Rezoluția CM/ResDH(2010)186 [1] Executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului Benjamin și Wilson împotriva Regatului Unit (Cercetarea nr. 28212/95, Hotărârea din 26 septembrie 2002, definitivă la 26 decembrie 2002) Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede ca Comitetul să supravegheze executarea hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului (denumite în continuare "menționate mai jos" Reamintind că încălcarea Convenției constatate de Curte în această cauză se referă la absența dreptului de recurs pentru controlul legalității unei detenții bazate pe starea de sănătate mintală (violarea articolului 5 alineatul (4)) (a se vedea detaliile în lai); După ce a invitat guvernul statului pârât să ia măsurile pe care le-a luat pentru a se conforma hotărârii Curții în temeiul obligației care îi revine în temeiul art. 46 alin. (1) din Convenție, care a examinat informațiile transmise de guvern în conformitate cu normele Comitetului pentru aplicarea art. 46 alin. (2) din Convenție. Reamintind că constatările privind încălcarea de către Curte impun, pe lângă plata satisfacției echitabile acordate de Curte în hotărârile sale, adoptarea de către statul pârât, dacă este necesar - a unor măsuri individuale care să pună capăt încălcării și să elimine consecințele, dacă este posibil prin restitutio in integrum; și - a unor măsuri generale care să permită prevenirea unor încălcări similare; DECLARĂ, după examinarea măsurilor luate de către statul pârât (a se vedea anexa), că a îndeplinit atribuțiile care îi revin în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenție în prezenta cauză și DECIDE de la: . Anexă la Rezoluția CM/ResDH(2010)186 Informații privind măsurile luate pentru a se conforma hotărârii în cauza Benjamin și Wilson împotriva Regatului Unit Rezumatul introductiv al cauzei landurilor se referă la lipsa competenței Mental Health Review Tribunal (MHRT) pentru a dispune repunerea în libertate a reclamanților într-o procedură de examinare a legalității detenției acestora din motive legate de sănătatea lor mentală. Reclamanții au fost inițial condamnați la o pedeapsă discreționară de condamnare pe viață ca urmare a condamnărilor penale. Ei au obținut ulterior statutul de deținuți pe viață, un statut recunoscut că au fost afectați mintal și că, prin urmare, trebuie tratați din punct de vedere administrativ (ca pacienți) ca și cum ar fi fost condamnați la spitalul închis în temeiul art. 37 și 41 din Legea din 1983 privind sănătatea mintală (Mental Health Act). În conformitate cu prevederile aplicabile ale Legii privind sănătatea mintală din 1983 (art. 74), MHRT poate nu numai să recomande, ci și să dispună eliberarea lor. Repunerea în libertate a condamnaților la moarte Potrivit Curții Europene, această situație nu respecta cerințele art. 5 alin. (4) din Convenție, în măsura în care MHRT nu putea emite decât recomandări și nu avea competența de a elibera reclamanții. Plata satisfacției echitabile și măsuri individuale Detalii privind satisfacția echitabilă (b) Măsuri individuale Primul reclamant a fost condamnat în 1983 cu o pedeapsă de securitate (adică tariff) expirată în 1989. În octombrie 1993, acesta a obținut statutul de condamnat la viață. În 2001, MHRT a recomandat ieșirea sa din spital. Secretarul de Stat a acceptat această recomandare și a fost eliberat la 09/01/2001. Cel de-al doilea reclamant a fost condamnat în 1977; perioada de siguranță a pedepsei sale a expirat în 1984. În iunie 1993, el a primit statutul de condamnat la viață tehnic În ianuarie 2009 el a fost externat din spital și a fost eliberat după decizia Tribunalului de Primă Instanță (sănătate mentală) (FTT), succesor al MHRT. În consecință, nu a fost considerată necesară nicio altă măsură individuală în cadrul Comitetului de Miniștri. II. Măsuri generale Regatul Unit a adoptat art. 295 din Legea privind justiția penală (Criminal Justice Act). ) din 2003, care introduce un nou articol 74(5A) în Legea privind sănătatea mentală din 1983. Regimul condamnaților la închisoare pe viață a fost abolit începând cu 02/04/2005. Prin urmare, nu mai este posibil ca condamnaților pe viață să li se impună un astfel de statut. La art. 74 modificat se aplică tuturor deținuților transferați de la închisoare la spital și celor care sunt în prezent reținuți la spital. Detenția lor în spital face obiectul unui control patat de FFT, în conformitate cu Legea privind sănătatea mintală. În cazul în care FFT consideră că nu mai îndeplinesc condițiile de detenție în spital, aceasta emite