AFFAIRE WAGNER c. ALLEMAGNE

În cauza Wagner c. Germania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află într-un comitet compus din Mark Villiger, președinte, Isabelle Berro-Lefevre, Ganna Yudkivska, judecători și Stephen Phillips, grefier adjunct, După ce a deliberat în camera Consiliului la 19 octombrie 2010, Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 38187/08) îndreptată împotriva Republicii Federale Germania, inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Udo Wagner ( La 5 august 2008, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul la apărare a drepturilor omului). Guvernul german a fost reprezentat de agentul său, Almut Wittling-Vogel, de la Ministerul Federal al Justiției. La 16 noiembrie 2009, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu Protocolul 14, cererea a fost atribuită unui comitet. DEFINIȚIA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII Reclamantul s-a născut în 1944 și locuiește la Mönchengladbach. La 6 februarie 1996, reclamantul a depus o cerere pentru obținerea unei pensii pentru incapacitate profesională. iulie 1996, Fondul federal de asigurări pentru salariați i l-a acordat începând cu 8 mai 1996. Din cuantumul pensiei (aproximativ 1 200 EUR) au fost deduse aproximativ 380 EUR ca urmare a repartizării compensatorii a drepturilor de pensie (Verorgungssausgleich) pe care Tribunalul de Instanță de la Krefeld o acordase fostei soții a reclamantului printr-o hotărâre din 24 octombrie 1995 pronunțând divorțul soților. La 4 aprilie 2000, reclamantul a cerut pentru prima dată autorităților sociale să-i plătească întreaga pensie, fără a se deduce din repartizarea compensatorie. Cererea a fost refuzată la 31 august 2000. A doua cerere a fost respinsă în aprilie 2004. La 22 aprilie 2005, reclamantul a introdus o acțiune împotriva asigurării pentru limită de vârstă în fața tribunalului social din Düsseldorf pentru a face să se constate că a avut dreptul la pensie de invaliditate profesională înainte de pronunțarea divorțului și că, prin urmare, putea pretinde plata integrală a pensiei sale. La 03 noiembrie 2005, a avut loc o reuniune a părților cu judecătorul raportor (Erörterungstermin) în cursul căreia a fost discutată cauza. Procesul-verbal al ședinței a cuprins mențiunea Printr-o scrisoare din aceeași zi, așa cum făcuse deja în cadrul ședinței, judecătorul raportor l-a invitat din nou pe reclamant să își retragă acțiunea. La 30 decembrie 2005, reclamantul a refuzat să se adreseze părților și le-a comunicat opinia sa că cererea nu avea șanse să obțină și i-a întrebat dacă au consimțit să încheie procedura printr-o hotărâre fără ședință și fără participarea (doi) judecători ascendenți (gerichtsbescheid). Reclamantul nu și-a dat acordul. 11. La 24 aprilie 2006, a avut loc o audiere publică în cursul căreia instanța a informat părțile că intenționa să solicite informații suplimentare de la medicul curant al reclamantului. 12. Printr-o scrisoare din 28 februarie 2007, președintele Camerei Tribunalului însărcinat cu cauza l-a informat pe reclamant că a reexaminat cazul, că a decis să nu audieze un expert și că, din cauza unei schimbări a președinției camerei începând cu 1 martie 2007, acesta nu a fost în măsură să spună când putea avea loc o ședință. 13. În perioada martie 2007-iulie 2008, reclamantul a solicitat în repetate rânduri instanței să devanseze cazul. Tribunalul Social i-a răspuns în primul rând că camera era obligată să trateze o multitudine de alte cauze mai vechi sau prioritare, iar apoi, într-o a doua etapă (începând cu anul 2008), că președintele camerei se îmbolnăvise. 14. La 4 decembrie 2008, Tribunalul a informat părțile că președintele camerei s-a întors și a fixat o ședință la 26 februarie 2009.15 printr-o hotărâre din 26 februarie 2009, Tribunalul Social a confirmat deciziile administrative și l-a exonerat pe reclamant de cererea sa. Hotărârea a fost notificată părților la 17 martie 2009. În septembrie 2009, după ce a avut loc o audiere, Curtea de Apel Socială din Renania de Nord-Westfalia a amânat cazul în vederea clarificării faptelor în litigiu. Cazul este încă în curs de desfășurare până în prezent. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 17. Astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 18. Guvernul se opune acestei teze. Recunoscând apariția anumitor întârzieri, acesta invocă complexitatea cauzei și susține că instanța socială ar fi reacționat în mod corespunzător față de plecarea președintelui camerei de judecată și față de boala noului președinte al camerei, distribuind cazurile mai întâi altor judecători ai camerei, apoi, ca urmare a dizolvării camerei, altor camere ale tribunalului social. Acesta precizează că întârzierile observate trebuie apreciate în contextul supraîncărcării actuale a instanțelor sociale, ca urmare a unei creșteri considerabile a numărului de proceduri în litigiile sociale. Pe de altă parte, cauza nu a necesitat un tratament prioritar, deoarece nu se referea la existența fondului de pensii al reclamantului, ci numai la valoarea acestuia. 19. Curtea ia notă de faptul că reclamantul a precizat că se plângea numai de durata procedurii în fața instanței sociale. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 27 aprilie 2005 și s-a încheiat la 17 martie 2009, data la care hotărârea instanței sociale a fost notificată reclamantului și, prin urmare, a durat 3 ani și 10 luni și jumătate pentru o instanță. Curtea constată că cererea nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 22. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Kressin c. Germania, n 21061/06, 22 decembrie 2009). 23. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil În special, aceasta arată că cauza nu a fost deosebit de complexă și că măsurile luate de instanța socială pentru a reacționa în fața absenței președinților camerei însărcinate cu cauza reclamantului nu au fost urmate de efecte în vederea accelerării procedurii într-un mod efectiv. 24. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 54 400 EUR pentru prejudiciul material și 35 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 27. Guvernul contestă aceste pretenții. 28. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 3 000 EUR în acest sens. Costuri și cheltuieli de judecată 29. Reclamantul solicită, de asemenea, 200 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. 30. Având în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce reclamantului, care nu a fost reprezentat de un avocat, suma de 100 EUR pentru toate cheltuielile. Interese moratorii 32. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA LA UNANIMITATE, Declara cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale și 100 EUR (centă EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate de solicitant, plus orice sume care pot fi datorate de reclamant cu titlu de impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 18 noiembrie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stephen Phillips Mark Villiger Grefier Adjunct Președinte

