MATVIYENKO v. RUSSIA

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 53664/08 de Vladimir Nikolayevich MATVIYENKO împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 25 noiembrie 2010 în calitate de Cameră compusă de: Christos Rozakis, Președintele Nina Vajić, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Giorgio Malinverni George Nicolaou, judecători și Søren Nielsen, grefierul secțiunii, Având în vedere cererea depusă la 26 mai 2008, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de rudele următoarei solicitante, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Vladimir Nikolayevich Matviyenko, este un național rus care s-a născut în 1945 și a trăit în Minernyye Vody, regiunea Stavropol. În 2009, reclamantul a murit. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl V.M. Zavyalov, avocat practicant în Yessentuki, regiunea Stavropol. Guvernul Rus (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl G. Matyushkin, Reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Din motive de convenință, Curtea va continua să se adreseze dlui V.N. Matviyenko drept „reclamantul”. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a participat la operațiunea de curățare de la locul de dezastre nucleare din Chernobyl, a fost înregistrat cu handicap și a devenit dreptul la diferite prestații sociale. La o dată neespecificată, el a depus în judecată autorităților pentru ajustarea inflației prestațiilor de invaliditate din cauza acestuia. La 4 iunie 2007, Curtea orașului Mineralniye Vody din regiunea Stavropol a susținut acțiunea sa în parte și a ordonat departamentului local al Trezorului de Stat să-i plătească 1 925,45 ruble ruse (RUB) lunar ca pensie de invaliditate, să fie ajustată în conformitate cu cerințele legale și i-a acordat o sumă forfetară de RUB 104.405,82 în ceea ce privește prestațiile nereguliere, care urmează să fie plătită de Ministerul Finanțelor Federației Ruse. Hotărârea nu a fost atacată și a devenit finală la 19 iunie 2007. Deoarece din iulie 2007, reclamantul a primit plățile lunare în timp util și, la 24 septembrie 2007, a primit suma forfetară acordată. La 29 noiembrie 2007, Presidiumul Curții Regionale de Stavropol, după cererea Ministerului Finanțelor, a anulat hotărârea din 4 iunie 2007 și a trimis cazul pentru o proaspătă examinare. Presidium a constatat că instanța inferioară s-a înșelat în aplicarea dispozițiilor Legii Federale nr. 1244-1 „Pentru protecția socială a cetățenilor expus la radiații ca rezultat al exploziei centralei nucleare de la Chernobyl” („Legea Chernobyl”) și, ca urmare, a determinat în mod incorect autoritatea acuzată în acest caz. În decembrie 2007, autoritatea de asistență socială a respondentului a întrerupt plățile lunare datorate reclamantului în temeiul hotărârii anulate. În schimb, autoritățile au început să plătească prestațiile lunare de invaliditate ale reclamantului în conformitate cu legislația relevantă. La 15 februarie 2008, Tribunalul municipal a întrerupt procedura, din cauza neajunsului reclamantului în fața instanței de primă instanță. În februarie 2009, Ministerul Finanțelor Federației Ruse a înaintat o procedură împotriva reclamantului care a solicitat rambursarea sumelor forfetare pe care le-a primit în temeiul hotărârii anulate. La 4 martie 2009, Curtea Municipală a respins cererea. Se pare că hotărârea nu a fost apelată și a devenit finală. Reclamantul a murit la 19 septembrie 2009. Veduva sa, dna Larisa Petrovna Matviyenko (născută în 1942), a exprimat dorința de a continua cererea. COMPLAINTă Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 al acestuia cu privire la anularea hotărârii în favoarea sa. a murit după depunerea cererii sale în temeiul articolului 34 din Convenție. Cu toate acestea, văduva sa a exprimat dorința de a continua cererea. Guvernul nu s-a opus la statutul de văduvă a reclamantului. Cu toate acestea, Curtea consideră necesară examinarea problemei locus standi a văduvă a reclamantului în detaliu a propunerii sale. art. 37 § 1 din Convenție se citește în partea relevantă după cum urmează: „1. În orice etapă a procedurii, Curtea poate decide să ia o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să-și continue cererea; sau (b) a fost rezolvată chestiunea; sau (c) pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile în cauză...” Curtea reiterează că, în diferite cazuri în care un reclamant a murit în cursul procedurii Convenției, a luat în considerare declarațiile moștenitorilor reclamantului sau ale membrilor apropiati ai familiei sale care își exprimă dorința de a continua cererea (a se vedea, printre altele, Kallo c. Ungaria , nr. 30081/02 , § 24, 11 aprilie 2006, și Novinskiy c. Rusia , nr. 1982/02, § 92, 10 februarie 2009, § 92). În cazul în care este de stabilită problema statutului, Curtea trebuie să examineze fiecare cerere în funcție de faptele sale specifice și din punctul de vedere al faptului dacă interesul reclamantului în joc este de o natură astfel încât acesta poate fi transferat moștenitorului și, în continuare, dacă considerațiile referitoare la interesul general necesită examinarea continuă a cererii (a se vedea Gorodnichev v. Rusia (dec.), nr. 32275/03, 15 noiembrie 2007; S. v. Regatul Unit , nr. 9502/81 , Decizia Comisiei din 13 iulie 1983 , DR 34, p. 103; și Veit v. Germania , nr. 10474/83 , Decizia Comisiei din 6 mai 1986 , Decizii și Rapoarte (DR) 47, p. În plus, cazurile dinaintea Curții au, în general, o dimensiune morală și persoanele apropiate de un reclamant pot avea astfel un interes legitim în vederea executării justiției chiar și după moartea reclamantului (a se vedea Malhous c. Republica Cehă [GC] (dec.), nr. 33071/96, CEDH 2000-XII). Curtea a acceptat anterior faptul că rudele îndepărtate ale reclamanților difuși ar putea menține cereri cu plângeri cu privire la diferite aspecte ale articolului 6 din Convenție (a se vedea Malhous (dec.), citat mai sus, cu alte referințe; Andreyeva c. Rusia (dec.), nr. 76737/01, 16 octombrie 2003; Shiryayeva c. Rusia , nr. 21417/04, § 8, 13 iulie 2006, privind neexecuția hotărârilor interne; a se vedea, de asemenea, Horváthová c. Slovacia , nr. 74456/01, § 26, 17 mai 2005, în contextul lungii procedurilor; a se vedea, de asemenea, prin contrast, Gorodnichev (dec.), citat mai sus, și, în măsura în care este relevant, Stankevich c. Ucraina (dec.), nr. 48814/07, 26 Mai 2009). Curtea a constatat, de asemenea, în o serie de cazuri referitoare la creanțe în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că cererile privind drepturile de proprietate sunt, în principiu, transferabile moștenitorilor (a se vedea, printre altele, Nerva și alții c. Regatul Unit , nr. 42295/98 , § 33, CEDO 2002 VIII; a se vedea, de asemenea, Sobelin și alții c. Rusia , nr. 30672/03 et seq. , §§ 43-45, 3 mai 2007, privind o combinație de aspecte în temeiul articolului 6 și al articolului 1 din Protocolul nr. 1). În evaluarea transferabilității plângerilor, fosta Comisie și Curtea au luat în considerare, de exemplu, faptul că legătura dintre reclamațiile în joc și reclamantul decedat nu a fost exclusivă, sau faptul că, în contextul articolului 6, Funke v. Franța, următoarea persoană a reclamantului întârziat a suferit consecințele (a se vedea, în contextul articolului 6 Funke v. , nr. 10828/84, Decizia Comisiei din 6 octombrie 1988, D.R. nr. 57, p. 18), sau a avut un interes propriu (a se vedea, în ceea ce privește art. 8, Armonienė c. Lituania , nr. 36919/02, § 29, 25 noiembrie 2008), sau procedura internă privind drepturile pecuniare ale reclamantului târziu (a se vedea Jeruzal c. Polonia , nr. 65888/01, § 25, 10 octombrie 2006). Curtea a stabilit, de asemenea, că este în favoarea moștenitorului care dorește să urmărească procesul în fața Curții să justifice acest lucru (a se vedea Belskiy c. Rusia (dec.), nr. 23593/03, noiembrie 2009). În ceea ce privește cazul în cauză, Curtea observă că reclamantul a formulat plângeri în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la anularea hotărârii în favoarea sa. El a fost parte la procedura internă privind stabilirea sumei plăților lunare de invaliditate, în timp ce dna L.P. Matviyenko nu a fost parte la această procedură. Curtea trebuie acum să se asigure dacă văduva reclamantului a justificat afacerea în fața Curții (a se vedea Belskiy , citată mai sus). Curtea consideră că, în acest caz, necesitatea justificării unui interes legitim în urmărirea cererii a fost consolidată în special prin caracterul specific al plângerilor formulate de reclamant în fața Curții. În ceea ce privește plângerea prevăzută la art. 6, Curtea atribuie o ponderare deosebită a aspectului specific al „dreptului către instanță” în joc, și anume presupusa deficiență a principiului certitudinii juridice ca urmare a anulării hotărârii interne în favoarea reclamantului