30 noiembrie 2010 A DOUA SECȚIUNEA Cerere nr. 23038/07 prezentată de Gönül ÜLÜFER împotriva Turciei introdusă la 25 mai 2007 EXPOSAT DE FAPTĂ CURENTA, dl Gönül Ülüfer, este un resortisant turc născut în 1952 și rezident în Edirna. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Erkan, avocat în Baroul de Stat. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: la 17 aprilie 2003, fiul recurentei, Ülüfer (denumită în continuare " mai jos " mai"), deținut pentru furt în închisoarea militară din Gelibolu, a fost condus la Tribunalul Corecțional din Keșan printr-un mijloc de transport public. El a fost însoțit de soldații M.D. și H.Ö. și ofițerul A.S.A. În timp ce așteptau în stația de autobuz ca să se întoarcă la închisoare, dris, încătușat, a fugit. În ciuda avertismentelor și a celor două împușcături ale soldaților care-l urmăreau, el a continuat să alerge. Soldatul M.D. a tras o împușcătură care a rănit grav dris. La 20 aprilie 2003, drris a murit la spital. Raportul de autopsie și de examinare externă a corpului, întocmit a doua zi, a indicat prezența unui orificiu de intrare a glonțului în spate și a unui orificiu de ieșire pe burtă. 1 În iulie 2003, procurorul districtual al Republicii Edirine a inițiat o acțiune penală împotriva M.D. pentru omucidere voluntară în temeiul articolului 448 din Codul Penal. El a considerat că M.D. și-a depășit competențele și că art. 49 din Codul Penal care prevede imunitatea oricui a acționat în temeiul unui ordin oficial nu se află în speță. La 20 octombrie 2004, instanța de judecată a pronunțat o hotărâre în sensul articolului 49 din Codul penal. Prin hotărârea din 28 iunie 2006, Curtea de Casație a aprobat hotărârea de primă instanță. La o dată nespecificată, recurenta sesizează instanța administrativă cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva Ministerului de Interne. La 6 aprilie 2007, Tribunalul Administrativ, pe baza hotărârii din 20 octombrie 2004, a demisionat reclamanta și a concluzionat că nu există o legătură de cauzalitate între moartea fiului recurentei și orice abatere imputată administrației. La 5 iunie 2007, recurenta a formulat un recurs împotriva acestei decizii. Prin hotărârea din 12 iulie 2010, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea în primă instanță. Dreptul și practica internă relevante conform articolului 448 din Codul penal, astfel cum a fost în vigoare la momentul faptelor, orice persoană care ucide în mod deliberat o altă persoană este condamnată la o pedeapsă cuprinsă între douăzeci și patru și treizeci de ani de închisoare. Evită orice sancțiune care a acționat în temeiul unei dispoziții a legii sau al unui ordin al autorității competente pe care a fost obligat să o execute prin necesitatea de a combate imediat un atac ilegal îndreptat împotriva vieții sale sau împotriva onoarei sale, sau împotriva vieții sau a onoarei lui împinsă de necesitatea de a-și salva viața sau de cea a unui pericol grav, iminent și personal, care nu a fost consecința unui act voluntar din partea sa și care nu putea fi evitat. (...) GRIFS Invocând art. 2 din Convenție, reclamanta se plânge de utilizarea unei forțe excesive și disproporționate care, potrivit acesteia, a cauzat moartea fiului său Aceasta susține, de asemenea, că faptul că fiul său a fost condus încătușat într-un transport public constituie un tratament inuman și degradant în sensul articolului 3 din convenție. Invocând art. 6 din Convenție, Comisia se plânge în sfârșit că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața instanței de judecată, în măsura în care aceasta din urmă nu ar fi desfășurat o anchetă suficientă asupra circumstanțelor morții fiului său. În această cerere, dreptul la viață al