Antoni împotriva Cehiei

La originea cazului se găsește o cerere (nr. 18010/06) îndreptată împotriva Republicii Cehe și prin care doi cetățeni ai acestui stat, domnul Zbyněk Antoni și doamna Marie Antoni ("reclamanții"), au sesizat Curtea la 2 mai 2006 conform articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de maestrul R. Kuchta, avocat la baroul ceh. Guvernul ceh ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, domnul V.A. Schorm.

Reclamanții se plângeau de durata procedurii civile din această cauză și de absența unui recurs efectiv la această privință.

La 5 februarie 2009, președintele secțiunii a cincea a hotărât comunicarea cererei Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât de asemenea că camera s-ar pronunța în același timp privind admisibilitatea și fondul. FAPTE

La 17 februarie 1993, a fost deschisă o procedură de lichidare a unei coproprietăți împotriva reclamantei și a soțului ei.

În urma unei ședințe ținute la 31 martie 1993, tribunalul de district (Okresní soud) din Brno-venkov a ordonat o inspecție a locului care a avut loc abia la 23 martie 1995. Un lună mai târziu, a ordonat un raport de expertiză privind prețul imobilelor litigioase; după demisia unui prim expert, un al doilea expert numit la 2 august 1995 a prezentat raportul seu tribunalului la 29 iunie 1998. Un supliment la raport a fost elaborat la 23 noiembrie 1999.

Între timp, demandantul a decedat; în urma unei proceduri de succesiune terminată la 5 februarie 1999, calitatea de a se substitui acum lui i-a fost recunoscută soției sale.

După decesul soțului reclamantei, procedura s-a continuat, de la 12 octombrie 2000, cu fiul ei (reclamantul în acest caz).

După ce a ținut mai multe ședințe, tribunalul de district a pronunțat sentința din 26 aprilie 2001. O ședință de apel din 12 decembrie 2002 a relevat că această sentință era afectată de un viciu de formă, a fost completată la 4 februarie 2003. În consecință, coproprietatea reclamanților și a demandantei a fost lichidată și bunurile au fost atribuite reclamanților, în schimbul unei indemnizații.

După ce a ținut mai multe ședințe și a ordonat un supliment la raportul de expertiză, tribunalul regional (Krajský soud) din Brno a infirmat sentința atacată adoptând hotărârea din 14 septembrie 2005, notificată avocatului reclamanților la 22 noiembrie 2005. Prin această hotărâre, bunurile au fost atribuite demandantei care a fost obligată să indemnizeze persoanele în cauză. B. Procedură de indemnizare conform legii nr. 82/1998

La 20 aprilie 2007, invocând legea nr. 82/1998 așa cum a fost modificată de legea nr. 160/2006, reclamanții au solicitat Ministerului Justiției să le aloce o satisfacție rezonabilă pentru daunele morale cauzate de durata procedurii menționate mai sus.

În răspunsul din 2 mai 2008, Ministerul Justiției a observat că în această cauză s-a prescris dreptul reclamanților la o satisfacție rezonabilă conform legii nr. 82/1998. Într-adevăr, având în vedere că au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului după intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006 (intervenit la 27 aprilie 2006), nu puteau beneficia de termenul special de un an prevăzut de dispozițiile tranzitorii ale articolului II din aceasta lege. Ministerul a observat, de asemenea, că, având în vedere că procedura litigioasă s-a încheiat la 23 noiembrie 2005, data la care hotărârea tribunalului regional a dobândit autoritate de lucru judecat, termenul standard de șase luni de la încheierea procedurii, prevăzut de art. 32 § 3 din legea nr. 82/1998, a expirat.

La 4 august 2008, persoanele în cauză au sesizat tribunalul de district (Obvodní soud) din Praga 2 solicitând fiecare 184 520 CZK (8 000 EUR) pentru daunele morale cauzate de durata procedurii. La această ocazie, au denunțat o discriminare din cauza faptului că, spre deosebire de alți justiciabili, aveau doar aproximativ o lună (și nu șase luni) pentru a-și exercita pretențiile la o satisfacție conform legii nr. 82/1998 modificate. Din această cauză, au cerut tribunalului să întrerupă procedura pentru a supune Curții Constituționale (Ústavní soud) o cerere de anulare a dispozițiilor tranzitorii din articolul II din legea nr. 160/2006.

Prin sentința din 19 mai 2009, tribunalul de district a respins cererea reclamanților din cauza prescripției.