prin intermediul procedurii de control. În cazul în care s-a constatat în instantaneu faptul că reclamantul a decedat, în sensul articolului 6 a fost frustrarea faptului că reclamantul se bazează pe hotărârea judiciară obligatorie. Curtea reiterează că anularea unei hotărâri finale este un act instantaniu și nu creează o situație continuă (a se vedea mutatis mutandis Sardin c. Rusia) (dec.), nr. 69582/01, CEDH 2004 II). Nu s-a demonstrat că o astfel de plângere nu a fost personală pentru reclamant, sau că văduva reclamantului – care nu a fost parte la procedura internă – ar putea pretinde că are un interes juridic suficient pentru a justifica examinarea continuă a plângerii cu privire la presupusa încălcare a principiului securității juridice (a se vedea mutatis mutandis, S. Regatul Unit , nr. 9502/81, Hotărârea Comisiei din 13 iulie 1983, DR 34, p. 103; și, în măsura în care este relevant, Gorodnichev (dec.), citată mai sus. De asemenea, în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu pierde de vedere natura specifică a datoriei hotărârii în favoarea reclamantului. În joc în acest caz, reclamantul a avut legitimitatea de a primi plăți lunare într-o sumă anume și, mai precis, de a avea aceste plăți legate de indice, în conformitate cu o metodă anume. Reclamantul a avut dreptul să primească aceste plăți ca participant al operațiunii de curățare la locul de dezastre nucleare din Chernobyl. În lipsa oricărei dovezi contrare, Curtea are intenția de a constata că reclamația în ceea ce privește pensia de invaliditate a fost personală pentru reclamant. În plus, în contrast cu cazul recent de Streltsov și alți „Pensionari militari Novocherkassk” (n. 8549/06 și seq., §§ 32-42, 29 iulie 2010, precum și cu Sobelin și alții (citată mai sus), în acest caz, problema de supraveghere-revizuire nu a fost însoțită de problema de neexecuție. În plus, nu a existat nicio datorie de judecată în favoarea reclamantului în momentul introducerii prezentei cereri (a se vedea, în contrast, Andreyeva (dec.), citat mai sus), întrucât părțile nu au contestat faptul că reclamantul a primit în timp util suma forfetară datorată acestuia. În suma, nu există nimic în cazul în care se poate sugera că afirmațiile reclamantului în procedura internă inițială au constituit o parte din proprietatea acumulată dnei L.P. Matviyenko (a se vedea, un contrario Andreyeva (dec.), citat mai sus; și Malhous (dec.), citat mai sus). În plus, se observă că chiar și după anularea pensiei lunare a reclamantului a continuat să primească pensia lunară, în timp ce crucea litigiului a fost o sumă exactă a acestei pensii. Curtea reamintește concluziile sale anterioare că, în principiu, ar fi un exercițiu în mare parte ipotetic de a încerca să prevină pe termen lung cuantumul pensiei care ar fi fost plătit unei reclamante, în cazul în care hotărârea finală în favoarea reclamantului nu ar fi fost anulată, având în vedere numeroasele imponderabile în evoluția condițiilor politice și economice care ar putea afecta viitoarele drepturi și calcule la pensie (a se vedea, în măsura în care este cazul, Tarnopolskaya și alții c. Rusia , nos. 11093/07 et seq., § 51, 7 iulie 2009 . Astfel, în absența unei clarificări suplimentare privind această chestiune din partea părților, Curtea ar fi extrem de speculativă să încheie cu privire la transferabilitatea cererii în joc. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu este convinsă că dna L.P. Matviyenko are un interes legitim de a continua procedurile înainte Curtea în locul reclamantului. În plus, Curtea nu consideră că „respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolele” necesită examinarea cererilor, în ciuda decesului reclamantului. Curtea reiterează în acest sens că problema anulării hotărârilor finale prin revizuirea supravegherii a fost deja examinată de către Curte în mai multe cazuri împotriva Rusiei (a se vedea, printre altele, Kot c. Rusia , nr. 20887/03 , §§ 20-33, 18 ianuarie 2007; Mordachev c. Rusia , nr. 7944/05, § 14-19, 25 februarie 2010 și Bodrov c. Rusia , nr. 17472/04, §§ 20-33, 12 În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii și să încheie în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție că cererea ar trebui eliminată din lista sa de cauze. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să excludă aplicarea din lista de cauze. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

