AFFAIRE SPATH c. ALLEMAGNE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 854/07) dirigită împotriva Republicii Federale a Germaniei și pe care un cetățean al acestui stat, Dn. Georg Späth („reclamantul"), a sesizat Curtea pe 19 decembrie 2006 în temeiul articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul german („Guvernul") este reprezentat de agenta sa, D-na Almut Wittling-Vogel, din ministerul federal al Justiției.

Pe 20 noiembrie 2009, președintele secțiunii a cincea a hotărât comunicarea griurile referitoare la durata procedurii către Guvern. Pe 7 aprilie 2011, a hotărât invitarea părților să prezinte observații suplimentare referitoare la excepția neepuizării căilor de atac a Guvernului. FAPTE I.

Mătur de profesie, a fost numit „maistru de breaslă" în 1967. În 1975, a devenit responsabil de o zonă de măturat la Berlin-Steglitz. Pe 11 ianuarie 1993, administrația competentă din Berlin a ordonat o nouă subdiviziune a zonelor de măturat ale orașului și i-a atribuit reclamantului zona nr. 1209, la Berlin-Steglitz. A. Procedura devant jurisdicțiile din Berlin

Pe 4 februarie 1993, reclamantul a sesizat tribunalul administrativ din Berlin cu o cerere de anulare a acestei ordonnance. I se imputa nerespectarea formelor legale și susținea că schimbarea zonei avea ca urmare, pentru el, un surcroît important de muncă și cheltuieli. O cerere de măsuri asiguratorii introdusă în aceeași dată nu a avut rezultat.

Pe 20 decembrie 1996, administrația a efectuat o nouă distribuție a zonelor de măturat din Berlin.

Pe 24 ianuarie 1997, reclamantul a sesizat din nou tribunalul administrativ din Berlin cu o cerere de anulare a acestei ordonnance pentru aceleași motive ca și în cererea anterioară, care era încă în curs de judecată la tribunal. O cerere de măsuri asiguratorii introdusă în aceeași dată nu a avut rezultat.

Pe 1 aprilie 1999, reclamantul s-a pensionat.

Pe 21 februarie 2000, curtea constituțională a Landului Berlin a respins un recurs constituțional al reclamantului prin care acesta denunța durata primei proceduri desfășurate devant tribunalul administrativ.

Pe 13 noiembrie 2000, tribunalul administrativ a pronunțat două hotărâri prin care a respins cererile reclamantului. A fost de părere că reclamantul nu mai avea, ca urmare a pensionării sale, un interes legitim în a face constatat de justiție caracterul ilegal pretins al celor două ordonnance. În plus, considera că o acțiune în răspundere civilă a Statului ar fi lipsită de orice șansă de succes.

Reclamantul a sesizat curtea administrativă de apel din Berlin cu două cereri de permisiune de apel. Se plângea, printre altele, de durata procedurilor, reprochând tribunalului administrativ că așteptase pensionarea sa pentru a nu mai trebui să judece pe fond.

Pe 7 și 22 aprilie 2004, curtea administrativă de apel din Berlin a respins cele două cereri. Considerând că examinarea legalității ordonnance-urilor contestate era independentă de examinarea duratei procedurilor, nu a văzut un motiv pentru a admite apelurile.

Pe 12 mai 2004, reclamantul a sesizat curtea constituțională din Berlin cu două recurs constituționale împotriva deciziilor judiciare și administrative pronunțate în cauza sa. Se plângea, în special, de durata procedurilor.

Pe 10 februarie 2005, judecătorul-raportor al curții constituționale din Berlin în cauza reclamantului l-a informat pe acesta cu privire la existența unor obstacole la admisibilitatea recursurilor constituționale.

Printr-o decizie din 13 aprilie 2005, curtea constituțională din Berlin a respins recursurile constituționale pentru lipsa interesului legitim atât cu privire la fondul cauzei cât și cu privire la durata procedurii. B. Decizia Curții Constituționale Federale

Pe 18 mai 2005, reclamantul a sesizat Curtea Constituțională Federală cu un recurs constituțional împotriva deciziilor judiciare – inclusiv a curții constituționale din Berlin – și administrative pronunțate în cauza sa, plângând din nou, în special, de durata procedurilor.

Pe 1 iunie 2006, o cameră de trei judecători ai Curții Constituționale Federale nu a admis recursul constituțional al reclamantului (nr. 1 BvR 1096/05). A observat mai întâi că era competentă doar pentru examinarea deciziei curții constituționale din Berlin. Cât privește alte decizii, a estimat că reclamantul nu respectase termenul de o lună prevăzut pentru sesizarea Curții Constituționale Federale. A reamintit în acest sens că recursul devant curțile constituționale ale Landurilor nu face parte din căile de atac de epuizat înainte de sesizarea Curții Constituționale Federale, dar că, pe de altă parte, curțile constituționale ale Landurilor fac parte din puterea publică care era obligată de drepturile fundamentale enunțate în Legea Fundamentală. Conform Curții Constituționale Federale, orice individ putea deci să susțină devant ea că o curte constituțională a unui Land violase uno dintre drepturile sale garantate de Legea Fundamentală.