La 6 ianuarie 2010, tribunalul municipal (Městský soud), sesizat cu apelul reclamanților, a confirmat sentința din 19 mai 2009. Privitor la cererea persoanelor în cauză de a supune chestiunea Curții Constituționale, tribunalul a estimat că articolul II din legea nr. 160/2006 a constituit o reală retroactivitate care a avantajat părțile prejudiciate de durata procedurii; în felul acesta, reclamanții au beneficiat de un avantaj, iar cererea lor de întrerupere a procedurii era lipsită de temei.

Conform dispozițiilor tranzitorii conținute în articolul II din legea nr. 160/2006, răspunderea statului pentru daunele morale cauzate de o conduită neregulamentară, cum ar fi nerespectarea termenului rezonabil, se aplică, de asemenea, daunelor morale apărute înainte de data intrării în vigoare a acestei legi dacă dreptul de reparare a daunelor nu s-a prescris (conform articolului 32 § 3 din legea nr. 82/1998). În cazul în care, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, persoana prejudiciată a introdus în timp util o cerere în fața Curții Europeană a Drepturilor Omului la acest titlu pe care Curtea nu a statuat încă definitiv, dreptul la reparare al daunelor morale se prescrie un an după intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006. EN DROIT

Guvernul admite existența unei anumite diferențe de tratament între victime potențiale ale încălcării dreptului de a vedea cauza examinată într-un termen rezonabil și implicate de amendamentul nr. 160/2006, care potrivit lui se împart în trei grupe: cele care denunță durata unei proceduri terminată mai mult de șase luni înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006 dar care au sesizat valid Curtea înainte de intrarea în vigoare a acestei legi și care beneficiază deci de un termen de prescripție de un an calculat de la 27 aprilie 2006; cele denunțând durata unei proceduri care era pendintă la momentul intrării în vigoare a legii nr. 160/2006 și care se vede aplicat termenul standard de prescripție fix la art. 32 § 3 din legea nr. 82/1998; și cele denunțând durata unei proceduri terminate în cei șase luni precedent intrării în vigoare a legii nr. 160/2006 și care se vede, de asemenea, aplicat termenul de prescripție prevăzut la art. 32 § 3 din legea nr. 82/1998, cu excepția cazului în care în cazul lor termenul a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006. Diferența de tratament între numitele grupe se bazează, potrivit Guvernului, pe motive obiective și rezonabile, deoarece este evident că noua legislație trebuia să-și delimiteze aplicabilitatea în timp.

Guvernul admite că reclamanții, care fac parte din grupa a treia, nu au putut exercita recurs compensator decât timp de o lună, de la intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006 la 27 aprilie 2006 până la 23 mai 2006, data la care au expirat șase luni de la încheierea procedurii litigioase. Consideră totuși că un astfel de termen este amply suficient; ca o comparație, indică că termenii prestabiliti de dreptul ceh pentru a depune apel sunt de 15 zile în procedurile civile și 8 zile în procedurile penale.

Guvernul observă apoi că chiar dacă reclamanții ar fi beneficiat de un termen de prescripție de șase luni calculat de la intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006, cererea lor ar fi fost tardivă deoarece au intentat-o abia la 20 aprilie 2007, adică aproape doisprezece luni după intrarea în vigoare a acestei legi. Astfel, eliminarea ipotetică a discriminării după cum este susținută de reclamanți nu ar fi schimbat nimic faptul că dreptul lor la indemnizare era prescris în momentul în care l-au exercitat. Reprezentați de un avocat pe toată durata procedurii, persoanele în cauză nu pot deci justifica în niciun fel faptul că nu și-au exercitat corespunzător recurs oferit de legislație.

Reclamanții reamintesc că au sesizat Curtea aproximativ în același moment în care legea nr. 160/2006 a intrat în vigoare. Au exercitat apoi recursul prevăzut de această lege dar, la data redactării observațiilor lor, acest recurs era pendinte în fața tribunalului de district care crea în felul acesta alte întârzieri.

Persoanele în cauză susțin că nu există niciun motiv rezonabil pentru care victime potențiale ale încălcării dreptului de a vedea cauza examinată într-un termen rezonabil să dispună de termeni diferiți pentru a-și exercita dreptul la indemnizare. Consideră că termenul din care au beneficiat a fost scurtat semnificativ din cauza unei construcții improprii a dispozițiilor tranzitorii din legea nr. 160/2006, în timp ce ar trebui li se oferi mijloace comparabile cu cele disponibile justiciabililor aflați într-o situație analogă.

