AFFAIRE ANTONI c. REPUBLIQUE TCHEQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exception préliminaire jointe au fond et rejetée (non-épuisement des voies de recours internes);Violation de l'art. 13;Violation de l'art. 6-1;Préjudice moral - reparation
AFFAIRE ANTONI c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2010)
SECȚIUNEA A CINCEA
CAUZA
ANTONI c. REPUBLICA CEHĂ
(Cererea nr. 18010/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
25 noiembrie 2010
DEFINITIV
25/02/2011
Această hotărâre a devenit definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenție. Poate suferi mici retusuri de formă.
În cauza Antoni c. Republica Cehă,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință într-o cameră compusă din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Ganna Yudkivska,
judecători,
și Stephen Phillips,
grefier adjunct de secțiune,
După deliberare în camera de consiliu la 2 noiembrie 2010,
Adoptă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cazului se găsește o cerere (nr. 18010/06) îndreptată împotriva Republicii Cehe și prin care doi cetățeni ai acestui stat, domnul Zbyněk Antoni și doamna Marie Antoni ("reclamanții"), au sesizat Curtea la 2 mai 2006 conform articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").
Reclamanții sunt reprezentați de maestrul R. Kuchta, avocat la baroul ceh. Guvernul ceh ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, domnul V.A. Schorm.
Reclamanții se plângeau de durata procedurii civile din această cauză și de absența unui recurs efectiv la această privință.
La 5 februarie 2009, președintele secțiunii a cincea a hotărât comunicarea cererei Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât de asemenea că camera s-ar pronunța în același timp privind admisibilitatea și fondul.
FAPTE
I. CIRCUMSTANȚELE CAZULUI
Reclamanții s-au născut respectiv în 1971 și 1947 și locuiesc la Tišnov.
A. Procedură pe fond
La 17 februarie 1993, a fost deschisă o procedură de lichidare a unei coproprietăți împotriva reclamantei și a soțului ei.
În urma unei ședințe ținute la 31 martie 1993, tribunalul de district (Okresní soud) din Brno-venkov a ordonat o inspecție a locului care a avut loc abia la 23 martie 1995. Un lună mai târziu, a ordonat un raport de expertiză privind prețul imobilelor litigioase; după demisia unui prim expert, un al doilea expert numit la 2 august 1995 a prezentat raportul seu tribunalului la 29 iunie 1998. Un supliment la raport a fost elaborat la 23 noiembrie 1999.
Între timp, demandantul a decedat; în urma unei proceduri de succesiune terminată la 5 februarie 1999, calitatea de a se substitui acum lui i-a fost recunoscută soției sale.
După decesul soțului reclamantei, procedura s-a continuat, de la 12 octombrie 2000, cu fiul ei (reclamantul în acest caz).
După ce a ținut mai multe ședințe, tribunalul de district a pronunțat sentința din 26 aprilie 2001. O ședință de apel din 12 decembrie 2002 a relevat că această sentință era afectată de un viciu de formă, a fost completată la 4 februarie 2003. În consecință, coproprietatea reclamanților și a demandantei a fost lichidată și bunurile au fost atribuite reclamanților, în schimbul unei indemnizații.
După ce a ținut mai multe ședințe și a ordonat un supliment la raportul de expertiză, tribunalul regional (Krajský soud) din Brno a infirmat sentința atacată adoptând hotărârea din 14 septembrie 2005, notificată avocatului reclamanților la 22 noiembrie 2005. Prin această hotărâre, bunurile au fost atribuite demandantei care a fost obligată să indemnizeze persoanele în cauză.
B. Procedură de indemnizare conform legii nr. 82/1998
La 20 aprilie 2007, invocând legea nr. 82/1998 așa cum a fost modificată de legea nr. 160/2006, reclamanții au solicitat Ministerului Justiției să le aloce o satisfacție rezonabilă pentru daunele morale cauzate de durata procedurii menționate mai sus.