Curtea Constituțională Federală a precizat apoi că curțile constituționale ale Landurilor exercitau controlul lor doar în temeiul Constituției Landului corespunzător și că examinau măsurile puterii publice ale Landurilor doar în lumina acestei Constituții. A adăugat că nu îi aparținea să verifice acest control și că asta valora și atunci când curtea constituțională a Landului interpreta un drept fundamental garantat de Constituția Landului într-un mod mai restrâns decât dreptul fundamental echivalent enunțat în Legea Fundamentală.

Aplicând criteriile menționat mai sus cauzei depuse devant ea, Curtea Constituțională Federală a estimat că curtea constituțională din Berlin nu violase dreptul reclamantului la o protecție juridică efectivă și că procedura devant aceasta nu dădea motiv de critică din perspectiva dreptului constituțional. A observat că, în măsura în care se considera că curtea constituțională din Berlin – care negase existența unui interes de protecție juridică al reclamantului cu privire la griurile sale referitoare la durata procedurii – se pronunțase asupra sferei materiale a dreptului fundamental corespunzător în Constituția Landului, decizia atacată nu ridica nici dubii din perspectiva dreptului constituțional.

A precizat, în plus, că întrebarea dacă, în cazul în cauză, ar fi admis sau negat existența unui interes de protecție juridică era fără importanță în acest sens. A observat, de altfel, că condițiile necesare cerute de curtea constituțională din Berlin pentru ca să fie recunoscută existența unui interes de protecție juridică nu l-au lăsat pe reclamant fără protecție: dacă interesatul ar fi vrut să obțină o examinare a deciziilor jurisdicțiilor administrative în lumina Legii Fundamentale, ar fi trebuit să sesizeze, în termenul cerut, Curtea Constituțională Federală.

Curtea Constituțională Federală a indicat, în final, că curtea constituțională din Berlin nu era obligată să-i defere cauza în cadrul unui renvoi prejudicial. Într-adevăr, nu se pronunțase încă cu privire la întrebarea dacă interesatul putea încă face valabil un interes particular pentru a obține o constatare judiciară referitoare la caracterul excessiv al duratei unei proceduri în timp ce aceasta se încheiase deja. II.

Dispozițiile relevante ale Legii privind Curtea Constituțională Federală (Gesetz über das Bundesverfassungsgericht) din 11 august 1993 sunt redactate după cum urmează: art. 90 „1. Orice persoană poate introduce devant Curtea Constituțională Federală un recurs constituțional susținând că puterea de stat a adus atingere unuia dintre drepturile sale fundamentale sau unuia dintre drepturile enunțate în Legea Fundamentală în alineatul 4 al articolului 20, precum și articolele 33, 38, 101, 103 și 104. 2. Dacă calea de atac este admisibilă împotriva violării, atunci recursul constituțional nu poate fi introdus decât după epuizarea acestei căi de atac. (...) 3. Nu este pus la îndoială dreptul de a sesiza curtea constituțională a Landului cu un recurs constituțional conform dispozițiilor Constituției Landului." 2. Constituția Landului Berlin

Dispozițiile relevante ale Constituției Landului Berlin (Verfassung von Berlin) din 23 noiembrie 1995 sunt redactate după cum urmează: art. 84 § 2 „Curtea constituțională tratează (...) 5. recursurile constituționale atunci când Curtea Constituțională Federală nu a fost sau nu a fost încă sesizată cu un recurs constituțional." 3. Legea privind curtea constituțională din Berlin

Partea relevantă a articolului 49 al Legii privind curtea constituțională din 8 noiembrie 1990 este redactată după cum urmează: „Orice persoană poate introduce devant curtea constituțională un recurs constituțional susținând că puterea de stat a Landului Berlin a adus atingere unuia dintre drepturile enunțate în Constituția din Berlin, cu excepția cazului în care un recurs constituțional a fost deja introdus devant Curtea Constituțională Federală sau se prevede introducerea unuia." ÎN DREPT I.

Curtea estimează că este convenit să examineze această griu sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra litigiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"

Guvernul combate teza reclamantului. Indică că interesatul, în memoriul introductiv din 19 decembrie 2006, denunțase doar durata procedurilor devant jurisdicțiile administrative din Berlin.