Curtea reamintește că scopul articolului 35 § 1, care enunță regula epuizării căilor de recurs interne, este de a oferi statelor contractante oportunitatea de a preveni sau de a remedia încălcările susținute împotriva lor înainte ca Curtea să fie sesizată. Regula articolului 35 § 1 se bazează pe presupunerea, încorporată în art. 13 (cu care prezintă afități strânse), că ordinea internă oferă un recurs efectiv privitor la încălcarea susținută (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI).

La lumina acestor considerații și a ansamblului argumentelor părților, Curtea estimează că excepția Guvernului este strâns legată de fondul gridului bazat pe art. 13 din Convenție și hotărăște deci să o conecteze cu fondul acestuia.

Ea constată, de asemenea, că petiția nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

Reclamanții denunță efectele arbitrare și discriminatorii ale dispozițiilor tranzitorii din legea nr. 82/1998 așa cum a fost modificată de legea nr. 160/2006, care ar fi făcut recursul de indemnizare prevăzut de această legislație inefectiv în această cauză. Invocă art. 13 din Convenție, care se citește după cum urmează: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are drept la o remediere efectivă înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Guvernul contestă această teză, avansând argumentele rezumate în paragrafele 19 - 22 de mai sus.

Curtea reamintește că a conectat cu fondul acestui grid excepția neepuizării căilor de recurs interne ridicate de Guvern privitor la gridul referitor la durata procedurii. art. 13 din Convenție garantează într-adevăr un recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale care permite să se plângă de o nerespectare a obligației, impusă de art. 6 § 1, de a examina o cauză într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 156, CEDO 2000-XI).

Curtea observă că prin amendamentul nr. 160/2006 la legea nr. 82/1998, intrat în vigoare la 27 aprilie 2006, Republica Cehă a introdus în ordinea juridică internă un recurs de indemnizare privitor la durata procedurii. În decizia sa Vokurka c. Republica Cehă (nr. 40552/02, 16 octombrie 2007), Curtea a considerat că acest recurs era efectiv și accesibil pentru a denunța depășirea "termenului rezonabil" în orice procedură judiciară care cade în sfera de aplicare a articolului 6 § 1 din Convenție. În prezenta cauză, este vorba de a determina dacă, ținând seama de circumstanțele cazului, reclamanții au avut o șansă rezonabilă de a exercita numitul recurs de indemnizare.

Trebuie remarcat mai întâi că, în scopul de a remedia retroactiv situația celor care au deja sesizat Curtea, legiuitorul ceh a prevăzut, în dispozițiile tranzitorii ale legii nr. 160/2006 (articolul II), un termen de prescripție special de un an de la intrarea în vigoare a acestei legi. Acest termen era aplicabil tuturor reclamanților care au introdus, înainte de intrarea în vigoare a acestui amendament, o cerere privind durata procedurii pe care Curtea nu a statuat încă definitiv. La această privință, Curtea reamintește că a considerat deja, în anumite situații particulare, că reclamanții trebuie să se prevaleze de căile de recurs introduse de o lege promulgată numai după introducerea cererei lor înaintea Curții (a se vedea, de exemplu, Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX; Andrášik și alții c. Slovacia (decizie), nr. 57984/00 și alții, CEDO 2002-IX). Pentru toate celelalte cazuri, art. 32 § 3 din legea nr. 82/1998 așa cum a fost modificat de legea nr. 160/2006 prevede un termen de prescripție de șase luni de la sfârșitul procedurii care nu a respectat cerința de "termen rezonabil".

Particularitatea prezentei cauze constă în faptul că reclamanții au sesizat Curtea la 2 mai 2006, adică câteva zile după intrarea în vigoare a amendamentului nr. 160/2006. Din acest motiv, nu au putut beneficia de termenul special de un an prevăzut de dispozițiile tranzitorii dar se au vit aplicate termenul de prescripție standard care este de șase luni de la încheierea procedurii afectate de întârzieri. Or, având în vedere că procedura în cauză s-a încheiat la 23 noiembrie 2005, data la care hotărârea tribunalului regional a dobândit autoritate de lucru judecat, termenul a expirat la 23 mai 2006. În realitate, reclamanții, deși reprezentați de un avocat, nu aveau deci decât aproximativ o lună (între 27 aprilie 2006 și 23 mai 2006) pentru a se familiariza cu această nouă legislație și pentru a-și exercita dreptul la o satisfacție rezonabilă înaintea Ministerului Justiției. Într-adevăr, data publicării legii nr. 160/2006 coincide în această cauză cu data intrării în vigoare a acesteia; nu s-ar putea pretinde deci că reclamanții ar fi putut lua cunoștință de această reglementare înainte ca aceasta să le fie aplicabilă (a se vedea, în schimb, Nezirović c. Slovenia (decizie), nr. 16400/06, §§ 37-38, 25 noiembrie 2008).