victimei menționate, consacrat prin art. 2 din Convenție, a fost încălcat în speță? În special, moartea sa a avut o utilizare a forței propriu-zise absolut necesară, în sensul art. 2 alin. (2) din art. 2 În plus, forța la care autoritățile au recurs în speță era proporțională cu realizarea obiectivelor enumerate la lit. (a), (b) și (c) al doilea paragraf din art. 2 din Convenție? Legislația națională care reglementează utilizarea armelor de foc, în vigoare la momentul faptei, răspundea obligației statului de a proteja dreptul la viață și la cerințele art. 2 din Convenție? Este posibil să se considere că operațiunea desfășurată de agenții din lamâi și care a dus la decesul rudei reclamantei a fost reglementată de norme și organizate astfel încât să reducă la minimum riscurile pentru viața persoanei respective și să ia toate măsurile posibile de precauție pentru a evita ca acesta să fie ucis. Având în vedere toate circumstanțele acestei cauze, se poate concluziona că agenții din statul membru nu au fost forța trăznită pe care o au în ultimă instanță? În special, ar fi putut fi utilizate metode mai puțin radicale decât utilizarea forței criminale, dar care ar fi permis ca victima să fie imobilizată? Având în vedere protecția procedurală a dreptului la viață, investigația internă din prezenta cauză a îndeplinit cerințele art. 2 din Convenția Recurentei la dispoziția sa, conform cerințelor art. 13 din Convenție, o acțiune internă efectivă prin intermediul căreia ar fi putut formula obiecțiile ridicate în temeiul articolului 2 din Convenție Guvernul este rugat să trimită Curții o copie a tuturor documentelor referitoare la anchetă desfășurate la nivel național împotriva membrilor forțelor de ordine implicate în această cauză.
30 novembre 2010
Requête n
o
23038/07
présentée par Gönül ÜLÜFER
contre la Turquie
introduite le 25 mai 2007
La requérante, M
me
Gönül Ülüfer, est une ressortissante turque née en 1952 et résidant à Edirne. Elle est représentée devant la Cour par M
e
S.
Erkan, avocat au barreau d’Edirne.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 17 avril 2003, le fils de la requérante, İdris Ülüfer (ci-après «
İdris
»), détenu pour vol dans la prison militaire de Gelibolu, fut conduit au tribunal correctionnel de Keșan par un moyen de transport public. Il était accompagné par les soldats M.D. et H.Ö. et l’officier A.S.A.
A la sortie de l’audience, alors qu’ils attendaient à l’arrêt de bus pour retourner à la prison, İdris, menotté, prit la fuite. Malgré les avertissements et les deux tirs de sommation des soldats qui le poursuivaient, il continua à courir. Le soldat M.D. tira un coup de feu qui blessa grièvement İdris.
Le 20 avril 2003, İdris décéda à l’hôpital.
Le rapport d’autopsie et d’examen externe du corps, établi le lendemain, fit état de la présence d’un orifice d’entrée de la balle dans le dos et d’un orifice de sortie sur le ventre.
Le 1
er
juillet 2003, le procureur de la République d’Edirne engagea une action pénale contre M.D. pour homicide volontaire en vertu de l’article 448 du code pénal. Il considéra que M.D. avait outrepassé ses pouvoirs et que l’article 49 du code pénal prévoyant l’immunité de quiconque a agi en vertu d’un ordre officiel ne s’appliquait pas en l’espèce.
Le 20 octobre 2004, la cour d’assises d’Edirne acquitta M.D. au motif que celui-ci avait agi dans le cadre de la loi et en exécution d’un ordre de l’autorité compétente au sens de l’article 49 du code pénal.
Par un arrêt du 28 juin 2006, la Cour de cassation approuva le jugement de première instance.
A une date non précisée, la requérante saisit le tribunal administratif d’Edirne d’un recours en dommages-intérêts à l’encontre du ministère de l’Intérieur.