La fel ca Guvernul, Curtea constată că reclamantul nu s-a plâns decât de durata procedurilor desfășurate devant jurisdicțiile administrative. Perioadele de luat în considerare au început pe 4 februarie 1993 și 24 ianuarie 1997, datele sesizării tribunalului administrativ de reclamant, și s-au încheiat respectiv pe 7 aprilie și 22 aprilie 2004, datele deciziilor curții administrative de apel din Berlin. Procedurile au durat, pentru una, mai mult de unsprezece ani și două luni, și aproape șapte ani și trei luni, pentru cealaltă, pentru două instanțe fiecare. A. Asupra admisibilității 1. Tezele părților

Guvernul susține neepuizarea căilor de atac interne pe motiv că reclamantul nu ar fi sesizat Curtea Constituțională Federală în termenul de o lună prevăzut potrivit acestuia pentru a ataca deciziile curții administrative de apel. Expune că faptul că reclamantul sesizase între timp curtea constituțională din Berlin cu două recurs constituționale nu era de natură să suspende expirarea termenului devant Curtea Constituțională Federală în măsura în care, potrivit Guvernului, sesizarea curții constituționale a unui Land nu se numără printre căile de atac de epuizat anterior. S-ar fi avorît, de altfel, de două recours distincte, care ar fi fost fiecare la dispoziția interesatului. Reclamantul ar fi fost, de altfel, informat pe aceste probleme într-o procedură anterioară (nr. 1 BvR 846/00) printr-o scrisoare a greffierului Curții Constituționale Federale din 13 aprilie 2000.

Guvernul expune apoi că criteriile de apreciere a Curții Constituționale Federale, pe de o parte, și a curții constituționale a unui Land, pe de altă parte, nu sunt identice. În timp ce prima examina actele atacate în lumina Legii Fundamentale, cealaltă controla compatibilitatea acestora în lumina Constituției Landului. Îi aparținea doar curții constituționale a Landului să interpreteze constituția Landului și drepturile garantate de aceasta. Din acest punct de vedere, din perspectiva Guvernului, faptul că Curtea Constituțională Federală, dacă ar fi fost sesizată în termenul cerut, ar fi ajuns la alt rezultat era fără importanță. Dacă reclamantul ar fi vrut să obțină un control al deciziilor curții administrative de apel de Curtea Constituțională Federală, ar fi trebuit, potrivit Guvernului, să sesizeze aceasta într-un termen de o lună.

Guvernul precizează, în plus, că controlul Curții Constituționale Federale se limita în speța prezentă doar la decizia curții constituționale din Berlin din 13 aprilie 2005. Reamintește că, competentă pentru examinarea deciziei curții constituționale a unui Land în lumina tuturor drepturilor fundamentale garantate de Legea Fundamentală, inclusiv a interzicerii arbitrarului (prevăzută în art. 3 al Legii Fundamentale), Curtea Constituțională Federală a estimat că concluziile curții constituționale din Berlin nu întâmpinau nicio obiecție din perspectiva dreptului constituțional.

Reclamantul reitereaza că decizia curții constituționale a unui Land poate fi atacată prin intermediul unui recurs constituțional devant Curtea Constituțională Federală. Precizează că, în recursul devant aceasta, denunța o încălcare a drepturilor fundamentale care se găseau garantate de Constituția din Berlin și care aveau echivalentul în Legea Fundamentală. Potrivit lui, printre drepturile invocate se număra dreptul la o protecție juridică efectivă într-un termen rezonabil. În fine, interesatul obiectează că sesizarea simultană a Curții Constituționale Federale împotriva deciziilor jurisdicțiilor administrative ar fi antrenat inadmisibilitatea recursului constituțional devant curtea constituțională din Berlin. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește mai întâi că regula epuizării căilor de atac interne impune persoanelor dornice să intenteze o acțiune împotriva Statului devant un tribunal internațional ca mai înainte să fi utilizat recursurile oferite de sistemul juridic al țării lor. Statele nu trebuie deci să răspundă de actele lor devant un organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a corecta situația în ordinea lor juridică internă. Un reclamant trebuie să se prevaleze de recursurile disponibil în mod normal și suficiente pentru a-i permite să obțină reparație pentru încălcările pe care le susține. Cu toate acestea, aceste recours trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, atât în practică cât și în teorie, altfel lipsesc de eficacitate și accesibilitate cerute (Akdivar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 65, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV). Curtea reamintește apoi că dacă există dubiu cu privire la întrebarea dacă o cale de atac determinată poate sau nu fi de natură să ofere o șansă reală de succes, aceasta este o chestiune care trebuie mai întâi supusă tribunalelor interne, înainte de orice apel la un tribunal internațional (Retimag SA c. Republica Federală a Germaniei, nr. 712/60, decizie a Comisiei din 16 decembrie 1961, Yearbook 4, p. 385 (401), și Sejdovic c. Italia [Marea Cameră], nr. 56581/00, § 45, CEDO 2006-II).

În speța prezentă, Curtea constată mai întâi că Guvernul nu susținuse că recursul constituțional devant curtea constituțională din Berlin nu avea un caracter efectiv susceptibil de reparare a violării susținute. În plus, chiar și presupunând că eficacitatea recursului constituțional devant curtea constituțională din Berlin să fie comparabilă cu cea a recursului constituțional devant Curtea Constituțională Federală, Curtea subliniază că, în momentul în care reclamantul sesizase curtea constituțională din Berlin, pe 12 mai 2004, și în momentul în care sesizase Curtea Constituțională Federală, pe 18 mai 2005, ea însăși nu declarase încă ineficace recursul constituțional devant Curtea Constituțională Federală. Într-adevăr, abia mai târziu a stabilit că Curtea Constituțională Federală nu putea acorda sume în reparație pentru prejudiciul material și/sau moral suferit de interesatul în cauza duratei excesive a unei proceduri cu caracter civil, în sensul articolului 6 din Convenție, care era încă în curs (Sürmeli c. Germania [Marea Cameră], nr. 75529/01, §§ 103-108, CEDO 2006-VII) sau care se încheiase deja (Herbst c. Germania, nr. 20027/02, §§ 65-68, 11 ianuarie 2007).

Curtea constată apoi că reclamantul, în recursul constituțional devant Curtea Constituțională Federală, se plânse de încălcarea mai multor drepturi fundamentale garantate de Legea Fundamentală și că, potrivit înaltei jurisdicții, decizia curții constituționale din Berlin nu dădea motiv de critică din perspectiva dreptului constituțional. Constată că Guvernul precizase în acest sens că concluziile curții constituționale din Berlin au făcut obiectul unui control de Curtea Constituțională Federală în lumina Legii Fundamentale și că nu ridicaseră dubii din perspectiva dreptului constituțional. Cu privire la acest punct, Curtea ține să sublinieze că faptul că Curtea Constituțională Federală nu putea exercita decât un control judiciare restrâns din cauza aplicării termenului de o lună nu putea intra în considerare din acest punct de vedere. Altfel, reclamanți prevalând se de un recurs efectiv disponibil la nivelul Landurilor dar neputând fi exercitat în același timp cu recursul constituțional la Curtea Constituțională Federală ar fi împiedicați ca mai târziu să sesizeze Curtea.

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că nu se poate reproșa reclamantului că ataca deciziile jurisdicțiilor administrative mai întâi devant curtea constituțională din Berlin și că ataca mai târziu decizia curții constituționale din Berlin devant Curtea Constituțională Federală (v., mutatis mutandis, Ferreira Alves c. Portugalia (nr. 6), nr. 46436/06 și 55676/08, § 28, 13 aprilie 2010). Prin urmare, excepția Guvernului trebuie respingă. Curtea constată, în plus, că această griu nu se lovește de nicio altă motiv de inadmisibilitate și că trebuie declarată admisibilă. B. Asupra fondului

Pe fond, Guvernul susține în special că rolul tribunalului administrativ din Berlin era extrem de încărcat ca urmare a litigiilor apărute după reunificarea germană și a extinderii spre Berlin-Est a jurisdicției judiciare a acestui tribunal. Subliniază că autoritățile din Berlin au luat o serie de măsuri pentru a remediei această supraîncărcare.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru interesați (v., printre altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea reamintește, de asemenea, că a concluzionat în nombrease cauze care ridicau întrebări similare cu ale prezentei cauze cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (Kressin c. Germania, nr. 21061/06, 22 decembrie 2009).

În speța prezentă, Curtea a examinat toate elementele care i-au fost prezentate. A ținut seama în special de aglomerarea rolului tribunalului administrativ din Berlin în anii care au urmat reunificării germane și de faptul că, ca urmare a pensionării reclamantului, procedura nu mai avea aceeași complexitate ca mai înainte deoarece nu mai privea subdiviziunea zonelor de măturat ci doar existența unui interes legitim al reclamantului în a face constatat de justiție caracterul ilegal pretins al celor două ordonnance.

Ținând seama de jurisprudența sa în materia, ea estimează că în speța prezentă durata procedurii litigioase este excesivă și că nu a satisfăcut cerința „termenului rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II.

Curtea, ținând seama de toate elementele în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască pretențiile formulate, nu constată nicio apariție a unei alte încălcări a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale.

Rezultă că aceste grii sunt în mod evident nefundate și trebuie respinse, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul cere 62.167,48 euro (EUR) pentru prejudiciu material. Cere, în plus, o despăgubire pentru tratamentul discriminatoriu de care ar fi fost victimă. În timp ce indică în acest sens suma de 8.000 EUR, se remite la înțelepciunea Curții cu privire la suma de alocat.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material și moral susținut și respinge aceste cereri. B. Frais et dépens

Reclamantul cere, de asemenea, 12.911,66 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate devant jurisdicțiile interne și 269,11 EUR pentru cele suportate devant Curtă (costuri de traducere).