Cu siguranță, nu Curții ci legiuitorului național îi revine să decidă ce termen poate fi considerat potrivit pentru exercitarea unui recurs. Or, deoarece legiuitorul ceh a prevăzut în această cauză un termen standard de șase luni, Curtea consideră că nu se poate impune unor anumite reclamanți un termen mai scurt.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curtea de a concluziona că reclamanții nu au dispus de o perioadă de timp suficient de lungă pentru a exercita recursul de indemnizare prevăzut de legea nr. 82/1998 așa cum a fost modificată de legea nr. 160/2006 (a se vedea, mutatis mutandis, Maksimovič c. Slovenia, nr. 28662/05, §§ 21-23, 22 iunie 2010), și consideră, prin urmare, că acesta nu era efectiv în această cauză.

Ținând seama de această constatare, Curtea nu consideră util să examineze aserțiunile Guvernului bazate pe argumentul că reclamanții nu au nici format cererea lor de indemnizare în termenul de șase luni de la intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006, termen pe care par să-l considere corespunzător deoarece nu este discriminatoriu. Nu există într-adevăr niciun motiv să credem că un recurs exercitat după 23 mai 2006, chiar dacă înainte de 27 octombrie 2006, ar fi prezentat mai multe perspective rezonabile de succes decât cel pe care reclamanții l-au intentat efectiv la 20 aprilie 2007.

Privitor la recursurile disponibile înainte de intrarea în vigoare a amendamentului nr. 160/2006 la legea nr. 82/1998, s-a deja constatat că niciuna dintre ele nu îndeplinea cerința de efectivitate (a se vedea Hartman, hotărâre mai sus citată, §§ 66-68; Vokurka, decizie mai sus citată, §§ 50-57).

Prin urmare, Curtea consideră că excepția bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne nu poate fi reținută și că a existat în această cauză o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza absenței unui recurs intern accesibil și efectiv prin care reclamanții ar fi putut formula gridul lor de nerespectare a articolului 6 § 1 din Convenție. B. Privind încălcarea susținută a articolului 6 § 1 din Convenție

Reclamanții susțin că procedura civilă din această cauză nu a satisfăcut criteriul de "termen rezonabil" după cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează: "Orice persoană are drept ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) ale contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)"

Reclamanții nu se pronunță pe fondul cazului.

Deși se remite la înțelepciunea Curții, Guvernul observă că cazul revêtea o anumită complexitate și că decesul demandantului și al soțului reclamantei au avut impact asupra desfășurării procedurii.

Curtea observă că procedura litigioasă a fost inițiată la 17 februarie 1993 și s-a încheiat la 23 noiembrie 2005, data la care hotărârea tribunalului regional a dobândit autoritate de lucru judecat. Perioada de luat în considerare se extinde deci la doisprezece ani și mai mult de nouă luni pentru două grade de jurisdicție.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cazului și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cazului, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana în cauză (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII; Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 73, CEDO 2003-VIII (extrase)).

După ce a examinat circumstanțele cazului și a luat în considerare jurisprudența sa în privința acesteia, Curtea consideră că durata procedurii din această cauză a depășit "termenul rezonabil". A existat prin urmare o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamanții cer fiecare 8 000 euro (EUR) pentru daunele morale pe care le-au suferit din cauza încălcărilor susținute.

Guvernul consideră că suma revendicată de persoanele în cauză este excesivă și se remite la înțelepciunea Curții.

Considerând că reclamanții au suferit un prejudiciu moral cert și statuând în echitate, Curtea acordă fiecărui reclamant 8 000 EUR pentru aceasta. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer, de asemenea, 1 500 EUR fiecare pentru cheltuielile și costurile suportate.