o recomandare în conformitate cu art. 74 din Legea privind sănătatea mintală (Mental Health Act) ) în măsura în care pot pretinde să iasă din spital complet sau în condiții. Dacă nu ies din spital în acel moment, ei trebuie să se întoarcă la închisoare, cu excepția cazului în care instanța recomandă menținerea lor în spital (din alte motive medicale). În toate cazurile (înapoi în închisoare sau în spital), cu condiția ca deținuții să-și fi ispășit pedeapsa de securitate ( tariff ), detenția acestora este supusă controlului Comisiei de eliberare condiționată, ca și pentru orice alt deținut, iar Comisia poate ordona eliberarea lor sub regimul licenței de viață (condiții de eliberare care se aplică în mod specific persoanelor condamnate la închisoare pe viață). Întrebările referitoare la Comisia de eliberare condiționată au fost examinate în contextul supravegherii executării hotărârii Stafford împotriva Regatului Unit (solicitarea nr. 46295/99, rubrica 6.2). din 2003, Comisia se poate pronunța acum cu privire la eliberarea tuturor condamnaților la închisoare pe viață și a deținuților transferați care rămân în spital; Secretarul de Stat trebuie să urmeze deciziile Comisiei. La hotărârea Curții Europene a fost publicată în European Human Rights Reports cu referire la (2003) 36 EHRR 1. III. Concluziile statului pârât. Guvernul consideră că măsurile luate au remediat pe deplin consecințele pentru părțile reclamante ale încălcării convenției constatate de Curtea Europeană în acest caz, că aceste măsuri vor preveni încălcări similare și, prin urmare, Regatul Unit și-a îndeplinit obligațiile în temeiul articolului 46 alineatul (1) din convenție. [1] Adoptată de Comitetul miniștrilor la 2 decembrie 2010, cu ocazia celei de-a 1100-a ședințe a delegaților miniștrilor.
Résolution CM/ResDH(2010)186
[1]
Exécution de l’arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme
Benjamin et Wilson contre le Royaume-Uni
(Requête n
o
28212/95, arrêt du 26 septembre 2002, définitif le 26 décembre 2002)
Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, qui prévoit que le Comité surveille l’exécution des arrêts définitifs de la Cour européenne des droits de l’homme (ci-après nommées «
la Convention
» et «
la Cour
»)
;
Vu l’arrêt transmis par la Cour au Comité une fois définitif
;
Rappelant que la violation de la Convention constatée par la Cour dans cette affaire concerne l’absence de droit de recours pour le contrôle de la légalité d’une détention fondée sur l’état de santé mental (violation de l’article 5, paragraphe 4) (voir détails dans l’Annexe);
Ayant invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures qu’il a prises pour se conformer à l’arrêt de la Cour en vertu de l’obligation qui lui incombe au regard de l’article
46 paragraphe
1 de la Convention
;
Ayant examiné les informations transmises par le gouvernement conformément aux Règles du Comité pour l’application de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention
;
Rappelant que les constats de violation par la Cour exigent, outre le paiement de la satisfaction équitable octroyée par la Cour dans ses arrêts, l’adoption par l’Etat défendeur, si nécessaire
:
- de mesures individuelles mettant fin aux violations et en effaçant les conséquences, si possible par
restitutio in integrum
; et
- de mesures générales, permettant de prévenir des violations semblables ;
DECLARE, après avoir examiné les mesures prises par l’Etat défendeur
(voir Annexe), qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans la présente affaire et
DECIDE d’en clore l’examen.
Annexe à la Résolution CM/ResDH(2010)186
Informations sur les mesures prises afin de se conformer à l’arrêt dans l’affaire
Benjamin et Wilson
contre le Royaume-Uni
Résumé introductif de l’affaire
L’affaire concerne l’absence de compétence du
Mental Health Review Tribunal
(MHRT) pour ordonner la remise en liberté des requérants dans une procédure visant à examiner la légalité de leur détention pour des motifs liés à leur santé mentale.
Les requérants avaient été initialement condamnés à une peine discrétionnaire de réclusion à perpétuité suite à des condamnations pénales. Ils ont ultérieurement obtenu le statut de condamnés à vie «techniques», un statut reconnaissant qu’ils étaient atteints de troubles mentaux et que par conséquent ils devaient être traités du point de vue administratif (comme des patients) comme s’ils avaient été condamné au milieu hospitalier fermé sur le fondement des articles 37 et 41 de la loi de 1983 sur la santé mentale (
Mental Health Act
).