Guvernul contestă aceste pretenții în măsura în care privesc costurile de justiție.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care se găsesc dovedite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speța prezentă, ținând seama de documentele în posesia sa și de criteriile menționat mai sus, Curtea respinge cererea referitoare la costuri și cheltuieli suportate pentru procedura națională. Cu privire la costurile suportate devant ea, estimează că este cazul să acorde reclamantului toată suma cerută. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Respinge excepția Guvernului referitoare la epuizarea căilor de atac interne; 2. Declară cererea admisibilă cu privire la griu referitoare la durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru rest; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 270 EUR (două sute șaptezeci euro) pentru costuri și cheltuieli, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceasta sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ratei dobânzii pentru facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 29 septembrie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 854/07) dirigée contre la République fédérale d’Allemagne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Georg Späth (« le requérant »), a saisi la Cour le 19 décembre 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement allemand (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Almut Wittling-Vogel, du ministère fédéral de la Justice.

Le 20 novembre 2009, le président de la cinquième section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Le 7 avril 2011, il a décidé d’inviter les parties à présenter des observations complémentaires concernant l’exception de non-épuisement du Gouvernement. EN FAIT I.

Ramoneur de profession, il fut nommé « maître de guilde » en 1967. En 1975, il devint responsable d’une zone de ramonage à Berlin-Steglitz. Le 11 janvier 1993, l’administration compétente de Berlin ordonna une nouvelle subdivision des zones de ramonage de la ville et attribua au requérant la zone n o 1209, à Berlin-Steglitz. A. La procédure devant les juridictions de Berlin

Le 4 février 1993, le requérant saisit le tribunal administratif de Berlin d’un recours contre cette ordonnance. Il reprochait à celle-ci d’être entachée de vices de forme et alléguait que le changement de zone avait pour conséquence, en ce qui le concernait, un important surcroît de travail et de dépenses. Une demande en référé introduite le même jour n’aboutit pas.

Le 20 décembre 1996, l’administration procéda à une nouvelle répartition des zones de ramonage de Berlin.

Le 24 janvier 1997, le requérant saisit de nouveau le tribunal administratif de Berlin d’un recours contre cette ordonnance pour les mêmes motifs que ceux exposés dans son recours précédent, lequel était toujours pendant devant le tribunal administratif. Une demande en référé introduite le même jour n’aboutit pas.

Le 1 er avril 1999, le requérant prit sa retraite.

Le 21 février 2000, la cour constitutionnelle du Land de Berlin rejeta un recours constitutionnel du requérant dans lequel celui-ci dénonçait la durée de la première procédure engagée devant le tribunal administratif.

Le 13 novembre 2000, le tribunal administratif rendit deux arrêts par lesquels il rejeta les recours du requérant. Il était d’avis que le requérant n’avait plus, à la suite de son départ à la retraite, d’intérêt légitime à faire constater par la justice l’illégalité alléguée des deux ordonnances. De plus, il estimait qu’une action en responsabilité civile de l’Etat serait dénuée de toute chance de succès.

Le requérant saisit la cour administrative d’appel de Berlin de deux demandes d’autorisation d’appel. Il se plaignait entre autres de la durée des procédures, reprochant au tribunal administratif d’avoir attendu son départ à la retraite pour ne plus avoir à juger sur le fond.

Les 7 et 22 avril 2004, la cour administrative d’appel de Berlin rejeta les deux demandes. Considérant que l’examen de la légalité des ordonnances contestées était indépendant de celui de la durée des procédures, elle ne vit pas de raison d’admettre les appels.

Le 12 mai 2004, le requérant saisit la cour constitutionnelle de Berlin de deux recours constitutionnels contre les décisions judiciaires et administratives rendues dans son cas. Il se plaignait notamment de la durée des procédures.

Le 10 février 2005, le juge rapporteur de la cour constitutionnelle de Berlin dans l’affaire du requérant informa celui-ci de l’existence d’obstacles à la recevabilité des recours constitutionnels.

Par une décision du 13 avril 2005, la cour constitutionnelle de Berlin rejeta les recours constitutionnels pour absence d’intérêt légitime tant pour ce qui était du fond de l’affaire que pour ce qui était de la durée de la procédure. B. La décision de la Cour constitutionnelle fédérale

Le 18 mai 2005, le requérant saisit la Cour constitutionnelle fédérale d’un recours constitutionnel contre les décisions judiciaires – y compris celle de la cour constitutionnelle de Berlin – et administratives rendues dans son cas, se plaignant à nouveau, notamment, de la durée des procédures.

Le 1 er juin 2006, une chambre de trois juges de la Cour constitutionnelle fédérale n’admit pas le recours constitutionnel du requérant (n o 1 BvR 1096/05). Elle nota d’abord qu’elle était compétente uniquement pour examiner la décision de la cour constitutionnelle de Berlin. Quant aux autres décisions rendues, elle estima que le requérant n’avait pas respecté le délai d’un mois prévu pour la saisine de la Cour constitutionnelle fédérale. Elle rappela à cet égard que le recours devant les cours constitutionnelles des Länder ne faisait pas partie des voies de recours à épuiser avant la saisie de la Cour constitutionnelle fédérale, mais que, en revanche, les cours constitutionnelles des Länder faisaient partie de la puissance publique qui était liée par les droits fondamentaux énoncés dans la Loi fondamentale. Selon la Cour constitutionnelle fédérale, tout individu pouvait dès lors alléguer devant elle qu’une cour constitutionnelle d’un Land avait violé un de ses droits garantis par la Loi fondamentale.