Guvernul obiectează că pretențiile reclamanților la acest titlu nu sunt nici defalcate pe rubrici nici însoțite de dovezi.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În această cauză, ținând seama de aceste criterii și având în vedere absența oricărei dovezi de plată, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă la acest titlu. C. Dobânzi de moră

Curtea consideră potrivit să calculeze rata dobânzilor de moră pe baza ratei de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Conectează cu fondul excepția Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne și o respinge; 2. Declară petiția admisibilă; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; 4. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 5. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verse fiecărui reclamant, în trei luni de la data când hotărârea devine definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenție, 8 000 EUR (opt mii euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; această sumă trebuie convertită în coroane cehe la cursul aplicabil la data plății; b) De la expirarea termenului menționat și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 noiembrie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stephen Phillips Peer Lorenzen Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 18010/06) dirigée contre la République tchèque et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Zbyněk Antoni et M me Marie Antoni (« les requérants »), ont saisi la Cour le 2 mai 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e R. Kuchta, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

Les requérants se plaignaient de la durée de la procédure civile suivie en l'espèce et de l'absence de recours effectif à cet égard.

Le 5 février 2009, le président de la cinquième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 17 février 1993, une procédure en liquidation d'une copropriété fut engagée contre la requérante et son époux.

A la suite d'une audience tenue le 31 mars 1993, le tribunal de district (Okresní soud) de Brno-venkov ordonna une inspection des lieux laquelle n'eut lieu que le 23 mars 1995. Un mois après, il commanda un rapport d'expertise sur le prix des immeubles litigieux ; après la démission d'un premier expert, un second expert nommé le 2 août 1995 soumit son rapport au tribunal le 29 juin 1998. Un complément au rapport fut élaboré le 23 novembre 1999.

Entre-temps, le demandeur décéda ; à la suite d'une procédure de succession terminée le 5 février 1999, la qualité pour se substituer désormais à lui fut reconnue à son épouse.

Après le décès de l'époux de la requérante, la procédure se poursuivit, à compter du 12 octobre 2000, avec son fils (le requérant en l'espèce).

Après avoir tenu plusieurs audiences, le tribunal de district rendit le jugement en date du 26 avril 2001. Une audience en appel du 12 décembre 2002 ayant révélé que ce jugement était entaché d'un vice de forme, il fut complété le 4 février 2003. Par conséquent, la copropriété des requérants et de la défenderesse fut liquidée et les biens furent assignés aux requérants, en contrepartie d'une indemnisation.

Ayant tenu plusieurs audiences et commandé un complément au rapport d'expertise, le tribunal régional (Krajský soud) de Brno réforma le jugement attaqué en adoptant l'arrêt du 14 septembre 2005, notifié à l'avocat des requérants le 22 novembre 2005. Par cet arrêt, les biens furent assignés à la défenderesse qui se vit enjoindre d'indemniser les intéressés. B. Procédure en indemnisation selon la loi n o 82/1998

Le 20 avril 2007, se prévalant de la loi n o 82/1998 telle qu'amendée par la loi n o 160/2006, les requérants demandèrent au ministère de la Justice de leur allouer une satisfaction raisonnable pour le dommage moral causé par la durée de la procédure susmentionnée.

Dans sa réponse du 2 mai 2008, le ministère de la Justice releva qu'il y avait eu en l'espèce prescription du droit des requérants à une satisfaction raisonnable selon la loi n o 82/1998. En effet, étant donné qu'ils avaient saisi la Cour européenne des Droits de l'Homme après l'entrée en vigueur de la loi n o 160/2006 (intervenue le 27 avril 2006), ils ne pouvaient pas se voir appliquer le délai spécial d'un an prévu par la disposition transitoire de l'article II de ladite loi. Le ministère nota en outre que, étant donné que la procédure litigieuse avait pris fin le 23 novembre 2005, date à laquelle l'arrêt du tribunal régional acquit force de chose jugée, le délai standard de six mois à compter de la clôture de la procédure, imparti par l'article 32 § 3 de la loi n o 82/1998, était écoulé.

Le 4 août 2008, les intéressés saisirent le tribunal d'arrondissement (Obvodní soud) de Prague 2 en demandant de se voir allouer chacun 184 520 CZK (8 000 EUR) au titre du dommage moral causé par la durée de la procédure. Ils dénoncèrent à cette occasion une discrimination due au fait que, contrairement aux autres justiciables, ils ne disposaient que d'un mois à peine (et non de six mois) pour faire valoir leur prétention à une satisfaction selon la loi n o 82/1998 amendée. Pour cette raison, ils demandèrent au tribunal d'interrompre la procédure afin de soumettre à la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) la demande d'annuler la disposition transitoire de l'article II de la loi n o 160/2006.

Par le jugement du 19 mai 2009, le tribunal d'arrondissement débouta les requérants de leur demande pour cause de prescription.