CINQUIÈME SECTION

AFFAIRE

WAGNER c. ALLEMAGNE

(

Requête n

o

38187/08)

ARRÊT

STRASBOURG

18 novembre 2010

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Wagner c. Allemagne,

La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant en un Comité composé de

:

Mark Villiger,

président,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Ganna Yudkivska,

juges,

et de Stephen Phillips,

greffier adjoint,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 octobre 2010,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

38187/08) dirigée contre la République fédérale d'Allemagne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Udo Wagner («

le requérant

»), a saisi la Cour le 5 août 2008 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement allemand («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, Mme Almut Wittling-Vogel, du ministère fédéral de la Justice.

3.

Le 16 novembre 2009, le président de la cinquième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. En application du Protocole

14, la requête a été attribuée à un Comité.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1944 et réside à Mönchengladbach.

5.

Le 6 février 1996, le requérant fit une demande tendant à obtenir une pension pour incapacité professionnelle. Le 1

er

juillet 1996, la caisse fédérale d'assurance pour les salariés lui la accorda à compter du 8

mai

(Versorgungsausgleich)

que le tribunal d'instance de Krefeld avait accordée à l'ancienne épouse du requérant par un jugement du 24

octobre

1995 prononçant le divorce des époux.

6.

Le 4 avril 2000, le requérant demanda pour la première fois aux autorités sociales de lui payer la totalité de sa pension, sans déduction de la répartition compensatoire. La demande fut refusée le 31 août 2000. Une deuxième demande fut rejetée en avril 2004. Le recours administratif du requérant fut rejetée le 11 avril 2005.

7.

Le 22 avril 2005, le requérant introduisit une action contre l'assurance vieillesse devant le tribunal social de Düsseldorf en vue de faire constater qu'il avait eu droit à la pension d'invalidité professionnelle avant le prononcé du divorce et qu'il pouvait de ce fait prétendre au versement de la totalité de sa pension.

8.

Le tribunal demanda un avis au médecin traitant du requérant.

9.

Le 03 novembre 2005, eut lieu une réunion des parties avec le juge rapporteur (

Erörterungstermin

) au cours de laquelle l'affaire fut discutée. Le procès-verbal de la réunion comporta la mention «

La suite de l'affaire sera décidée d'office

». Par une lettre du même jour, comme il l'avait déjà fait lors de la réunion, le juge rapporteur invita le requérant de nouveau de retirer son action. Le requérant refusa.