Le 6 avril 2007, le tribunal administratif, se fondant sur le jugement du 20 octobre 2004, débouta la requérante. Il conclut à l’absence d’un lien de causalité entre la mort du fils de la requérante et une quelconque faute imputable à l’administration.
Le 5 juin 2007, la requérante forma un pourvoi contre cette décision.
Par un arrêt du 12 juillet 2010, le Conseil d’Etat confirma le jugement de première instance.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Selon l’article 448 du code pénal, tel qu’il était en vigueur à l’époque des faits, toute personne qui en tue délibérément une autre est condamnée à une peine comprise entre vingt-quatre et trente ans d’emprisonnement.
L’article 49 du même code se lit comme suit
:
«
Echappe à toute sanction quiconque a agi
:
1.
en vertu d’une disposition de la loi ou d’un ordre de l’autorité compétente qu’il était obligé d’exécuter
;
2.
poussé par la nécessité de contrer immédiatement une attaque illégale dirigée contre sa vie ou contre son honneur, ou contre la vie ou l’honneur d’autrui
;
3.
poussé par la nécessité de sauver sa vie ou celle d’autrui d’un danger grave, imminent et personnel, danger qui n’était pas la conséquence d’un acte volontaire de sa part et qui ne pouvait être évité. (...)
»
Invoquant l’article 2 de la Convention, la requérante se plaint de l’usage d’une force excessive et disproportionnée ayant selon elle causé la mort de son fils İdris.
Elle soutient également que le fait que son fils a été conduit menotté dans un transport public constitue un traitement inhumain et dégradant au sens de l’article 3 de la Convention.
Invoquant l’article 6 de la Convention, elle se plaint enfin de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable devant la cour d’assises d’Edirne, dans la mesure où celle-ci n’aurait pas mené une enquête suffisante sur les circonstances de la mort de son fils. Il n’y aurait donc pas un recours effectif pour faire condamner les auteurs.
1.
Dans la présente requête, le droit à la vie de la victime indiquée, consacré par l’article 2 de la Convention, a-t-il été violé en l’espèce
? En particulier, son décès a-t-il résulté d’un usage de la force rendu «
absolument nécessaire
», au sens du paragraphe 2 de l’article 2
? Par ailleurs, la force à laquelle les autorités ont eu recours en l’espèce était-elle proportionnée à la réalisation des buts énumérés aux alinéas a), b) et c) du second paragraphe de l’article 2 de la Convention
? Plus particulièrement
:
–
La législation nationale régissant le recours aux armes à feu, en vigueur à l’époque des faits, répondait-elle à l’obligation pour l’Etat de protéger le droit à la vie et aux exigences de l’article 2 de la Convention
?
–
Peut-on considérer que l’opération menées par les agents de l’Etat et ayant abouti au décès du proche de la requérante était encadrée par des règles et organisées de manière à réduire autant que possible les risques pour la vie de l’intéressé, et à prendre toutes les précautions possibles pour éviter de provoquer la mort de celui-ci
?
–
Au vu de l’ensemble des circonstances de la présente affaire, peut-on conclure que les agents de l’Etat n’ont recouru à la force meurtrière qu’en tout dernier ressort
? En particulier, des méthodes moins radicales que le recours à la force meurtrière, mais permettant d’immobiliser la victime, auraient-elles pu être employées
?
–
Eu égard à la protection procédurale du droit à la vie, l’enquête menée au niveau interne dans la présente affaire a-t-elle satisfait aux exigences de l’article 2 de la Convention
?
2.
La requérante avait-elle à sa disposition, comme l’exige l’article
13 de la Convention, un recours interne effectif par le biais duquel elle aurait pu formuler ses griefs soulevés au regard de l’article 2 de la Convention
?
Le Gouvernement est prié de faire parvenir à la Cour copie de tous les documents relatifs à l’enquête menée au niveau national contre les membres des forces de l’ordre impliqués dans cette affaire.