Le 6 janvier 2010, le tribunal municipal (Městský soud) , saisi de l'appel des requérants, confirma le jugement du 19 mai 2009. Quant à la demande des intéressés de soumettre la question à la Cour constitutionnelle, le tribunal estima que l'article II de la loi n o 160/2006 constituait une réelle rétroactivité qui profitait aux parties lésées par la durée de la procédure ; ainsi, les requérants s'étaient vu accorder un avantage, et leur demande d'interruption de la procédure était dépourvue de fondement. II.

Aux termes de la disposition transitoire contenue dans l'article II de la loi n o 160/2006, la responsabilité de l'Etat pour le préjudice moral causé par une conduite irrégulière tel le non-respect du délai raisonnable s'applique également au préjudice moral apparu avant la date d'entrée en vigueur de cette loi si le droit à la réparation de ce préjudice n'est pas prescrit (selon l'article 32 § 3 de la loi n o 82/1998). Dans le cas où avant l'entrée en vigueur de cette loi la personne lésée a introduit en temps voulu devant la Cour européenne des Droits de l'Homme une requête à ce titre sur laquelle la Cour n'a pas encore définitivement statué, le droit à la réparation du préjudice moral est prescrit un an après l'entrée en vigueur de la loi n o 160/2006. EN DROIT I.

Le Gouvernement admet l'existence d'une certaine différence de traitement entre les victimes potentielles de la violation du droit de voir sa cause examiner dans un délai raisonnable et concernées par l'amendement n o 160/2006, lesquelles se divisent selon lui en trois groupes : celles qui dénoncent la durée d'une procédure s'étant terminée plus de six mois avant l'entrée en vigueur de la loi n o 160/2006 mais qui ont valablement saisi la Cour avant l'entrée en vigueur de cette loi et qui bénéficient donc d'un délai de prescription d'un an calculé à compter du 27 avril 2006 ; celles dénonçant la durée d'une procédure qui était pendante au moment de l'entrée en vigueur de la loi n o 160/2006 et qui se voient appliquer le délai de prescription standard fixé à l'article 32 § 3 de la loi n o 82/1998 ; et celles qui dénoncent la durée d'une procédure ayant pris fin dans les six mois précédant l'entrée en vigueur de la loi n o 160/2006 et qui se voient également appliquer le délai de prescription prévu à l'article 32 § 3 de la loi n o 82/1998, sauf que dans leur cas ce délai a commencé à courir avant l'entrée en vigueur de la loi n o 160/2006. La différence de traitement entre lesdits groupes repose selon le Gouvernement sur des motifs objectifs et raisonnables, en ce qu'il est évident que la nouvelle législation devait délimiter son applicabilité dans le temps.

Le Gouvernement admet que les requérants, qui font partie du troisième groupe, ne pouvaient exercer le recours compensatoire que pendant un mois, depuis l'entrée en vigueur de la loi n o 160/2006 le 27 avril 2006 jusqu'au 23 mai 2006, date à laquelle se sont écoulés les six mois depuis la clôture de la procédure litigieuse. Il estime cependant qu'un tel délai est amplement suffisant ; à titre de comparaison, il indique que les délais impartis par le droit tchèque pour interjeter appel sont de 15 jours dans les procédures civiles et de 8 jours dans les procédures pénales. 22 . Le Gouvernement relève ensuite que même si les requérants avaient bénéficié d'un délai de prescription de six mois calculé à compter de l'entrée en vigueur de la loi n o 160/2006, leur demande aurait été tardive car ils ne l'avaient intentée que le 20 avril 2007, soit presque douze mois après l'entrée en vigueur de ladite loi. Ainsi, l'élimination hypothétique de la discrimination telle qu'alléguée par les requérants n'aurait rien changé au fait que leur droit à l'indemnisation était prescrit au moment où ils l'ont fait valoir. Représentés par un avocat tout au long de la procédure, les intéressés ne peuvent donc aucunement justifier le fait qu'ils n'ont pas dûment exercé le recours offert par la législation.

Les requérants rappellent qu'ils ont saisi la Cour à peu près au même moment que la loi n o 160/2006 est entrée en vigueur. Ils ont ensuite exercé le recours prévu par cette loi mais, au moment de la rédaction de leurs observations, ce recours était pendant devant le tribunal d'arrondissement qui créait ainsi d'autres retards.

