Publicat la 8 aprilie 2024 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 29535/23 Igor DODON împotriva Republicii Moldova introdusă la 24 iulie 2023, comunicată la 18 martie 2024 DE L În 2022, autoritățile de urmărire penală l-au pus sub acuzare pentru corupție pasivă și pentru nerespectarea modului de gestionare a mijloacelor financiare ale unui partid politic, desfășurat în timpul exercitării mandatului de președinte. În marja acestei proceduri penale, la 18 noiembrie 2022, Curtea Supremă de Justiție a aplicat în privința reclamantului o interdicție de 60 de zile de părăsire a țării, reînnoită ulterior de mai multe ori. La începutul anului 2023, douăzeci și douăzeci și cinci de judecători ai acestei înalte instanțe au demisionat înainte de intrarea în vigoare, la 6 aprilie 2023, din Legea nr. 65 privind evaluarea externă a judecătorilor Curții Supreme de Justiție.
Pentru a evita blocarea acesteia din urmă la 2 mai 2023, Consiliul Suprem al Magistraturii (CSM) a transferat temporar șapte judecători din instanțele inferioare pentru a se afla în cadrul Curții Supreme de Justiție. 65 sus-menționat, care prevedea o derogare de la normele generale conform cărora transferul unui judecător nu putea avea loc într-o instanță superioară. În acest context, reclamantul a recuzat cei trei judecători transferați de la instanțele inferioare care trebuiau să se pronunțe asupra prelungirii interdicției de a părăsi țara aplicată împotriva sa. La 18 mai 2023, o altă formare a Curții Supreme de Justiție, în cadrul căreia se aflau alți doi judecători transferați de la instanțele inferioare, a respins cererea de recuzare.
În aceeași zi, instanța înaltă a prelungit măsura preventivă în cauză cu 60 de zile. Recurentul a formulat un recurs împotriva acestei din urmă decizii, chiar dacă, în cadrul acesteia, a fost precizat că aceasta era definitivă. Printr-o decizie din 31 mai 2023 și într-o formare în cadrul căreia erau transferați doi judecători de la instanțele inferioare, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul ca inadmisibil pe motiv că calea de atac exercitată de recurent nu era disponibilă în dreptul intern. După ce a citat mai multe dispoziții, inclusiv cea invocată de solicitant, Comisia a considerat că numai măsurile preventive privative de libertăți erau susceptibile de recurs. Anterior, la 24 martie 2023, Curtea Supremă de Justiție a respins, din aceleași motive, un recurs similar formulat de solicitant.
Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că formarea Curții Supreme de Justiție care a pronunțat cele două hotărâri din 18 mai 2023 (în ceea ce privește respingerea cererii de recuzare și prelungirea măsurii preventive) și cea din 31 mai 2016 nu au fost nici stabilite prin lege, nici independente și imparțiale. De asemenea, Curtea Supremă de Justiție a adus atingere, fără a oferi o motivație suficientă, dreptului său de a exercita o cale de atac prevăzută de lege. Pe teren la art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, se plânge, de asemenea, că prelungirea interdicției de a părăsi țara în care a fost lovit constituia o ingerință disproporționată în dreptul său la libera circulație.
De la Tommaso c. Italia [GC], nr. 43395/09, § 151-55, 23 februarie 2017) În la Õ , formațiunile Curții Supreme de Justiție care au pronunțat hotărârile din 18 și 31 mai 2023 erau stabilite prin lege, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție (Guðmundur Andri Ástráðsson c. Islanda [GC], n 26374/18, § 211-15, 223-34 și 243-52, 1 decembrie 2020) Au fost ele independente și imparțiale, astfel cum prevede și această dispoziție (Ramos Nunes de Carvalho e Sác. Portugal [GC], n 55391/13 și alte 2 §§ 144-50, 6 noiembrie 2018) A avut loc în speță o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție ca urmare a restricțiilor privind accesul la instanța superioară (Cornea c. Republica Moldova, n 22735/07, § 24, 22 iulie 2014 și Zubac c. Croația [GC], n 40160/12, § 76-82 și 96-99, 5 aprilie 2018)? În același timp, Curtea Supremă de Justiție și-a motivat în mod corespunzător deciziile din 24 martie și 31 mai 2023 (Ramos Nunes de Carvalho e Sác.
Portugalia [GC], n 55391/13 și altele, § 185, 6 noiembrie 2018) În sensul articolului 2 alineatul (3) din Protocolul 4 la Convenție (Popoviciu c. România, nr. 52942/09, § 82 și 88-91, 1 martie 2016 și Pagerie c. Franța, nr. 24203/16, § 193-96, 19 ianuarie 2023)
Publié le 8 avril 2024
Requête n o 29535/23 Igor DODON contre la République de Moldova introduite le 24 juillet 2023 communiquée le 18 mars 2024
La requête concerne l’interdiction de quitter le pays appliquée à l’encontre du requérant et la procédure y relative. L’intéressé fut président de la République de Moldova entre 2016 et 2020. En 2022, les autorités de poursuite le mirent en examen pour corruption passive et pour non-respect du mode de gestion des moyens financiers d’un parti politique, commis pendant l’exercice du mandat de président. Son affaire qu’il dénonce comme politique est actuellement pendante devant la première instance. En marge de cette procédure pénale, le 18 novembre 2022, la Cour suprême de justice appliqua à l’égard du requérant une interdiction de soixante jours de quitter le pays, renouvelée ultérieurement à plusieurs reprises.