Application no. 53664/08

by Vladimir Nikolayevich MATVIYENKO

against Russia

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 25

November 2010 as a Chamber composed of:

Christos Rozakis,

President

,

Nina Vajić,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Giorgio Malinverni

,

George Nicolaou,

judges

,

and Søren Nielsen,

Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 26 May 2008,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant’s next-to kin,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Vladimir Nikolayevich Matviyenko, is a Russian national who was born in 1945 and lived in Mineralnyye Vody, the Stavropol Region. In 2009 the applicant passed away. He was represented before the Court by Mr V.M. Zavyalov, a lawyer practicing in Yessentuki, the Stavropol Region. The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr G. Matyushkin, the Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.

For the sake of convenience, the Court will continue to refer to Mr

V.N.

Matviyenko as “the applicant”.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant took part in the cleaning-up operation at the Chernobyl nuclear disaster site, was registered disabled and became entitled to various social benefits.

On an unspecified date he sued the authorities for inflation adjustment of the disability benefits due to him.

On 4 June 2007 the Mineralniye Vody Town Court of the Stavropol Region upheld his action in part and ordered the local department of the State Treasury to pay him 1,925.45 Russian roubles (RUB) monthly as a disability pension, to be adjusted in accordance with legal requirements, and awarded him a lump sum of RUB 104,405.82 in respect of the outstanding benefits, to be paid by the Ministry of Finance of the Russian Federation.

The judgment was not appealed against and became final on 19

June 2007.

As from July 2007 the applicant was in receipt of the monthly payments in good time and on 24 September 2007 he received the awarded lump sum.

On 29 November 2007 the Presidium of the Stavropol Regional Court, upon the Ministry of Finance’s application, quashed the judgment of 4 June 2007 and remitted the case for a fresh examination. The Presidium found that the lower court had erred in applying the provisions of the Federal Law No. 1244-1 “On Social Protection of Citizens Exposed to Radiation as a Result of the Chernobyl Nuclear Power Station Explosion” (“the Chernobyl Law”) and, as a result, incorrectly determined the defendant authority in the case.

In December 2007 the respondent welfare authority discontinued the monthly payments due to the applicant under the quashed judgment. Instead, the authorities started to pay the applicant monthly disability benefits in accordance with the relevant legislation.

On 15 February 2008 the Town Court discontinued the proceedings, due to the applicant’s failure to appear before the first instance court.

In February 2009 the Ministry of Finance of the Russian Federation brought proceedings against the applicant claiming repayment of the lump sums he had received pursuant to the quashed judgment. On 4 March 2009 the Town Court rejected the claim. It appears that the judgment was not appealed against and became final.

On 19 September 2009 the applicant passed away. His widow, Ms Larisa Petrovna Matviyenko (born in 1942), expressed her wish to pursue the application.

COMPLAINT

The applicant complained under Article 6 of the Convention and Article

1 of Protocol No.

1 thereto about the quashing of the judgment in his favour.