Les intéressés soutiennent qu'il n'existe aucun motif raisonnable pour que les victimes potentielles de la violation du droit de voir sa cause examiner dans un délai raisonnable disposent de délais différents pour faire valoir leur droit à l'indemnisation. Ils estiment que le délai dont ils ont bénéficié a été écourté de manière significative en raison d'une construction inappropriée des dispositions transitoires de la loi n o 160/2006, alors qu'ils devraient se voir offrir des moyens comparables à ceux disponibles aux justiciables se trouvant dans une situation analogue.

La Cour rappelle que la finalité de l'article 35 § 1, qui énonce la règle de l'épuisement des voies de recours internes, est de ménager aux Etats contractants l'occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que la Cour n'en soit saisie. La règle de l'article 35 § 1 se fonde sur l'hypothèse, incorporée dans l'article 13 (avec lequel elle présente d'étroites affinités), que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 152, CEDH 2000 ‑ XI).

A la lumière de ces considérations et de l'ensemble des arguments des parties, la Cour estime que l'exception du Gouvernement est étroitement liée au fond du grief tiré de l'article 13 de la Convention et décide donc de la joindre au fond de celui-ci.

Elle constate par ailleurs que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. II.

Les requérants dénoncent les effets arbitraires et discriminatoires des dispositions transitoires de la loi n o 82/1998 telle qu'amendée par celle n o 160/2006, lesquelles auraient rendu le recours indemnitaire prévu par cette législation ineffectif en l'espèce. Ils invoquent l'article 13 de la Convention, qui dispose comme suit : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. »

Le Gouvernement conteste cette thèse, avançant les arguments résumés dans les paragraphes 19 - 22 ci-dessus.

La Cour rappelle qu'elle a joint au fond de ce grief l'exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement à l'égard du grief relatif à la durée de la procédure. L'article 13 de la Convention garantit en effet un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d'une méconnaissance de l'obligation, imposée par l'article 6 § 1, d'entendre une affaire dans un délai raisonnable (voir Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000 ‑ XI).

La Cour observe que par l'amendement n o 160/2006 à la loi n o 82/1998, entré en vigueur le 27 avril 2006, la République tchèque a introduit dans son ordre juridique un recours indemnitaire à l'égard de la durée de la procédure. Dans sa décision Vokurka c. République tchèque (n o 40552/02, 16 octobre 2007), la Cour a considéré que ce recours était effectif et accessible pour dénoncer le dépassement du « délai raisonnable » dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention. Dans la présente affaire, il s'agit de déterminer si, eu égard aux circonstances de la cause, les requérants ont eu une chance raisonnable d'exercer ledit recours indemnitaire.

Il convient d'abord de noter que, dans le but de redresser rétroactivement la situation de ceux ayant déjà saisi la Cour, le législateur tchèque a prévu, dans la disposition transitoire de la loi n o 160/2006 (article II), un délai de prescription spécial d'un an à compter de l'entrée en vigueur de cette loi. Ce délai était applicable à tous les requérants ayant introduit, avant l'entrée en vigueur de cet amendement, une requête concernant la durée de la procédure sur laquelle la Cour n'avait pas encore définitivement statué. A cet égard, la Cour rappelle avoir déjà considéré, dans certaines situations particulières, que les requérants doivent se prévaloir des voies de recours introduites par une loi promulguée seulement après l'introduction de leur requête auprès de la Cour (voir, par exemple, Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX ; Andrášik et autres c. Slovaquie (déc.), n os 57984/00 et al., CEDH 2002-IX). Pour tous les autres cas, l'article 32 § 3 de la loi n o 82/1998 tel qu'amendé par la loi n o 160/2006 prévoit un délai de prescription de six mois à compter de la fin de la procédure non-respectueuse de l'exigence de « délai raisonnable ».

La particularité de la présente affaire tient à ce que les requérants ont en l'espèce saisi la Cour le 2 mai 2006, soit quelques jours après l'entrée en vigueur de l'amendement n o 160/2006. De ce fait, ils n'ont pas pu bénéficier du délai spécial d'un an prévu par la disposition transitoire mais se sont vu appliquer le délai de prescription standard qui est de six mois à compter de la clôture de la procédure entachée de retards. Or, étant donné que la procédure mise en cause en l'occurrence s'est terminée le 23 novembre 2005, date à laquelle l'arrêt du tribunal régional a acquis force de chose jugée, ce délai a expiré le 23 mai 2006. En réalité, les requérants, bien que représentés par un avocat, ne disposaient donc que d'un mois à peine (entre le 27 avril 2006 et le 23 mai 2006) pour se familiariser avec cette nouvelle législation et faire valoir leur droit à une satisfaction raisonnable auprès du ministère de la Justice. En effet, la date de la publication de la loi n o 160/2006 coïncide en l'espèce avec la date de son entrée en vigueur ; l'on ne saurait donc prétendre que les requérants auraient pu prendre connaissance de cette réglementation avant qu'elle ne leur fût applicable (voir, au contraire, Nezirović c. Slovénie (déc.), n o 16400/06, §§ 37-38, 25 novembre 2008).