În răspunsul din 2 mai 2008, Ministerul Justiției a observat că în această cauză s-a prescris dreptul reclamanților la o satisfacție rezonabilă conform legii nr. 82/1998. Într-adevăr, având în vedere că au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului după intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006 (intervenit la 27 aprilie 2006), nu puteau beneficia de termenul special de un an prevăzut de dispozițiile tranzitorii ale articolului II din aceasta lege. Ministerul a observat, de asemenea, că, având în vedere că procedura litigioasă s-a încheiat la 23 noiembrie 2005, data la care hotărârea tribunalului regional a dobândit autoritate de lucru judecat, termenul standard de șase luni de la încheierea procedurii, prevăzut de art. 32 § 3 din legea nr. 82/1998, a expirat.
La 4 august 2008, persoanele în cauză au sesizat tribunalul de district (Obvodní soud) din Praga 2 solicitând fiecare 184 520 CZK (8 000 EUR) pentru daunele morale cauzate de durata procedurii. La această ocazie, au denunțat o discriminare din cauza faptului că, spre deosebire de alți justiciabili, aveau doar aproximativ o lună (și nu șase luni) pentru a-și exercita pretențiile la o satisfacție conform legii nr. 82/1998 modificate. Din această cauză, au cerut tribunalului să întrerupă procedura pentru a supune Curții Constituționale (Ústavní soud) o cerere de anulare a dispozițiilor tranzitorii din articolul II din legea nr. 160/2006.
Prin sentința din 19 mai 2009, tribunalul de district a respins cererea reclamanților din cauza prescripției.
La 6 ianuarie 2010, tribunalul municipal (Městský soud), sesizat cu apelul reclamanților, a confirmat sentința din 19 mai 2009. Privitor la cererea persoanelor în cauză de a supune chestiunea Curții Constituționale, tribunalul a estimat că articolul II din legea nr. 160/2006 a constituit o reală retroactivitate care a avantajat părțile prejudiciate de durata procedurii; în felul acesta, reclamanții au beneficiat de un avantaj, iar cererea lor de întrerupere a procedurii era lipsită de temei.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
art. 32 § 3 din legea nr. 82/1998 așa cum a fost modificat de legea nr. 160/2006 (intrat în vigoare la 27 aprilie 2006) prevede că dreptul de reparare a daunelor morale se prescrie la expirarea a șase luni de la ziua în care persoana prejudiciată a luat cunoștință de daunele morale cauzate și, cel mai târziu, la expirarea unui termen de zece ani de la ziua în care a survenit fapta generatoare a daunelor morale. Dacă daunele morale au fost cauzate de o conduită neregulamentară, cum ar fi nerespectarea termenului rezonabil, termenul de prescripție nu se termină înainte de expirarea a șase luni de la încheierea procedurii afectate de această neregularitate.
Conform dispozițiilor tranzitorii conținute în articolul II din legea nr. 160/2006, răspunderea statului pentru daunele morale cauzate de o conduită neregulamentară, cum ar fi nerespectarea termenului rezonabil, se aplică, de asemenea, daunelor morale apărute înainte de data intrării în vigoare a acestei legi dacă dreptul de reparare a daunelor nu s-a prescris (conform articolului 32 § 3 din legea nr. 82/1998). În cazul în care, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, persoana prejudiciată a introdus în timp util o cerere în fața Curții Europeană a Drepturilor Omului la acest titlu pe care Curtea nu a statuat încă definitiv, dreptul la reparare al daunelor morale se prescrie un an după intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006.
EN DROIT
I. PRIVIND ADMISIBILITATEA
Guvernul ridică excepția neepuizării căilor de recurs interne privitor la gridul bazat pe art. 6 § 1 din Convenție, observând mai întâi că la data redactării observațiilor sale, acțiunea judiciară inițiată de reclamanți conform legii nr. 82/1998 era încă pendintă în fața tribunalului de primă instanță. Guvernul susține apoi că, indiferent de rezultatul final al acestui recurs compensator, reclamanții nu l-au exercitat corespunzător deoarece au sesizat Ministerul Justiției abia la 20 aprilie 2007, adică aproape șaptesprezece luni după încheierea procedurii litigioase, atunci când dreptul lor la compensație era deja afectat de prescripție. În fața Curții, încearcă doar să justifice această omisiune denunțând natura discriminatorie a articolului 32 § 3 din legea nr. 82/1998 privitor la cei care cer o indemnizare pentru durata procedurilor încheiate în cei șase luni precedent intrării în vigoare a amendamentului nr. 160/2006.
Guvernul admite existența unei anumite diferențe de tratament între victime potențiale ale încălcării dreptului de a vedea cauza examinată într-un termen rezonabil și implicate de amendamentul nr. 160/2006, care potrivit lui se împart în trei grupe: cele care denunță durata unei proceduri terminată mai mult de șase luni înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006 dar care au sesizat valid Curtea înainte de intrarea în vigoare a acestei legi și care beneficiază deci de un termen de prescripție de un an calculat de la 27 aprilie 2006; cele denunțând durata unei proceduri care era pendintă la momentul intrării în vigoare a legii nr. 160/2006 și care se vede aplicat termenul standard de prescripție fix la art. 32 § 3 din legea nr. 82/1998; și cele denunțând durata unei proceduri terminate în cei șase luni precedent intrării în vigoare a legii nr. 160/2006 și care se vede, de asemenea, aplicat termenul de prescripție prevăzut la art. 32 § 3 din legea nr. 82/1998, cu excepția cazului în care în cazul lor termenul a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006. Diferența de tratament între numitele grupe se bazează, potrivit Guvernului, pe motive obiective și rezonabile, deoarece este evident că noua legislație trebuia să-și delimiteze aplicabilitatea în timp.
Guvernul admite că reclamanții, care fac parte din grupa a treia, nu au putut exercita recurs compensator decât timp de o lună, de la intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006 la 27 aprilie 2006 până la 23 mai 2006, data la care au expirat șase luni de la încheierea procedurii litigioase. Consideră totuși că un astfel de termen este amply suficient; ca o comparație, indică că termenii prestabiliti de dreptul ceh pentru a depune apel sunt de 15 zile în procedurile civile și 8 zile în procedurile penale.
Guvernul observă apoi că chiar dacă reclamanții ar fi beneficiat de un termen de prescripție de șase luni calculat de la intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006, cererea lor ar fi fost tardivă deoarece au intentat-o abia la 20 aprilie 2007, adică aproape doisprezece luni după intrarea în vigoare a acestei legi. Astfel, eliminarea ipotetică a discriminării după cum este susținută de reclamanți nu ar fi schimbat nimic faptul că dreptul lor la indemnizare era prescris în momentul în care l-au exercitat. Reprezentați de un avocat pe toată durata procedurii, persoanele în cauză nu pot deci justifica în niciun fel faptul că nu și-au exercitat corespunzător recurs oferit de legislație.
Reclamanții reamintesc că au sesizat Curtea aproximativ în același moment în care legea nr. 160/2006 a intrat în vigoare. Au exercitat apoi recursul prevăzut de această lege dar, la data redactării observațiilor lor, acest recurs era pendinte în fața tribunalului de district care crea în felul acesta alte întârzieri.
Persoanele în cauză susțin că nu există niciun motiv rezonabil pentru care victime potențiale ale încălcării dreptului de a vedea cauza examinată într-un termen rezonabil să dispună de termeni diferiți pentru a-și exercita dreptul la indemnizare. Consideră că termenul din care au beneficiat a fost scurtat semnificativ din cauza unei construcții improprii a dispozițiilor tranzitorii din legea nr. 160/2006, în timp ce ar trebui li se oferi mijloace comparabile cu cele disponibile justiciabililor aflați într-o situație analogă.
Curtea reamintește că scopul articolului 35 § 1, care enunță regula epuizării căilor de recurs interne, este de a oferi statelor contractante oportunitatea de a preveni sau de a remedia încălcările susținute împotriva lor înainte ca Curtea să fie sesizată. Regula articolului 35 § 1 se bazează pe presupunerea, încorporată în art. 13 (cu care prezintă afități strânse), că ordinea internă oferă un recurs efectiv privitor la încălcarea susținută (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI).
La lumina acestor considerații și a ansamblului argumentelor părților, Curtea estimează că excepția Guvernului este strâns legată de fondul gridului bazat pe art. 13 din Convenție și hotărăște deci să o conecteze cu fondul acestuia.
Ea constată, de asemenea, că petiția nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
II. PE FOND
A. Privind încălcarea susținută a articolului 13 din Convenție
Reclamanții denunță efectele arbitrare și discriminatorii ale dispozițiilor tranzitorii din legea nr. 82/1998 așa cum a fost modificată de legea nr. 160/2006, care ar fi făcut recursul de indemnizare prevăzut de această legislație inefectiv în această cauză. Invocă art. 13 din Convenție, care se citește după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are drept la o remediere efectivă înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
Guvernul contestă această teză, avansând argumentele rezumate în paragrafele 19 - 22 de mai sus.