Au début 2023, vingt des vingt-cinq juges de cette haute juridiction démissionnèrent avant l’entrée en vigueur, le 6 avril 2023, de la loi n o 65 sur l’évaluation externe des juges de la Cour suprême de justice. Afin d’éviter le blocage de cette dernière, le 2 mai 2023, le Conseil supérieur de la magistrature (CSM) transféra temporairement sept juges des juridictions inférieures pour siéger au sein de la Cour suprême de justice. Le CSM fit notamment application d’une disposition de la loi n o 65 précitée, qui édictait une dérogation aux normes générales selon lesquelles le transfert d’un juge ne pouvait s’opérer vers une juridiction supérieure. Dans ce contexte, le requérant récusa les trois juges transférés depuis les juridictions inférieures qui devaient se prononcer sur la prolongation de l’interdiction de quitter le pays appliquée à son encontre.
Il dénonça leur transfert illégal et mit en cause leur indépendance (manque allégué d’inamovibilité). Le 18 mai 2023, une autre formation de la Cour suprême de justice, au sein de laquelle siégeaient deux autres juges transférés depuis les juridictions inférieures, rejeta la demande de récusation. Le même jour, la haute juridiction prolongea de soixante jours la mesure préventive en question. Le requérant forma un pourvoi contre cette dernière décision, alors même que dans le dispositif de celle-ci il était précisé qu’elle était définitive. L’intéressé invoquait notamment l’article 196 § 2 du code de procédure pénale aux termes duquel une mesure préventive ordonnée par un tribunal, y compris la Cour suprême de justice, pouvait être contestée devant une juridiction supérieure.
Par une décision du 31 mai 2023 et dans une formation où siégeaient deux juges transférés depuis les juridictions inférieures, la Cour suprême de justice rejeta le pourvoi comme irrecevable au motif que la voie de recours exercée par le requérant n’était pas disponible en droit interne. Après avoir cité plusieurs dispositions, dont celle invoquée par le requérant, elle estima que seules les mesures préventives privatives de libertés étaient susceptibles de pourvoi. Auparavant, le 24 mars 2023, la Cour suprême de justice avait rejeté pour les mêmes motifs un pourvoi similaire formé par le requérant. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que les formations de la Cour suprême de justice ayant rendu les deux décisions du 18 mai 2023 (relatives au rejet de la demande de récusation et à la prolongation de la mesure préventive) et celle du 31 mai 2023 n’étaient ni établies par la loi ni indépendantes et impartiales.
Sous l’angle de cet article, il allègue également qu’en adoptant les décisions des 24 mars et 31 mai 2023, la Cour suprême de justice a porté atteinte, sans fournir une motivation suffisante, à son droit d’exercer une voie de recours prévue par la loi. Sur le terrain de l’article 2 du Protocole n o 4 à la Convention, il se plaint en outre que les prolongations de l’interdiction de quitter le pays dont il était frappé constituaient une ingérence disproportionnée dans son droit à la liberté de circulation.
1. L’article 6 § 1 de la Convention, dans sa branche civile, était-il applicable à la procédure relative à l’interdiction de quitter le pays, suivie en l’espèce ( De Tommaso c. Italie [GC], n o 43395/09, §§ 151-55, 23 février 2017) ? Dans l’affirmative, les formations de la Cour suprême de justice qui ont rendu les décisions des 18 et 31 mai 2023 étaient-elles établies par la loi, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention ( Guðmundur Andri Ástráðsson c. Islande [GC], n o 26374/18, §§ 211-15, 223-34, et 243-52, 1 er décembre 2020) ? Étaient-elles indépendantes et impartiales, comme l’exige également cette disposition ( Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugal [GC], n os 55391/13 et 2 autres, §§ 144-50, 6 novembre 2018) ? Y a-t-il eu en l’espèce violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison des restrictions à l’accès à la juridiction supérieure ( Cornea c. République de Moldova , n o 22735/07, § 24, 22 juillet 2014, et Zubac c. Croatie [GC], n o 40160/12, §§ 76-82 et 96-99, 5 avril 2018) ? En même temps, la Cour suprême de justice a-t-elle dument motivé ses décisions des 24 mars et 31 mai 2023 ( Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugal [GC], n os 55391/13 et 2 autres, § 185, 6 novembre 2018) ? 2. La restriction à la liberté pour le requérant de quitter le territoire de l’État défendeur était-elle nécessaire,
au sens de l’article 2 § 3 du Protocole n o 4 à la Convention ( Popoviciu c. Roumanie , n o 52942/09, §§ 82 et 88-91, 1 er mars 2016, et Pagerie c. France , n o 24203/16, §§ 193-96, 19 janvier 2023) ?