THE LAW

The Court observes that the applicant

died after having lodged his application under Article 34 of the Convention. However, his widow expressed her wish to pursue the application. The Government did not object to the standing of the applicant’s widow. However, the Court considers it necessary to examine the issue of

locus standi

of the applicant’s widow in detail of its own motion.

Article 37 § 1 of the Convention reads in the relevant part as follows:

“1.

The Court may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that

(a)

the applicant does not intend to pursue his application; or

(b)

the matter has been resolved; or

(c)

for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application.

However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires...”

The Court reiterates that in various cases in which an applicant died in the course of the Convention proceedings it took into account the statements of the applicant’s heirs or of close members of his or her family expressing their wish to pursue the application (see, amongst other authorities,

Kalló v.

Hungary

, no.

30081/02, § 24, 11 April 2006, and

Novinskiy v. Russia

, no.

11982/02, § 92, 10 February 2009, § 92). Where the issue of standing is to be determined, the Court must examine each application in the light of its particular facts and from the standpoint of whether the applicant’s interest at stake is of such a nature that it can be transferred to the heir, and, further, whether considerations relating to the general interest require the continued examination of the application (see

Gorodnichev v. Russia

(dec.), no.

32275/03, 15

November 2007;

S. v. the United Kingdom

, no. 9502/81, Commission decision of 13 July 1983, DR 34, p. 103; and

Veit v. Germany

, no. 10474/83, Commission decision of 6 May 1986, Decisions and Reports (DR) 47, p.

116, with further references). Furthermore, the cases before the Court generally also have a moral dimension and persons near to an applicant may thus have a legitimate interest in seeing to it that justice is done even after the applicant’s death (see

Malhous v. the Czech Republic

[GC] (dec.), no. 33071/96, ECHR 2000-XII).

The Court has previously accepted that the late applicants’ close relatives could maintain applications with complaints concerning various aspects of Article 6 of the Convention (see

Malhous

(dec.), cited above, with further references;

Andreyeva v. Russia

(dec.), no.

76737/01, 16

October 2003;

Shiryayeva v. Russia

, no. 21417/04, §

8, 13 July 2006, concerning the non-enforcement of domestic judgments; see also

Horváthová v. Slovakia

, no.

74456/01, § 26, 17

May 2005, in the context of the length of proceedings; see also, by way of contrast,

Gorodnichev

(dec.), cited above, and, in so far as relevant,

Stankevich v. Ukraine

(dec.), no.

48814/07, 26

May 2009). The Court has also found in a number of cases relating to claims under Article 1 of Protocol No.

1 that the applications concerning property rights are, in principle, transferable to the heirs (see, among others,

Nerva and Others v. the United Kingdom

, no.

42295/98, § 33, ECHR

2002

‑

VIII; see also

Sobelin and Others v. Russia

, nos. 30672/03

et seq.,

§§ 43-45, 3 May 2007, concerning a combination of issues under Article 6 and Article 1 of Protocol No. 1). In assessing the transferability of the complaints, the former Commission and the Court took into account, for example, that the link between the complaints at stake and the deceased applicant was not exclusive, or the late applicant’s next-to-kin personally suffered the consequences (see, in the context of Article 6,

Funke v. France

, no. 10828/84, Commission decision of 6 October 1988, D.R. No. 57, p. 18), or had an interest of their own (see, regarding Article 8,

Armonienė v.

Lithuania

, no. 36919/02, § 29, 25 November 2008), or the domestic proceedings concerned the late applicant’s pecuniary rights (see

Jeruzal v.

Poland

, no. 65888/01, § 25, 10 October 2006).

The Court has also established that it is for the heir who wishes to pursue the proceedings before the Court to substantiate his or her standing to do so (see

Belskiy v. Russia

(dec.), no.

23593/03,

26

November 2009).

Turning to the present case, the Court observes that the applicant raised complaints under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol

No.

1 about the quashing of the judgment in his favour. He was a party to the domestic proceedings concerning the determination of the amount of the monthly disability payments, whereas Ms L.P. Matviyenko was not a party to those proceedings.