Curtea reamintește că a conectat cu fondul acestui grid excepția neepuizării căilor de recurs interne ridicate de Guvern privitor la gridul referitor la durata procedurii. art. 13 din Convenție garantează într-adevăr un recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale care permite să se plângă de o nerespectare a obligației, impusă de art. 6 § 1, de a examina o cauză într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 156, CEDO 2000-XI).
Curtea observă că prin amendamentul nr. 160/2006 la legea nr. 82/1998, intrat în vigoare la 27 aprilie 2006, Republica Cehă a introdus în ordinea juridică internă un recurs de indemnizare privitor la durata procedurii. În decizia sa Vokurka c. Republica Cehă (nr. 40552/02, 16 octombrie 2007), Curtea a considerat că acest recurs era efectiv și accesibil pentru a denunța depășirea "termenului rezonabil" în orice procedură judiciară care cade în sfera de aplicare a articolului 6 § 1 din Convenție. În prezenta cauză, este vorba de a determina dacă, ținând seama de circumstanțele cazului, reclamanții au avut o șansă rezonabilă de a exercita numitul recurs de indemnizare.
Trebuie remarcat mai întâi că, în scopul de a remedia retroactiv situația celor care au deja sesizat Curtea, legiuitorul ceh a prevăzut, în dispozițiile tranzitorii ale legii nr. 160/2006 (articolul II), un termen de prescripție special de un an de la intrarea în vigoare a acestei legi. Acest termen era aplicabil tuturor reclamanților care au introdus, înainte de intrarea în vigoare a acestui amendament, o cerere privind durata procedurii pe care Curtea nu a statuat încă definitiv. La această privință, Curtea reamintește că a considerat deja, în anumite situații particulare, că reclamanții trebuie să se prevaleze de căile de recurs introduse de o lege promulgată numai după introducerea cererei lor înaintea Curții (a se vedea, de exemplu, Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX; Andrášik și alții c. Slovacia (decizie), nr. 57984/00 și alții, CEDO 2002-IX).
Pentru toate celelalte cazuri, art. 32 § 3 din legea nr. 82/1998 așa cum a fost modificat de legea nr. 160/2006 prevede un termen de prescripție de șase luni de la sfârșitul procedurii care nu a respectat cerința de "termen rezonabil".
Particularitatea prezentei cauze constă în faptul că reclamanții au sesizat Curtea la 2 mai 2006, adică câteva zile după intrarea în vigoare a amendamentului nr. 160/2006. Din acest motiv, nu au putut beneficia de termenul special de un an prevăzut de dispozițiile tranzitorii dar se au vit aplicate termenul de prescripție standard care este de șase luni de la încheierea procedurii afectate de întârzieri. Or, având în vedere că procedura în cauză s-a încheiat la 23 noiembrie 2005, data la care hotărârea tribunalului regional a dobândit autoritate de lucru judecat, termenul a expirat la 23 mai 2006. În realitate, reclamanții, deși reprezentați de un avocat, nu aveau deci decât aproximativ o lună (între 27 aprilie 2006 și 23 mai 2006) pentru a se familiariza cu această nouă legislație și pentru a-și exercita dreptul la o satisfacție rezonabilă înaintea Ministerului Justiției. Într-adevăr, data publicării legii nr. 160/2006 coincide în această cauză cu data intrării în vigoare a acesteia; nu s-ar putea pretinde deci că reclamanții ar fi putut lua cunoștință de această reglementare înainte ca aceasta să le fie aplicabilă (a se vedea, în schimb, Nezirović c. Slovenia (decizie), nr. 16400/06, §§ 37-38, 25 noiembrie 2008).
Cu siguranță, nu Curții ci legiuitorului național îi revine să decidă ce termen poate fi considerat potrivit pentru exercitarea unui recurs. Or, deoarece legiuitorul ceh a prevăzut în această cauză un termen standard de șase luni, Curtea consideră că nu se poate impune unor anumite reclamanți un termen mai scurt.