10.

Le 30 décembre 2005, le juge s'adressa aux parties et leur fit part de son avis que la demande n'avait pas de chance d'aboutir et leur demanda si

elles consentirent à terminer la procédure par un jugement sans tenue d'audience et sans la participation des (deux) juges assesseurs (

Gerichtsbescheid

). Le requérant ne donna pas son accord.

11.

Le 24 avril 2006, eut lieu une audience publique au cours de laquelle le tribunal informa les parties qu'il avait l'intention de demander des renseignements supplémentaires au médecin traitant du requérant.

12.

Par une lettre du 28 février 2007, le président de la chambre du tribunal chargée de l'affaire informa le requérant qu'il avait réexaminé l'affaire, qu'il avait décidé de ne pas entendre un expert et qu'en raison d'un changement de présidence de la chambre à partir du 1

er

mars 2007, il n'était pas en mesure de dire quand une audience pouvait avoir lieu.

13.

Entre mars 2007 et juillet 2008, le requérant demanda à plusieurs reprises au tribunal d'avancer son affaire. Le tribunal social lui répondit dans un premier temps que la chambre était tenue

de traiter une multitude d'autres affaires plus anciennes ou prioritaires, puis, dans un deuxième temps (à partir de l'année 2008), que le président de la chambre était tombé malade.

14.

Le 4 décembre 2008, le tribunal informa les parties que le président de la chambre était revenu et fixa une audience au 26 février 2009.

15.

Par un jugement du 26 février 2009, le tribunal social confirma les décisions administratives et débouta le requérant de sa demande. Le jugement fut notifié aux parties le 17 mars 2009.

16.

En mars 2009, le requérant interjeta appel de ce jugement. Le 4

septembre

2009, après avoir tenu une audience, la cour d'appel sociale de Rhénanie-du-Nord-Westphalie ajourna l'affaire en vue de clarifier les faits litigieux. L'affaire est toujours pendante à ce jour.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

17.

Le requérant allègue que la durée de la procédure devant le tribunal social a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

18.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Tout en reconnaissant la survenue de certains retards, il invoque la complexité de l'affaire et soutient que le tribunal social aurait dument réagi face au départ du président de la chambre chargée de l'affaire et à la maladie du nouveau président de la chambre en répartissant les affaires d'abord à d'autres juges de la chambre, puis, à la suite de la dissolution de la chambre, à d'autres chambres du tribunal social. Il précise que les retards observés doivent être appréciés dans le contexte de la surcharge actuelle des juridictions sociales due à une augmentation considérable du nombre des procédures dans le contentieux social. Par ailleurs, l'affaire ne nécessitait pas un traitement prioritaire car elle ne portait pas sur l'existence même de la pension du requérant, mais uniquement sur le montant de celle-ci.

19.

La Cour note que le requérant a précisé qu'il se plaignait uniquement de la durée de la procédure devant le tribunal social. La période à considérer a débuté le 27 avril 2005 et s'est terminée le 17 mars 2009, date à laquelle le jugement du tribunal social a été notifié au requérant. Elle a donc duré 3 ans et 10 mois et demi, pour une instance.

A.

Sur la recevabilité

20.

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

21.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

22.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir

Kressin c. Allemagne

, n

o

21061/06, 22

décembre

2009).

23.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «

délai raisonnable

». Elle relève en particulier que l'affaire ne revêtait pas une complexité particulière et que les mesures prises par le tribunal social pour réagir face à l'absence des présidents de la chambre chargée de l'affaire du requérant n'ont pas été suivies d'effets en vue d'accélérer la procédure de manière effective.

24.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l'article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

26.

Le requérant réclame 54

400 EUR au titre du préjudice matériel et 35 000 EUR pour le dommage moral qu'il aurait subi.

27.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

28.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 3 000 EUR à ce titre.

B.

Frais et dépens

29.

Le requérant demande également 200 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes.

30.

Le Gouvernement note l'absence de justificatifs à cet égard.

31.

Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d'allouer au requérant, qui n'était pas représenté par un avocat, la somme de 100 EUR tous frais confondus.

C.

Intérêts moratoires

32.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 3

000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral et 100 EUR (cent euros) pour les frais et dépens engagés par le requérant, plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d'impôt

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 novembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Stephen Phillips

Mark Villiger

Greffier adjoint

Président