The Court now has to ascertain whether the applicant’s widow substantiated her standing to pursue the proceedings before the Court (see

Belskiy

, cited above).

The Court considers that in the present case the need for a justification of a legitimate interest in pursuing the application was particularly strengthened by the specific nature of the complaints raised by the applicant before the Court.

As regards the complaint under Article 6, the Court attaches particular weight to the specific aspect of the “right to a court” at stake, namely the alleged impairment of the principle of legal certainty as a result of the annulment of the domestic judgment in the applicant’s favour by way of the supervisory review proceedings. The quashing in the instant case had occurred before the applicant had passed away. The crux of the grievance under Article 6 was, in fact, frustration of the applicant’s reliance on the binding judicial decision. The Court reiterates that quashing of a final judgment is an instantaneous act and does not create a continuing situation (see,

mutatis mutandis

,

Sardin v. Russia

(dec.), no. 69582/01, ECHR

2004

‑

II). It was not demonstrated that such a complaint was not personal to the applicant, or that the applicant’s widow – who was not a party to the domestic proceedings – could claim to have a sufficient legal interest to justify the continued examination of the complaint about the alleged violation of the legal certainty principle (see,

mutatis mutandis, S.

v.

the United Kingdom

, no. 9502/81, Commission decision of 13 July 1983, DR 34, p. 103; and, in so far as relevant,

Gorodnichev

(dec.), cited above).

Likewise, as regards the complaint under Article 1 of Protocol No.

1, the Court does not lose sight of the specific nature of the judgment debt in the applicant’s favour. At stake at the present case was the applicant’s legitimate expectation to receive monthly payments in a particular amount and, more precisely, to have these payments index-linked in accordance with a particular method. The applicant was entitled to receive these payments as a participant of the cleaning-up operation at the Chernobyl nuclear disaster site. In the absence of any evidence to the contrary, the Court is inclined to find that the claim in respect of the disability pension was personal to the applicant. Furthermore, by contrast to the recent case of

Streltsov and Other “Novocherkassk Military Pensioners”

(nos. 8549/06 et seq., §§ 32-42, 29 July 2010,), as well as to

Sobelin and Others

(cited above), in the present case the supervisory-review issue was not coupled with the non-enforcement problem. Furthermore, no outstanding judgment debt in the applicant’s favour existed by the moment of introduction of the present application (see, by contrast,

Andreyeva

(dec.), cited above), since it was not contested by the parties that the applicant had timely received the lump sum due to him. In sum, there is nothing in the case at hand to suggest that the applicant’s claims in the initial domestic proceedings formed a part of the estate that accrued to Ms L.P. Matviyenko (see,

a contrario

,

Andreyeva

(dec.), cited above; and

Malhous

(dec.), cited above).

Furthermore, it is observed that the even after the quashing the applicant continued to receive the monthly pension, while the crux of the dispute was an exact amount of such pension. The Court recalls its earlier findings that it would in principle be a largely hypothetical exercise to attempt to predict in the long term the amount of pension which would have been paid to an applicant, if the final judgment in the applicant’s favour had not been quashed, given the many imponderables in evolving political and economic conditions that could affect future pension entitlements and calculations (see, in so far as relevant,

Tarnopolskaya and Others v. Russia

, nos.

11093/07

et seq.,

In view of the above, the Court is not convinced that Ms

L.P.

Matviyenko has a legitimate interest to pursue the proceedings before

the Court in the applicant’s stead.

Furthermore, the Court does not consider that “respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols” requires the examination of the applications, despite the applicant’s death. The Court reiterates in this respect that the problem of the annulment of the final judgments by way of the supervisory review has been already examined by the Court in a number of cases against Russia (see, among others,

Kot v. Russia

, no. 20887/03, §§

20-33, 18 January 2007;

Mordachev v. Russia

, no. 7944/05, §§ 14-19, 25

February 2010; and

Bodrov v. Russia

, no. 17472/04, §§ 20-33, 12

February 2009).

In these circumstances the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application and concludes pursuant to Article 37 § 1 (c) of the Convention that the application should be struck out of its list of cases.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to strike the application out of its list of cases.

Søren Nielsen

Christos Rozakis

Registrar

President