Conformément aux dispositions applicables de la loi sur la santé mentale de 1983 (article 74), le MHRT peut non seulement recommander, mais également ordonner leur remise en liberté. La remise en liberté de condamnés à vie « techniques » pouvait uniquement être ordonnée par le Secrétaire d’Etat sans consultation de la Commission de libération conditionnelle (
Parole Board
).
Selon la Cour Européenne cette situation ne respectait pas les exigences de l’article 5§4 de la Convention, dans la mesure où le MHRT ne pouvait émettre que des recommandations et n’avait pas la compétence de libérer les requérants.
I.
Paiement de la satisfaction équitable et mesures individuelles
a)
Détails de la satisfaction équitable
Les requérants n’ont pas réclamés de dommages et intérêts, acceptant le fait qu’un constat de violation constituerait une satisfaction compte tenu en vue des circonstances de leur affaire.
b) Mesures individuelles
Le premier requérant a été condamné en 1983 avec une peine de sûreté («
tariff
») ayant expiré en 1989. En octobre 1993, il a obtenu le statut de condamné à vie «
technique
». En 2001, le MHRT avait recommandé sa sortie de l’hôpital. Le Secrétaire d’Etat avait accepté cette recommandation et il avait été libéré le 09/01/2001.
Le second requérant a été condamné en 1977
; la période de sûreté de sa peine a expiré en 1984. En juin 1993, il a eu le statut de condamné à vie «
technique
». En janvier 2009 il était sorti de l’hôpital et avait été libéré après la décision du Tribunal de Première Instance (santé mentale) (FTT), successeur du MHRT.
En conséquence, aucune autre mesure individuelle n’a été considérée nécessaire par le Comité des Ministres.
II.
Mesures générales
Le Royaume-Uni a adopté l’article 295 de la loi sur la justice pénale (
Criminal Justice Act
) de 2003, lequel introduit un nouvel article 74(5A) dans la loi sur la santé mentale de 1983. Le régime des condamnés à vie «
techniques
» a été aboli à compter du 02/04/2005. Il n’est donc plus possible pour des condamnés à vie de se voir imposer un tel statut.
L’article 74 modifié s’applique à tous les condamnés à vie transférés de prison à l’hôpital et ceux qui sont actuellement détenus à l’hôpital. Leur détention à l’hôpital fait l’objet d’un contrôle pat le FFT, conformément à la loi sur la santé mentale. Si le FFT considère qu’ils ne remplissent plus les conditions de détention à l’hôpital, il émet une recommandation selon l’article 74 de la loi sur la santé mentale (
Mental Health Act
) en ce qu’ils peuvent prétendre de sortir de l’hôpital complètement ou sous conditions. S’ils ne sortent pas de l’hôpital à ce moment-là, ils devront retourner en prison, à moins que le tribunal ne recommande leur maintien à l’hôpital (pour d’autres raisons médicales). Dans tous les cas (retour en prison ou maintien à l’hôpital), pour autant que les détenus aient purgé leur peine de sûreté (
tariff
), leur détention est soumise au contrôle de la Commission de libération conditionnelle, comme pour tout autre détenu, et la Commission peut ordonner leur remise en liberté sous le régime du
life licence
(conditions de libération spécifiquement applicables aux personnes condamnées à la réclusion à perpétuité).
Les questions concernant la Commission de libération conditionnelle ont été examinées dans le contexte de la supervision de l’exécution de l’arrêt Stafford contre le Royaume-Uni (Requête n
o
46295/99, rubrique 6.2). Aux termes des modifications législatives apportées à la
Criminal Justice Act
de 2003, la Commission peut désormais se prononcer sur la libération de tous les condamnés à la réclusion à perpétuité et des détenus transférés qui restent à l’hôpital
; le Secrétaire d’Etat doit suivre les décisions de la Commission.
L’arrêt de la Cour européenne a été publié dans les
European Human Rights Reports
sous la référence (2003) 36 EHRR 1.
III.
Conclusions de l’Etat défendeur
Le gouvernement estime que les mesures prises ont entièrement remédié aux conséquences pour les parties requérantes de la violation de la Convention constatée par la Cour européenne dans cette affaire, que ces mesures vont prévenir des violations semblables et que le Royaume-Uni a par conséquent rempli ses obligations en vertu de l’article 46, paragraphe 1, de la Convention.
[1]
Adoptée par le Comité des Ministres le 2 décembre 2010 lors de la 1100e réunion des Délégués des Ministres.