În cauza Ergin și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Danutė Jočienė, președinte, Nona Tsotsoria, Guido Raimondi, judecători și Françoise Elens-Passos, graffiter adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera Consiliului la 9 noiembrie 2010, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 4266/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care șase resortisanți ai acestui stat, Mihdiye Ergin, domnul Seyfettin Ergin, domnul Mehmet Ergin, domnul Amine Ergin, domnul Fesih Ergin, și domnul Gülbahar Ergin ( în scris. - (PT) lit. (c) au fost sesizate de Curte la 26 noiembrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 13 noiembrie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu Protocolul nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet. În 1992, soțul primei reclamante și tatăl celorlalți reclamanți au murit ca urmare a unei împușcături efectuate de un polițist. Polițistul respectiv a fost condamnat ulterior la o pedeapsă de zece luni de pedeapsă combătută în amendă pentru omor prin imprudență. La 18 ianuarie 1993, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile materiale și morale în fața Tribunalului de Mare Instanță din Diyarbakr împotriva polițistului. La 12 mai 1994, instanța a respins recursul pentru incompetență rațională personae, precizând că o astfel de acțiune trebuie introdusă cu prioritate împotriva statului. La 25 noiembrie 1994, reclamanții au introdus o acțiune în instanță în deplină instanță împotriva Ministerului Internelor (inclusiv a administrației publice) și a polițistului în fața Tribunalului Administrativ din Diyarbakr. Acuzația a fost respinsă pe motiv că nu fusese introdusă în termenele legale. La 20 decembrie 1995, Consiliul de Stat a infirmat această decizie. La 25 februarie 1998, Consiliul de Stat a respins cererile de rectificare depuse de administrație și de polițist. La 23 februarie 2001, tribunalul administrativ a aprobat toate cererile reclamanților. Astfel, le-a acordat în total 320 de milioane de lire turcești (TRL) pentru daune materiale (aproximativ 330 de euro (EUR) [1] ) și 180 de milioane TRL pentru daune morale (aproximativ 185 EUR); prejudiciul material a fost majorat cu dobânzi moratorii la ratele legale începând cu 18 ianuarie 1993, data primei lor acțiuni. 10. La 4 septembrie 2001, reclamanții au sesizat biroul de executare forțat. La 10 noiembrie 2001, administrația a efectuat o primă plată de 1 663 700 000 TRL (aproximativ 1 305 EUR). În decembrie 2001, s-a efectuat o plată suplimentară de 169 450 000 TRL (aproximativ 133 EUR). 11. La 27 februarie 2003, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea din 23 februarie 2001 prin respingerea recursului administrației. Reclamanții se plâng de pierderea valorii despăgubirii care le-a fost acordată prin hotărârea din 23 februarie 2001 a instanței administrative, din cauza duratei excesive a procedurii și a insuficienței dobânzilor moratorii în raport cu rata ridicată a inflației în Turcia la momentul faptelor. 13. Cu titlu de excepție, guvernul excită de la neobosirea căilor de atac interne, potrivit căreia, în momentul depunerii cererii, cauza era încă pe rol în fața instanțelor interne. 14. Curtea respinge această excepție a guvernului din aceleași motive ca și cele prezentate în cauzele Okcéc. Turcia 39515/03, § 35, 21 iulie 2009) și În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii, Curtea consideră că procedura care a avut loc în fața Tribunalului de Mare Instanță și cea care s-a desfășurat în fața Tribunalului Administrativ trebuie să fie examinată separat (în acest sens, a se vedea Buhur c. Turcia, n 24869/05, § 11, 20 iulie 2010). În ceea ce privește prima cerere, aceasta s-a încheiat la 12 mai 1994, data la care instanța a respins recursul reclamantului pentru incompetență rațională personae. Cererea fiind depusă la 26 noiembrie 2001, această parte a cererii trebuie respinsă pentru nerespectarea termenului de șase luni în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. 16. Curtea subliniază că obiecțiunile reclamanților întemeiate pe durata procedurii care s-a desfășurat în fața Tribunalului Administrativ de la Diyarbakr și pe lipsa intereselor moratorii nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acestea ar trebui declarate admisibile. 17. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 iunie 2015. În noiembrie 1994 și s-a încheiat la 27 februarie 2003. Prin urmare, aceasta a durat aproximativ opt ani și trei luni pentru două grade de jurisdicție. 18. Curtea arată că cauza nu reprezintă o complexitate deosebită. În plus, guvernul nu a prezentat nicio explicație care să justifice această durată și nimic din dosar nu permite ca aceasta să fie atribuită comportamentului reclamanților. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră, prin urmare, că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil 19. Reamintind, de asemenea, că miza litigiului pentru părțile interesate intră în discuție în anumite cazuri (a se vedea, printre altele, Zimmermann și Steiner c. Elveția, 13 iulie 1983, § 24, seria A n 66, și Allenet de Ribemont c. Franța, 10 februarie 1995, § 47, seria A n 308), consideră că, în speță, reclamanții au rămas privați de sprijinul lor financiar principal ca urmare a decesului tatălui și soțului lor. Prin urmare, aceștia aveau un interes personal important de a obține rapid o hotărâre privind acordarea despăgubirii (a se vedea, printre altele, Alt 42921/02, § 21, 20 octombrie 2009). 20. Curtea constată că durata procedurii, care este imputabilă instanțelor interne, a făcut obiectul unui prejudiciu care se află amplificat de diferența considerabilă care exista la momentul respectiv între rata reală a inflației și rata legală a dobânzilor moratorii. Comisia consideră că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre cerințele de interes general și protecția dreptului la respectarea bunurilor (a se vedea Valid Y În sfârșit, Curtea amintește că a abordat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Bozüyük c. Turcia 3595/05, §§ 18-19, 19 ianuarie 2010, Kaçar și alții c. Turcia , 38323/04, 38379/04, 38389/04, 38403/04, 38423/04, 38510/04, 38513/04 și 38522/04, §§ 20-25, 22 iulie 2008 și Hüseyin Ateș și Mehmet Ateșcc. Turcia, n 28270/02, § 15, 13 octombrie 2009). Nu se observă nicio concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 22. Cu toate acestea, întrucât reclamanții nu și-au prezentat cererile de satisfacție echitabilă în termenul stabilit, Curtea consideră că nu este necesar să li se acorde o sumă în acest sens. PRIN CES MOTIVE, CURTEA LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 30 noiembrie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Danutė Jočienė Grefier Adjunct Președinte Toate convertirile în euro în această hotărâre au fost efectuate în conformitate cu cursul de schimb în vigoare la momentul respectiv.
DEUXIÈME SECTION
ERGİN ET AUTRES c. TURQUIE
(
Requête n
o
4266/02
)
ARRÊT
30 novembre 2010
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Ergin et autres c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en un Comité composé de
:
Danutė Jočienė,
présidente,
Nona Tsotsoria,
Guido Raimondi,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9 novembre 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouvent une requête (n
o
4266/02) dirigée contre la République de Turquie et dont six ressortissants de cet Etat, M
me
Mihdiye Ergin, M. Seyfettin Ergin, M. Mehmet Ergin, M
me
Amine Ergin, M. Fesih Ergin, et M
me
Gülbahar Ergin («
les
requérants
»), nés respectivement en 1943, 1977, 1979, 1981, 1985
et 1986 et résidant à Diyarbakır, ont saisi la Cour le 26 novembre 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le 13 novembre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. En application du Protocole n
o
14, la requête a été attribuée à un Comité.
4.
En 1992, l'époux de la première requérante et le père des autres requérants décéda suite à un tir effectué par un policier. Le policier concerné fut par la suite condamné à une peine de dix mois de réclusion commuée en amende pour homicide involontaire.
5.
Le 18 janvier 1993, les requérants introduisirent un recours en réparation des préjudices matériel et moral devant le tribunal de grande instance de Diyarbakır contre le policier. Le 12 mai 1994, le tribunal rejeta le recours pour incompétence
ratione
personae
en précisant qu'un tel recours devait être introduit
a
priori
contre l'Etat.
6.
Le 25 novembre 1994, les requérants introduisirent un recours de pleine juridiction contre le ministère de l'Intérieur («
l'administration
») et le policier devant le tribunal administratif de Diyarbakır. Le recours fut rejeté au motif qu'il n'avait pas été introduit dans les délais légaux.
7.
Le 20 décembre 1995, le Conseil d'Etat infirma cette décision.
8.
Le 25 février 1998, le Conseil d'Etat rejeta les demandes de rectification introduites par l'administration et le policier.
9.
Le 23 février 2001, le tribunal administratif accorda la totalité des demandes des requérants. Ainsi, il leur accorda au total 320 millions de livres turques (TRL) pour dommage matériel (soit environ 330
euros (EUR)
[1]
) et 180 millions de TRL pour dommage moral (soit environ 185
EUR). Le dommage matériel fut majoré d'intérêts moratoires aux taux légal à partir du 18 janvier 1993, date de leur premier recours.
10.
Le 4 septembre 2001, les requérants saisirent le bureau d'exécution forcée. L'administration effectua le 10 novembre 2001 un premier versement de 1
663
700
000 TRL (soit environ 1
305 EUR). Le 12
décembre 2001, un paiement complémentaire de 169
450
000 TRL (soit environ 133 EUR) fut effectué.
11.