Certes, ce n'est pas à la Cour mais au législateur national de décider quel délai peut être considéré comme approprié pour exercer un recours. Or, dès lors que le législateur tchèque a en l'occurrence prévu un délai standard de six mois, la Cour estime que l'on ne saurait imposer à certains requérants un délai inférieur.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que les requérants n'ont pas disposé d'un laps de temps suffisamment long pour exercer le recours indemnitaire prévu par la loi n o 82/1998 telle qu'amendée par la loi n o 160/2006 (voir, mutatis mutandis , Maksimovič c. Slovénie , n o 28662/05, §§ 21- 23, 22 juin 2010), et considère, partant, que celui-ci n'était pas effectif en l'espèce. 36 . Compte tenu de ce constat, la Cour n'estime pas utile d'examiner les allégations du Gouvernement basées sur l'argument que les requérants n'ont pas non plus formé leur demande d'indemnisation dans le délai de six mois à compter de l'entrée en vigueur de la loi n o 160/2006, délai qu'ils semblent considérer comme approprié car non discriminatoire. Il n'y a en effet aucune raison de croire qu'un recours exercé après le 23 mai 2006, fût-ce avant le 27 octobre 2006, aurait présenté plus de perspectives raisonnables de succès que celui que les requérants ont effectivement intenté le 20 avril 2007.

Quant aux recours disponibles avant l'entrée en vigueur de l'amendement n o 160/2006 à la loi n o 82/1998, il a déjà été constaté qu'aucun d'entre eux ne remplissait l'exigence d'effectivité (voir Hartman , arrêt précité, §§ 66-68 ; Vokurka , décision précitée, §§ 50-57).

Dès lors, la Cour estime que l'exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes ne saurait être retenue et qu'il y a eu en l'espèce violation de l'article 13 de la Convention à raison de l'absence d'un recours interne accessible et effectif au travers duquel les requérants auraient pu formuler leur grief de méconnaissance de l'article 6 § 1 de la Convention. B. Sur la violation alléguée de l'article 6 § 1 de la Convention

Les requérants allèguent que la procédure civile suivie en l'espèce n'a pas satisfait au critère de « délai raisonnable » tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Les requérants ne se prononcent pas sur le fond de l'affaire.

Tout en se remettant à la sagesse de la Cour, le Gouvernement note que l'affaire revêtait une certaine complexité et que les décès du demandeur et de l'époux de la requérante ont eu une incidence sur le déroulement de la procédure.

La Cour observe que la procédure litigieuse a été intentée le 17 février 1993 et qu'elle a pris fin le 23 novembre 2005, date à laquelle l'arrêt du tribunal régional a acquis force de chose jugée. La période à prendre en considération s'étend donc à douze ans et plus de neuf mois pour deux degrés de juridiction.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes, ainsi que l'enjeu du litige pour l'intéressé (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII ; Hartman c. République tchèque , n o 53341/99, § 73, CEDH 2003 ‑ VIII (extraits)).

Après avoir examiné les circonstances de la cause et pris en compte sa jurisprudence en la matière, la Cour considère que la durée de la procédure suivie en l'espèce a dépassé le « délai raisonnable ». Il y a donc eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. III.

Les requérants réclament chacun 8 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi du fait des violations alléguées.

Le Gouvernement estime que le montant revendiqué par les intéressés est excessif et s'en remet à la sagesse de la Cour.

Considérant que les requérants ont subi un tort moral certain et statuant en équité, la Cour accorde à chaque requérant 8 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 1 500 EUR chacun pour les frais et dépens engagés.

Le Gouvernement objecte que les prétentions des requérants à ce titre ne sont ni ventilées par rubrique ni accompagnées par des justificatifs.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu de ces critères et vu l'absence de tout justificatif de paiement , la Cour n'octroie aux requérants aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l'exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes et la rejette ; 2. Déclare la requête recevable ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 5. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; cette somme est à convertir en couronnes tchèques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 novembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stephen Phillips Peer Lorenzen Greffier adjoint Président