Aceste elemente sunt suficiente pentru Curtea de a concluziona că reclamanții nu au dispus de o perioadă de timp suficient de lungă pentru a exercita recursul de indemnizare prevăzut de legea nr. 82/1998 așa cum a fost modificată de legea nr. 160/2006 (a se vedea, mutatis mutandis, Maksimovič c. Slovenia, nr. 28662/05, §§ 21-23, 22 iunie 2010), și consideră, prin urmare, că acesta nu era efectiv în această cauză.
Ținând seama de această constatare, Curtea nu consideră util să examineze aserțiunile Guvernului bazate pe argumentul că reclamanții nu au nici format cererea lor de indemnizare în termenul de șase luni de la intrarea în vigoare a legii nr. 160/2006, termen pe care par să-l considere corespunzător deoarece nu este discriminatoriu. Nu există într-adevăr niciun motiv să credem că un recurs exercitat după 23 mai 2006, chiar dacă înainte de 27 octombrie 2006, ar fi prezentat mai multe perspective rezonabile de succes decât cel pe care reclamanții l-au intentat efectiv la 20 aprilie 2007.
Privitor la recursurile disponibile înainte de intrarea în vigoare a amendamentului nr. 160/2006 la legea nr. 82/1998, s-a deja constatat că niciuna dintre ele nu îndeplinea cerința de efectivitate (a se vedea Hartman, hotărâre mai sus citată, §§ 66-68; Vokurka, decizie mai sus citată, §§ 50-57).
Prin urmare, Curtea consideră că excepția bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne nu poate fi reținută și că a existat în această cauză o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza absenței unui recurs intern accesibil și efectiv prin care reclamanții ar fi putut formula gridul lor de nerespectare a articolului 6 § 1 din Convenție.
B. Privind încălcarea susținută a articolului 6 § 1 din Convenție
Reclamanții susțin că procedura civilă din această cauză nu a satisfăcut criteriul de "termen rezonabil" după cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
"Orice persoană are drept ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) ale contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)"
Reclamanții nu se pronunță pe fondul cazului.
Deși se remite la înțelepciunea Curții, Guvernul observă că cazul revêtea o anumită complexitate și că decesul demandantului și al soțului reclamantei au avut impact asupra desfășurării procedurii.
Curtea observă că procedura litigioasă a fost inițiată la 17 februarie 1993 și s-a încheiat la 23 noiembrie 2005, data la care hotărârea tribunalului regional a dobândit autoritate de lucru judecat. Perioada de luat în considerare se extinde deci la doisprezece ani și mai mult de nouă luni pentru două grade de jurisdicție.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cazului și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cazului, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana în cauză (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII; Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 73, CEDO 2003-VIII (extrase)).
După ce a examinat circumstanțele cazului și a luat în considerare jurisprudența sa în privința acesteia, Curtea consideră că durata procedurii din această cauză a depășit "termenul rezonabil". A existat prin urmare o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție, "Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite decât ștergerea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, după caz, o satisfacție echitabilă."
A. Daune
Reclamanții cer fiecare 8 000 euro (EUR) pentru daunele morale pe care le-au suferit din cauza încălcărilor susținute.
Guvernul consideră că suma revendicată de persoanele în cauză este excesivă și se remite la înțelepciunea Curții.
Considerând că reclamanții au suferit un prejudiciu moral cert și statuând în echitate, Curtea acordă fiecărui reclamant 8 000 EUR pentru aceasta.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamanții cer, de asemenea, 1 500 EUR fiecare pentru cheltuielile și costurile suportate.
Guvernul obiectează că pretențiile reclamanților la acest titlu nu sunt nici defalcate pe rubrici nici însoțite de dovezi.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În această cauză, ținând seama de aceste criterii și având în vedere absența oricărei dovezi de plată, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă la acest titlu.
C. Dobânzi de moră
Curtea consideră potrivit să calculeze rata dobânzilor de moră pe baza ratei de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Conectează cu fondul excepția Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne și o respinge;
Declară petiția admisibilă;
Declară că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție;
Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Declară că:
a) Statul pârât trebuie să verse fiecărui reclamant, în trei luni de la data când hotărârea devine definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenție, 8 000 EUR (opt mii euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; această sumă trebuie convertită în coroane cehe la cursul aplicabil la data plății;
b) De la expirarea termenului menționat și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 noiembrie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Stephen Phillips
Peer Lorenzen
Grefier adjunct
Președinte