Le 27 février 2003, le Conseil d'Etat confirma le jugement du 23
février 2001 en rejetant le pourvoi de l'administration.
12.
Les requérants se plaignent d'une perte de valeur de l'indemnité qui leur a été accordée par le jugement du 23 février 2001 du tribunal administratif, en raison de la durée excessive de la procédure et de l'insuffisance des intérêts moratoires par rapport au taux d'inflation élevé en Turquie à l'époque des faits. Ils invoquent à cet égard l'article 6 de la Convention et l'article 1 du Protocole n
o
1.
13.
A titre d'exception, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes relevant que, au moment de l'introduction de la requête, l'affaire était encore pendante devant les juridictions internes.
14.
La Cour rejette cette exception du Gouvernement pour les mêmes motifs que ceux exposés dans les affaires
Okçu c. Turquie
(n
o
39515/03, §
35, 21 juillet 2009) et
Șerefli et autres c. Turquie (n
o
2)
(n
o
14015/05, §
11, 30 mars 2010).
15.
Concernant le grief tiré de la durée de la procédure, la Cour considère que la procédure qui s'est déroulée devant le tribunal de grande instance et celle qui s'est déroulée devant le tribunal administratif doivent être examinées séparément (en ce sens, voir
Buhur c. Turquie
, n
o
24869/05, §
11, 20 juillet 2010). Concernant la première, elle s'est terminée le 12
mai 1994, date à laquelle le tribunal a rejeté le recours du requérant pour incompétence
ratione
personae
. La requête étant introduite le 26
novembre 2001, cette partie de la requête doit être rejetée pour non respect du délai de six mois en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
16.
La Cour relève que les griefs des requérants tirés de la durée de la procédure qui s'est déroulée devant le tribunal administratif de Diyarbakır et de l'insuffisance des intérêts moratoires ne se heurtent à aucun motif d'irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.
17.
Quant au fond, elle note que la période à considérer a débuté le 25
novembre 1994 et s'est terminée le 27 février 2003. Elle a donc duré environ huit ans et trois mois pour deux degrés de juridiction.
18.
La Cour relève que l'affaire ne relève pas une complexité particulière. En outre, le Gouvernement n'a présenté aucune explication pouvant justifier cette durée et rien dans le dossier ne permet d'attribuer celle-ci au comportement des requérants. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime donc qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
19.
Rappelant par ailleurs que l'enjeu du litige pour les intéressés entre en ligne de compte pour certains cas (voir, entre autres,
Zimmermann et
Steiner c. Suisse
, 13 juillet 1983, § 24, série A n
o
66, et
Allenet de Ribemont c.
France
, 10 février 1995, § 47, série A n
o
308), elle estime qu'en l'espèce les requérants sont restés privés de leur soutien financier principal à la suite du décès de leur père et époux. Ils avaient donc un important intérêt personnel à obtenir rapidement une décision judiciaire sur l'octroi de l'indemnisation (voir, parmi d'autres,
Altındağ et İpek c.
Turquie
, n
o
42921/02, § 21, 20 octobre 2009).
20.
La Cour constate que la durée de la procédure, qui est imputable aux juridictions internes, a fait subir aux requérants un préjudice qui se trouve amplifié par l'écart considérable qui existait à l'époque des faits entre le taux réel d'inflation et le taux légal des intérêts moratoires. Elle considère que les requérants ont eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l'intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens (voir
Vaide Yıldız et autres c. Turquie
, n
o
13721/04, § 16, 20 octobre 2009).
21.
Enfin, la Cour rappelle avoir traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de l'article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Bozüyük c. Turquie
,
n
o
3595/05, §§ 18-19, 19 janvier 2010,
Kaçar et autres c. Turquie
, n
os
38323/04, 38379/04, 38389/04, 38403/04, 38423/04, 38510/04, 38513/04, et 38522/04, §§ 20-25, 22 juillet 2008, et
Hüseyin Ateș et Mehmet Ateș c. Turquie
, n
o
28270/02, § 15, 13
octobre 2009).
N'apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention et l'article 1 du Protocole n
o
1.
22.
Toutefois, les requérants n'ayant pas présenté leurs demandes de satisfaction équitable dans le délai imparti, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre.
PAR CES MOTIFS, LA COUR À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de l'article
1 du Protocole n
o
1.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 novembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Danutė Jočienė
Greffière adjointe
Présidente
1.
Toutes les conversions en euros dans cet arrêt ont été faites suivant le taux de change en vigueur à l’époque pertinente.