La Cour constitutionnelle fédérale précisa ensuite que les cours constitutionnelles des Länder exerçaient leur contrôle uniquement en vertu de la Constitution du Land correspondant et qu’elles n’examinaient les mesures de la puissance publique des Länder qu’à l’aune de cette Constitution. Elle ajouta qu’il ne lui appartenait pas de vérifier ce contrôle et que cela valait également lorsque la cour constitutionnelle du Land interprétait un droit fondamental garanti par la Constitution du Land d’une manière plus étroite que le droit fondamental équivalent énoncé dans la Loi fondamentale.

Appliquant les critères susmentionnés au cas porté devant elle, la Cour constitutionnelle fédérale estima que la cour constitutionnelle de Berlin n’avait pas violé le droit du requérant à une protection juridique effective et que la procédure devant celle-ci ne prêtait pas à la critique au regard du droit constitutionnel. Elle observa que, dans la mesure où l’on considérait que la cour constitutionnelle de Berlin – qui avait nié l’existence d’un intérêt de protection juridique du requérant concernant son grief relatif à la durée de la procédure – s’était prononcée sur la portée matérielle du droit fondamental correspondant dans la Constitution du Land , la décision attaquée ne soulevait pas non plus de doutes au regard du droit constitutionnel.

Elle précisa en outre que la question de savoir si, dans le cas en cause, elle aurait admis ou nié l’existence d’un intérêt de protection juridique était sans pertinence à cet égard. Elle releva par ailleurs que les conditions requises par la cour constitutionnelle de Berlin pour que soit reconnue l’existence d’un intérêt de protection juridique n’avaient pas laissé le requérant sans protection : si l’intéressé avait voulu obtenir un examen des décisions des juridictions administratives à l’aune de la Loi fondamentale, il aurait dû saisir, dans le délai requis, la Cour constitutionnelle fédérale.

La Cour constitutionnelle fédérale indiqua enfin que la cour constitutionnelle de Berlin n’était pas tenue de lui déférer l’affaire dans le cadre d’un renvoi préjudiciel. Elle ne s’était en effet pas encore prononcée sur la question de savoir si l’intéressé pouvait encore faire valoir un intérêt particulier pour obtenir une constatation judiciaire relative au caractère excessif de la durée d’une procédure alors que celle-ci s’était déjà achevée. II.

Les dispositions pertinentes en l’espèce de la loi sur la Cour constitutionnelle fédérale ( Gesetz über das Bundesverfassungsgericht ) du 11 août 1993 sont ainsi rédigées : Article 90 « 1. Toute personne peut introduire devant la Cour constitutionnelle fédérale un recours constitutionnel en soutenant que la puissance étatique a porté atteinte à l’un de ses droits fondamentaux ou à l’un des droits énoncés dans la Loi fondamentale à l’alinéa 4 de son article 20, ainsi qu’à ses articles 33, 38, 101, 103 et 104. 2. Si la voie de recours est admissible [ zulässig ] contre la violation, alors le recours constitutionnel ne peut être introduit qu’après épuisement de cette voie de recours. (...) 3. N’est pas remis en cause le droit de saisir la cour constitutionnelle du Land d’un recours constitutionnel selon les dispositions de la Constitution du Land . » 2. La Constitution du Land de Berlin

La disposition pertinente en l’espèce de la Constitution du Land de Berlin ( Verfassung von Berlin ) du 23 novembre 1995 est ainsi rédigée : Article 84 § 2 « La cour constitutionnelle traite (...) 5. des recours constitutionnels lorsque la Cour constitutionnelle fédérale n’a pas été ou n’est pas encore saisie d’un recours constitutionnel. » 3. La loi sur la cour constitutionnelle de Berlin

La partie pertinente en l’espèce de l’article 49 de la loi sur la cour constitutionnelle du 8 novembre 1990 est ainsi rédigée : « Toute personne peut introduire devant la cour constitutionnelle un recours constitutionnel en soutenant que la puissance étatique du Land de Berlin a porté atteinte à l’un des droits énoncés dans la Constitution de Berlin, à moins qu’un recours constitutionnel ait déjà été introduit devant la Cour constitutionnelle fédérale ou qu’il soit prévu d’en introduire un . EN DROIT I.

La Cour estime qu’il convient d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement combat la thèse du requérant. Il indique que l’intéressé, dans son mémoire introductif du 19 décembre 2006, a dénoncé uniquement la durée des procédures devant les juridictions administratives de Berlin.

A l’instar du Gouvernement, la Cour note que le requérant ne s’est plaint que de la durée des procédures menées devant les juridictions administratives. Les périodes à considérer ont débuté le 4 février 1993 et le 24 janvier 1997, dates de la saisine du tribunal administratif par le requérant, et se sont terminées respectivement le 7 avril et le 22 avril 2004, dates des décisions de la cour administrative d’appel de Berlin. Les procédures ont donc duré, pour l’une, plus de onze ans et deux mois, et presque sept ans et trois mois, pour l’autre, pour deux instances chacune. A. Sur la recevabilité 1. Thèses des parties

Le Gouvernement plaide le non-épuisement des voies de recours internes au motif que le requérant n’aurait pas saisi la Cour constitutionnelle fédérale dans le délai d’un mois prévu selon lui pour attaquer les décisions de la cour administrative d’appel. Il expose que le fait que le requérant avait entre-temps saisi la cour constitutionnelle de Berlin de deux recours constitutionnels n’était pas de nature à suspendre l’expiration du délai devant la Cour constitutionnelle fédérale dans la mesure où, selon le Gouvernement, la saisine de la cour constitutionnelle d’un Land ne figure pas parmi les voies de recours à épuiser au préalable. Il s’agirait en effet de deux recours distincts, qui auraient été l’un et l’autre à la disposition de l’intéressé. Le requérant aurait d’ailleurs été informé sur ces questions dans une procédure précédente (n o 1 BvR 846/00) par une lettre du greffe de la Cour constitutionnelle fédérale du 13 avril 2000.

Le Gouvernement expose ensuite que les critères d’appréciation de la Cour constitutionnelle fédérale, d’une part, et de la cour constitutionnelle d’un Land , d’autre part, ne sont pas identiques. Alors que la première examinerait les actes attaqués à l’aune de la Loi fondamentale, l’autre contrôlerait leur compatibilité au regard de la Constitution du Land . Il appartiendrait à la seule cour constitutionnelle du Land d’interpréter la constitution du Land et les droits garantis par celle-ci. A cet égard, aux yeux du Gouvernement, que la Cour constitutionnelle fédérale, si elle avait été saisie dans le délai requis, eût abouti à un autre résultat était sans importance. Si le requérant avait voulu obtenir un contrôle des décisions de la cour administrative d’appel par la Cour constitutionnelle fédérale, il aurait dû, d’après le Gouvernement, saisir celle-ci dans un délai d’un mois.

Le Gouvernement précise en outre que le contrôle de la Cour constitutionnelle fédérale se limitait en l’espèce à la seule décision de la cour constitutionnelle de Berlin du 13 avril 2005. Il rappelle que, compétente pour examiner la décision de la cour constitutionnelle d’un Land à l’aune de tous les droits fondamentaux garantis par la Loi fondamentale, y compris l’interdiction de l’arbitraire (prévue à l’article 3 de la Loi fondamentale), la Cour constitutionnelle fédérale a estimé que les conclusions de la cour constitutionnelle de Berlin ne se heurtaient à aucune objection du droit constitutionnel.

Le requérant rétorque que la décision de la cour constitutionnelle d’un Land peut être attaquée au moyen d’un recours constitutionnel devant la Cour constitutionnelle fédérale. Il précise que, dans son recours devant celle-ci, il dénonçait une violation des droits fondamentaux qui se trouvaient garantis par la Constitution de Berlin et qui avaient leur équivalent dans la Loi fondamentale. Selon lui, parmi les droits invoqués figurait le droit à une protection juridique effective dans un délai raisonnable. Enfin, l’intéressé objecte que la saisine simultanée de la Cour constitutionnelle fédérale contre les décisions des juridictions administratives aurait entraîné l’irrecevabilité de son recours constitutionnel devant la cour constitutionnelle de Berlin (voir « Le Droit interne pertinent » ci-dessus). 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle d’abord que la règle de l’épuisement des voies de recours internes impose aux personnes désireuses d’intenter contre l’Etat une action devant un tribunal international d’avoir utilisé auparavant les recours qu’offre le système judiciaire de leur pays. Les Etats n’ont donc pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne. Un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue. Cependant, ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ( Akdivar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 65, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV). La Cour rappelle ensuite que s’il existe un doute quant à la question de savoir si une voie de recours déterminée peut être ou non de nature à offrir une chance réelle de succès, c’est un point qui doit être d’abord soumis aux tribunaux internes, avant tout appel à un tribunal international ( Retimag SA c. République fédérale d’Allemagne , n o 712/60, décision de la Commission du 16 décembre 1961, Annuaire 4, p. 385 (401), et Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 45, CEDH 2006 ‑ II).

En l’espèce, la Cour note d’abord que le Gouvernement n’a pas soutenu que le recours constitutionnel devant la cour constitutionnelle de Berlin ne revêtait pas un caractère effectif susceptible de réparer la violation alléguée. De plus, à supposer même que l’effectivité du recours constitutionnel devant la cour constitutionnelle de Berlin soit comparable à celle du recours constitutionnel devant la Cour constitutionnelle fédérale, la Cour souligne que, au moment où le requérant a saisi la cour constitutionnelle de Berlin, le 12 mai 2004, et au moment où il a saisi la Cour constitutionnelle fédérale, le 18 mai 2005, elle-même n’avait pas encore déclaré ineffectif le recours constitutionnel devant la Cour constitutionnelle fédérale. En effet, ce n’est qu’ultérieurement qu’elle a établi que la Cour constitutionnelle fédérale ne pouvait pas accorder des sommes en réparation pour le dommage matériel et/ou moral subi par l’intéressé en raison de la durée excessive d’une procédure à caractère civil, au sens de l’article 6 de la Convention, qui était encore pendante ( Sürmeli c. Allemagne [GC], n o 75529/01, §§ 103-108, CEDH 2006 ‑ VII) ou qui s’était déjà terminée ( Herbst c. Allemagne , n o 20027/02, §§ 65-68, 11 janvier 2007).

La Cour note ensuite que le requérant, dans son recours constitutionnel devant la Cour constitutionnelle fédérale, s’est plaint de la violation de plusieurs droits fondamentaux garantis par la Loi fondamentale et que, selon la haute juridiction, la décision de la cour constitutionnelle de Berlin ne prêtait pas à la critique au regard du droit constitutionnel. Elle relève que le Gouvernement a précisé à ce propos que les conclusions de la cour constitutionnelle de Berlin ont fait l’objet d’un contrôle par la Cour constitutionnelle fédérale à l’aune de la Loi fondamentale et qu’elles n’avaient pas soulevé de doutes au regard du droit constitutionnel. Sur ce point, la Cour tient à souligner que le fait que la Cour constitutionnelle fédérale ne pouvait exercer qu’un contrôle judiciaire restreint en raison de l’application du délai d’un mois (paragraphe 18 ci-dessus) ne saurait entrer en considération à cet égard. Sinon, des requérants se prévalant d’un recours effectif disponible au niveau des Länder mais ne pouvant être exercé en même temps que le recours constitutionnel à la Cour constitutionnelle fédérale seraient empêchés de saisir la Cour par la suite.

Dans ces circonstances, la Cour estime que l’on ne saurait reprocher au requérant d’avoir attaqué les décisions des juridictions administratives d’abord devant la cour constitutionnelle de Berlin et d’avoir attaqué par la suite la décision de la cour constitutionnelle de Berlin devant la Cour constitutionnelle fédérale (voir, mutatis mutandis , Ferreira Alves c. Portugal (n o 6) , n os 46436/06 et 55676/08, § 28, 13 avril 2010). Partant, l’exception du Gouvernement doit être rejetée. La Cour relève en outre que ce grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité et qu’il convient de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Sur le fond, le Gouvernement soutient en particulier que le rôle du tribunal administratif de Berlin était extrêmement chargé par suite de contentieux surgis après la réunification allemande et de l’élargissement à Berlin-Est de la circonscription judiciaire de ce tribunal. Il souligne que les autorités berlinoises ont pris une série de mesures pour remédier à cette surcharge.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour rappelle également avoir conclu dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de l’espèce à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ( Kressin c. Allemagne , n o 21061/06, 22 décembre 2009).

En l’espèce, la Cour a examiné tous les éléments qui lui ont été soumis. Elle a notamment tenu compte de l’encombrement du rôle du tribunal administratif de Berlin dans les années qui ont suivi la réunification allemande et du fait qu’à la suite du départ du requérant à la retraite, la procédure ne revêtait plus la même complexité qu’auparavant car elle ne portait plus sur la subdivision des zones de ramonage mais uniquement sur l’existence d’un intérêt légitime du requérant à faire constater par la justice l’illégalité alléguée des deux ordonnances.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et qu’elle n’a pas répondu à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.

La Cour, compte tenu de tous les éléments en possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, ne relève aucune apparence d’une autre violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 62 167,48 euros (EUR) pour préjudice matériel. Il demande en outre un dédommagement pour le traitement discriminatoire dont il aurait été victime. Tout en indiquant à cet égard la somme de 8 000 EUR, il s’en remet à la sagesse de la Cour quant au montant à allouer.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel et moral allégué et rejette ces demandes. B. Frais et dépens

Le requérant réclame également 12 911,66 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 269,11 EUR pour ceux engagés devant la Cour (frais de traduction).

Le Gouvernement conteste ces prétentions dans la mesure où elles concernent les frais de justice.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens exposés pour la procédure nationale. En ce qui concerne les frais engagés devant elle, elle estime qu’il y a lieu d’accorder au requérant la totalité du montant réclamé. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette l’exception du Gouvernement tirée de l’épuisement des voies de recours internes ; 2. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 270 EUR (deux cent soixante-dix euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 septembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Greffière Président