AFFAIRE ERGIN ET AUTRES c. TURQUIE

În cauza Ergin și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Danutė Jočienė, președinte, Nona Tsotsoria, Guido Raimondi, judecători și Françoise Elens-Passos, graffiter adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera Consiliului la 9 noiembrie 2010, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 4266/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care șase resortisanți ai acestui stat, Mihdiye Ergin, domnul Seyfettin Ergin, domnul Mehmet Ergin, domnul Amine Ergin, domnul Fesih Ergin, și domnul Gülbahar Ergin ( în scris. - (PT) lit. (c) au fost sesizate de Curte la 26 noiembrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 13 noiembrie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului.

În conformitate cu Protocolul nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet. În 1992, soțul primei reclamante și tatăl celorlalți reclamanți au murit ca urmare a unei împușcături efectuate de un polițist. Polițistul respectiv a fost condamnat ulterior la o pedeapsă de zece luni de pedeapsă combătută în amendă pentru omor prin imprudență. La 18 ianuarie 1993, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile materiale și morale în fața Tribunalului de Mare Instanță din Diyarbakr împotriva polițistului. La 12 mai 1994, instanța a respins recursul pentru incompetență rațională personae, precizând că o astfel de acțiune trebuie introdusă cu prioritate împotriva statului. La 25 noiembrie 1994, reclamanții au introdus o acțiune în instanță în deplină instanță împotriva Ministerului Internelor (inclusiv a administrației publice) și a polițistului în fața Tribunalului Administrativ din Diyarbakr.

Acuzația a fost respinsă pe motiv că nu fusese introdusă în termenele legale. La 20 decembrie 1995, Consiliul de Stat a infirmat această decizie. La 25 februarie 1998, Consiliul de Stat a respins cererile de rectificare depuse de administrație și de polițist. La 23 februarie 2001, tribunalul administrativ a aprobat toate cererile reclamanților. Astfel, le-a acordat în total 320 de milioane de lire turcești (TRL) pentru daune materiale (aproximativ 330 de euro (EUR) [1] ) și 180 de milioane TRL pentru daune morale (aproximativ 185 EUR); prejudiciul material a fost majorat cu dobânzi moratorii la ratele legale începând cu 18 ianuarie 1993, data primei lor acțiuni. 10. La 4 septembrie 2001, reclamanții au sesizat biroul de executare forțat.

La 10 noiembrie 2001, administrația a efectuat o primă plată de 1 663 700 000 TRL (aproximativ 1 305 EUR). În decembrie 2001, s-a efectuat o plată suplimentară de 169 450 000 TRL (aproximativ 133 EUR). 11. La 27 februarie 2003, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea din 23 februarie 2001 prin respingerea recursului administrației. Reclamanții se plâng de pierderea valorii despăgubirii care le-a fost acordată prin hotărârea din 23 februarie 2001 a instanței administrative, din cauza duratei excesive a procedurii și a insuficienței dobânzilor moratorii în raport cu rata ridicată a inflației în Turcia la momentul faptelor. 13. Cu titlu de excepție, guvernul excită de la neobosirea căilor de atac interne, potrivit căreia, în momentul depunerii cererii, cauza era încă pe rol în fața instanțelor interne.

14. Curtea respinge această excepție a guvernului din aceleași motive ca și cele prezentate în cauzele Okcéc. Turcia 39515/03, § 35, 21 iulie 2009) și În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii, Curtea consideră că procedura care a avut loc în fața Tribunalului de Mare Instanță și cea care s-a desfășurat în fața Tribunalului Administrativ trebuie să fie examinată separat (în acest sens, a se vedea Buhur c. Turcia, n 24869/05, § 11, 20 iulie 2010). În ceea ce privește prima cerere, aceasta s-a încheiat la 12 mai 1994, data la care instanța a respins recursul reclamantului pentru incompetență rațională personae. Cererea fiind depusă la 26 noiembrie 2001, această parte a cererii trebuie respinsă pentru nerespectarea termenului de șase luni în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție.

16. Curtea subliniază că obiecțiunile reclamanților întemeiate pe durata procedurii care s-a desfășurat în fața Tribunalului Administrativ de la Diyarbakr și pe lipsa intereselor moratorii nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acestea ar trebui declarate admisibile. 17. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 iunie 2015. În noiembrie 1994 și s-a încheiat la 27 februarie 2003. Prin urmare, aceasta a durat aproximativ opt ani și trei luni pentru două grade de jurisdicție. 18. Curtea arată că cauza nu reprezintă o complexitate deosebită. În plus, guvernul nu a prezentat nicio explicație care să justifice această durată și nimic din dosar nu permite ca aceasta să fie atribuită comportamentului reclamanților.

Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră, prin urmare, că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil 19. Reamintind, de asemenea, că miza litigiului pentru părțile interesate intră în discuție în anumite cazuri (a se vedea, printre altele, Zimmermann și Steiner c. Elveția, 13 iulie 1983, § 24, seria A n 66, și Allenet de Ribemont c. Franța, 10 februarie 1995, § 47, seria A n 308), consideră că, în speță, reclamanții au rămas privați de sprijinul lor financiar principal ca urmare a decesului tatălui și soțului lor.

Prin urmare, aceștia aveau un interes personal important de a obține rapid o hotărâre privind acordarea despăgubirii (a se vedea, printre altele, Alt 42921/02, § 21, 20 octombrie 2009). 20. Curtea constată că durata procedurii, care este imputabilă instanțelor interne, a făcut obiectul unui prejudiciu care se află amplificat de diferența considerabilă care exista la momentul respectiv între rata reală a inflației și rata legală a dobânzilor moratorii.

Comisia consideră că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre cerințele de interes general și protecția dreptului la respectarea bunurilor (a se vedea Valid Y În sfârșit, Curtea amintește că a abordat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Bozüyük c. Turcia 3595/05, §§ 18-19, 19 ianuarie 2010, Kaçar și alții c. Turcia , 38323/04, 38379/04, 38389/04, 38403/04, 38423/04, 38510/04, 38513/04 și 38522/04, §§ 20-25, 22 iulie 2008 și Hüseyin Ateș și Mehmet Ateșcc.

Turcia, n 28270/02, § 15, 13 octombrie 2009). Nu se observă nicio concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 22. Cu toate acestea, întrucât reclamanții nu și-au prezentat cererile de satisfacție echitabilă în termenul stabilit, Curtea consideră că nu este necesar să li se acorde o sumă în acest sens. PRIN CES MOTIVE, CURTEA LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 30 noiembrie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.

Françoise Elens-Passos Danutė Jočienė Grefier Adjunct Președinte Toate convertirile în euro în această hotărâre au fost efectuate în conformitate cu cursul de schimb în vigoare la momentul respectiv.

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE ERGİN ET AUTRES c. TURQUIE ( Requête n o 4266/02 ) ARRÊT STRASBOURG 30 novembre 2010 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Ergin et autres c. Turquie, La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en un Comité composé de : Danutė Jočienė, présidente, Nona Tsotsoria, Guido Raimondi, juges, et de Françoise Elens-Passos, greffière adjointe de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9 novembre 2010, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE