Hüseyin Ak și alții împotriva Turciei

La originea cauzei se află două cereri (nr. os 15523/04 și 15891/04) îndreptate împotriva Republicii Turcia și pe care doi cetățeni ai acestui Stat, domnii Hüseyin Ak și Șükrü Ak (« reclamații »), le-au depus la Curte pe 12 aprilie 2004 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul Șükrü Ak a decedat pe 29 martie 2006. Copiii săi, Ayșegül Yazan, Aynur Ak și Mustafa Yalçın Ak, au declarat, printr-o scrisoare din 21 noiembrie 2008, că intenționează să continue petiția în fața Curții în calitate de moștenitori. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să se refere la dl. Șükrü Ak drept « reclamantul » deși astazi calitatea aceasta trebuie atribuită copiilor săi (a se vedea, de exemplu, Dalban c. România [MC], n o 28114/95, CEDO 1999-VI).

Reclamații sunt reprezentați de dna O. Uğural, avocat la Strasbourg. Guvernul turc (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său.

Pe 6 și 17 octombrie 2008, președinta secțiunii a doua a hotărât comunicarea cererei Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât în plus ca camera să se pronunțe concomitent asupra admisibilității și fondului. PE FAPTE I.

Pe 21 aprilie 1986, reclamații au achiziționat în coproprietate un teren cu suprafață de 2 220 m 2 situat la Tekirdağ – Marmara Ereğlisi.

Pe 28 noiembrie 1996, Trezoreria a intentat o acțiune la tribunal de prim grad din Marmara Ereğlisi (« tribunalul ») în vederea anulării titlului de proprietate al reclamanților și încetării tulburării posesiei, pe motiv că terenul în cauză era situat în banda litorală (a se vedea mai jos, « dreptul intern relevant »).

Pe 13 noiembrie 2000, judecătorul a efectuat o vizită la fața locului însoțit de o comisie de experți compusă din trei ingineri geologi și un agent al cadastrului, care au depus raportul lor pe 14 ianuarie 2001. Experții au estimat că terenul reclamanților făcea parte din banda litorală.

La audiența din 2 martie 2001, ținută în absența reclamanților, tribunalul a depus raportul de expertiză în dosar după ce l-a citit.

În raportul complementar din 21 martie 2001, expertul a estimat valoarea bunului la 2 miliarde 220 milioane de lire turce vechi (echivalând cu 2 200 lire turce noi, « TRY » – aproximativ 2 480 euro (EUR)).

Pe 30 martie 2001, tribunalul a accedat cererii Trezoreriei ; a dispus anularea titlului de proprietate al reclamanților și înregistrarea terenului litigios pe numele Trezoreriei în registrul funciar.

Pe 6 decembrie 2001, reclamații au format un recurs în casație. Ei au susținut că trasarea nu fusese efectuată de prefectură și au afirmat că trasarea litoralului fusese determinată după cercetări insuficiente. Nu au formulat nicio obiecție privind neprimirea raportului de expertiză.

Pe 11 februarie 2002, Curtea de Casație a respins toate mijloacele aduse de reclamații. Cu toate acestea, a clonat sentința de prim grad pe motiv că tribunalul omisese să se pronunțe asupra cererii de încetare a tulburării posesiei.

Pe 19 iunie 2003, tribunalul a reiterat sentința sa inițială și a dispus încetarea imediată a tulburării posesiei. Bazând-se pe raportul de expertiză, a observat că terenul litigios făcea parte din banda litorală și că nu putea fi dobândit de o persoană de drept privat. Tribunalul a observat că trasările litoralului efectuate în 1980 și 1984 deveniseră caduci și că noua trasare nu fusese efectuată de prefectură conform articolelor 5 și 9 ale legii asupra litoralului, în pofida solicitărilor în sensul acesta. A precizat că conform hotărârii adunării generale de armonizare jurisprudențială a Curții de Casație din 28 noiembrie 1997, revenea jurisdicțiilor judiciare să determine trasarea benzii litorale în materie de drept de proprietate. Sub lumina acestei hotărâri și ținând seama de neîndeplinirea de către prefectură a delimitării unei trasări conform noii legi asupra litoralului, judecătorul procedase la o vizită la fața locului în compania a trei ingineri geologi și a unui agent al cadastrului. A observat că experții, folosind date științifice, determinaseră noua trasare a benzii litorale.

Pe 17 noiembrie 2003, Curtea de Casație confirma această sentință. II.

Dispozițiile relevante ale codului civil se traduc după cum urmează : art. 1007 « Statul este responsabil pentru toate prejudiciile rezultate din ținerea registrului funciar. » art. 1026 « [Când] un terț dobândește un drept de proprietate sau alt drept real fiindu-se în bună credință cu înregistrarea în registrul funciar, această dobândire este protejată. »

Ca urmare a hotărârilor pronunțate de Curte în cauzele N.A. și alții c. Turcia (n o 37451/97, CEDO 2005 ‑ X) și Doğrusöz și Aslan c. Turcia (n o 1262/02, 30 mai 2006), Curtea de Casație turcă a dezvoltat o jurisprudență care permite unei persoane private de dreptul de proprietate asupra unui bun situat la litoralul obținerea unei reparații pe baza articolului 1007 al codului civil. În acest sens, pot fi citate mai multe hotărâri pronunțate de camera 1 a civilă a Curții de Casație : – hotărâre din 2 iulie 2007 (E. 2007/6353 – K. 2007/7497) : pentru a confirma sentința pronunțată pe 26 iulie 2005 de tribunalul de prim grad din Mudanya care dispusese anularea titlului de proprietate (în cadrul acțiunii principale) și plata unei indemnizații proprietarului privat de bunul său la litoralul (în cadrul unei contrapretenții), Curtea de Casație a observat că persoana în cauză dobândise bună credință bunul în cauză fiindu-se în bună credință pe registrul funciar, și că era cazul să fie despăgubit din cauza anulării titlului de proprietate : – hotărâri din 23 octombrie 2007 (E. 2007/6214 – K. 2007/9985), din 1 er noiembrie 2007 (E. 2007/8538 – K. 2007/10353) și din 12 noiembrie 2007 (E. 2007/9403 – K. 2007/10807) : pronunțând asupra sentințelor de prim grad privind anularea titlurilor de proprietate, Curtea de Casație a subliniat dreptul la despăgubire al persoanelor private de bunurile lor situate la litoralul. Referindu-se la cauza Doğrusöz și Aslan precitată, camera a observat că dreptul de proprietate fondat pe un titlu valabil, emis de autorități, se bucura fără îndoială de protecție. După ei, faptul ca Statul să invoce nevaliditatea unui titlu de proprietate emis de el și să ceară anularea acestui titlu fără despăgubire nu era numai incompatibil cu respectarea dreptului de proprietate, dar era de natură să afecteze respectabilitatea Statului. După ce confirmă existența unei utilități publice în anularea titlurilor de proprietate privind bunuri situate la litoralul, ea subliniază necesitatea despagubirii persoanelor private de dreptul lor de proprietate pentru a nu rupe echilibrul just care trebuie să domnească între interesele în joc : – hotărâri din 13 martie 2008 (E. 2008/1113 – K. 2008/3238) și din 27 martie 2008 (E. 2008/1596 – K. 2008/3880) : pronunțând asupra sentințelor privind anularea titlului de proprietate, camera 1 a subliniază din nou dreptul la o despăgubire cu precizarea că aceasta trebuia să facă obiectul unei acțiuni principale distincte sau al unei contrapretenții. Pot fi citate de asemenea hotărâri adoptate de camera 4 a civilă a Curții de Casație pe 18 septembrie 2008 (E. 2007/14851 – K. 2008/10543) și pe 29 noiembrie 2007 (E. 2007/1940 – K. 2007/15047) : camera a clonat sentința de prim grad care refuzase despăgubirea ; consideră că persoana privată de bunul ei trebuia să fie despăgubit pe baza articolului 1007 al codului civil. În fine pot fi citate sentența pronunțată de tribunalul de prim grad din Pazar pe 30 iunie 2008 (E. 2008/16 – K. 2008/224) și confirmată de camera 4 a pe 6 iulie 2009 (E. 2008/13945 – 2009/9044)).

Responsabilitatea prevăzută de art. 1007 este o responsabilitate obiectivă, existența unei faute nu este obligatorie.

Deciziile de justiție examinate nu ne informează asupra termenelor de acțiune. Cu toate acestea, Guvernul indică în observațiile sale privind admisibilitatea și fondul cauzei că dispozițiile legale care reglementează acțiunea sunt articolele 41 și următoarele ale legii privind obligațiile. În acest sens, conform articolului 60 al acestei legi, acțiunea de daune și dobânzi trebuie introdusă într-un termen de un an de la data în care victima a aflat de daunele și de responsabil și în orice caz într-un termen de zece ani de la producerea faptului vătămător. Guvernul explică că persoana al cărei titlu de proprietate a fost anulat printr-o decizie de justiție poate sesiza jurisdicțiile judiciare cu o cerere de daune și dobânzi în termenele legale de un an și de zece ani. După el, cererea trebuie introdusă într-un termen de un an după data în care persoana este informată de anularea titlului de proprietate, cererea nemaipunând în orice caz fi introdusă dincolo de termenul de zece ani. Susține că termenul de un an începe să curgă de la decizia internă definitivă privind anularea titlului de proprietate.

Conform articolului 5 al legii n o 3621 privind litoralul (intrat în vigoare pe 17 aprilie 1990), în regiunile unde trasarea benzii litorale nu a fost încă efectuată, în caz de cerere, aceasta trebuie efectuată într-un termen de trei luni de la cerere. art. 9 indică că delimitarea benzii litorale este efectuată de prefecturi. Ca urmare a divergențelor între diferitele camere civile ale Curții de Casație cu privire la determinarea benzii litorale, adunarea generală de armonizare jurisprudențială a Curții de Casație a, într-o hotărâre din 28 noiembrie 1997, decis că în materie de drept de proprietate, revenea jurisdicțiilor civile să determine banda litorală. Cu toate acestea, dacă există deja o trasare a benzii litorale efectuată de administrație în aplicarea articolului 9 al legii privind litoralul, și că această trasare a devenit definitivă pentru că nu fusese contestată în fața jurisdicțiilor administrative sau prin decizie de justiție, noua trasare trebuie să se conformeze cu aceasta. PE DREPT I.

Reclamații susțin că pierderea dreptului lor de proprietate fără despăgubire a încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor lor cum se prevede în art. 1 al Protocolului n o 1, redactat după cum urmează în partea sa relevantă : « Orice persoană fizică sau juridică are drept la respectarea bunurilor sale. Niciun om nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de legea și principiile generale ale dreptului internațional. (...) »

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității

Guvernul invită Curtea să respingă petiția pentru neepuizare a căilor de atac interne. Observă că de la dezvoltarea jurisprudenței din 2007, persoanele victime ale anulării titlurilor de proprietate privind bunuri situate la litoralul pot obține reparații ale prejudiciilor lor pe baza articolului 1007 al codului civil. După el, această nouă cale de atac este de natură să remediile reclamațiile reclamanților.

Reclamații afirmă că Guvernul nu a dovedit că dispuseseră de o cale de atac eficace pentru a prezenta reclamațiile lor. Referindu-se la termenul de acțiune de un an, observă că Guvernul nu a furnizat niciun exemplu de decizie privind acordarea unei indemnizații după dezvoltarea jurisprudenței care ar fi privit o anulare a titlului de proprietate devenit definitivă înainte de acea dată.

Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 al Convenției, aceasta poate fi sesizată numai după epuizarea căilor de atac interne. În acest sens, subliniază că orice reclamant trebuie să fi dat jurisdicțiilor interne ocazia care este obiectivul articolului 35 § 1 de a asigura în principiu Statelor contractante : aceea de a evita sau a remedia încălcările invocate împotriva lor. Cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 al Convenției nu prescriu epuizarea decât a căilor de atac atât referitoare la încălcări denunțate, disponibile și adecvate. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite (a se vedea, printre multe altele, Mifsud c. Franța (dec.) [MC], n o 57220/00, § 15, CEDO 2002 ‑ VIII).

Curtea observă că un examen al dreptului și al jurisprudenței interne relevante dezvăluie existența unei căi de atac în indemnizație pentru persoanele private de bunurile lor situate la litoralul. Într-adevăr, ca urmare a hotărârilor pronunțate de Curte pe această temă ( N.A. și alții, precitat și Doğrusöz și Aslan , precitat), Curtea de Casație turcă a, la sfârșitul anului 2007, dezvoltat jurisprudența sa privind aplicarea articolului 1007 al codului civil și a permis indemnizația persoanelor private de bunuri situate la litoralul pe baza acestei dispoziții. Jurisprudența inițiată la acea dată a fost confirmată de hotărârile pronunțate ulterior de Curtea de Casație. Se recurs frecvent acum la această cale de atac și jurisdicțiile interne aplică adesea dispoziția precitată referindu-se la art. 1 al Protocolului n o 1 și la jurisprudența Curții (a se vedea exemplele de decizii figură în partea « drept și practică interne relevante »). Se poate deci susține că aceasta jurisprudență este astazi bine stabilită.

Prin urmare, Curtea consideră că la sfârșitul anului 2007, calea de atac în indemnizație bazată pe art. 1007 al codului civil dobândise un grad de certitudine juridică suficient pentru a putea și a trebui să fie utilizată în scopul articolului 35 § 1 al Convenției.

Cu toate acestea, observă că prezentele cereri au fost introduse înainte de această dezvoltare a jurisprudenței și că, prin urmare, în momentul în care reclamații formulaseră pentru prima dată grieful lor la Strasbourg, nu dispuseseră în dreptul turc de nicio cale de atac eficace pentru a obține reparații ale prejudiciilor lor. În acest sens, Curtea reamintește că epuizarea căilor de atac interne se apreciază, cu excepții, la data introducerii cererei la Curte ( Baumann c. Franța , n o 33592/96, § 47, CEDO 2001-V (extrase)). Or, examinarea cauzei nu dezvăluie nicio împrejurare particulară justificând o excepție la această regulă.

Într-adevăr, vorba fiind despre o cale de atac de origine jurisprudențială, nu există – cum ar fi pentru căile de atac de origine legislativă – o dispoziție tranzitorie referindu-se explicit la cereri deja introduse la Curte și vizând să le aducă în câmpul competenței jurisdicțiilor naționale (a se vedea, a contrario , Brusco c. Italia (dec.), n o 69789/01, CEDO 2001 ‑ IX și mai recent, Aydemir și alții (dec.), n os 9097/05, 9491/05, 9498/05, 9500/05, 9505/05 și 9509/05, 9 noiembrie 2010).

Conform observațiilor Guvernului, acțiunea în reparații pe baza articolului 1007 al codului civil trebuie introdusă într-un termen de un an de la pierderea definitivă a dreptului de proprietate. Or în spețiu, decizia internă definitivă anulând titlul de proprietate al reclamanților este hotărârea Curții de Casație pronunțată pe 17 noiembrie 2003. Prin urmare, dacă interesații doreau să sesizeze jurisdicțiile naționale cu o acțiune în daune și dobânzi pe baza articolului 1007 al codului civil, ar risca să se lovească de prescriere. În acest sens, Guvernul rămâne în neîndeplinire de a dovedi contrariul ; nu a produs niciun exemplu de decizie de acordare a unei indemnizații pe baza acestei dispoziții, unei persoane al cărei titlu de proprietate fusese anulat de mai mult de un an la introducerea acțiunii în indemnizație. Nu este deci stabilit – pentru moment – că recentele dezvoltări din jurisprudența Curții de Casație au efect retroactiv asupra situației din care se plâng reclamații.

Prin urmare, Curtea consideră că în împrejurări ale speciei interesații nu sunt obligați să sesizeze jurisdicțiile civile cu o cerere de indemnizație bazată pe art. 1007 al codului civil și respinge excepția Guvernului.

Această concluzie nu prejudiciază în nimic un posibil reexamen al întrebării retroactivității căii de atac litigioase în ipoteza în care Guvernul ar fi în masură să o susțină, prin decizii de justiție, realitatea acesteia.

Curtea constată că acest grief nu este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Nu se lovește pe altfel de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să-l declare admisibil. B. Pe fond

Curtea reamintește că a examinat deja un grief identic cu cel prezentat de reclamații și a concluzionat la încălcarea articolului 1 al Protocolului n o 1 ( N.A. și alții , precitat, §§ 42 ‑ 43). Într-adevăr, a spus că, fără plata unei sume rezonabil în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atentare excesivă, și că o absență totală a indemnizării nu poate fi justificată pe terenul articolului 1 al Protocolului n o 1 decât în împrejurări excepționale (a se vedea Jahn și alții c. Germania [MC], n os 46720/99, 72203/01 și 72552/01, § 111, CEDO 2005 ‑ VI și Mănăstirile sfinte c. Grecia , 9 decembrie 1994, § 71, seria A n o 301 ‑ A).

Curtea constată că în spețiu Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de față ( N.A. și alții , precitat, § 42). Reclamații nu au primit nicio indemnizație ca urmare a anulării titlului lor de proprietate și transferului bunului lor Trezoreriei. Or examinarea dosarului nu dezvăluie nicio împrejurare excepțională pentru a justifica absența totală a indemnizării ( N.A. și alții , precitat, § 41).

Prin urmare, a fost încălcarea articolului 1 al Protocolului n o 1. III.

Guvernul observă că la audiența din 2 martie 2001, judecătorul citise bine acest raport înainte de a-l depune în dosar ; reclamantul era pur și simplu absent la această audiență. Adaugă că raportul de expertiză se afla în dosarul cauzei, la care reclamații aveau acces. În fine, după cum rezultă din comentariile depuse de ei în fața tribunalului și Curții de Casație, reclamații luaseră cunoștință de acest raport.

Curtea consideră că art. 6 § 3 nu este aplicabil în spețiu, procedura în cauză nemafiind penală. Presupunând că acest grief ar putea fi examinat sub unghiul paragrafului 1 al acestei dispoziții, ținând seama de totalitatea elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște reclamațiile formulate, Curtea nu observă nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Rezultă că această parte a cererei trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției. IV.

Reclamații solicită 444 000 TRY (aproximativ 198 000 EUR) ca titlu de prejudiciu material suferit. Acest montant corespunde valorii terenului lor stabilit de o societate de expertiză imobiliară într-un raport din 25 martie 2009. Solicită în plus 40 000 TRY pentru repararea prejudiciului moral.

Guvernul contestă aceste montante.

În caz de realizare, Curtea constată că aceasta lipsă a unei indemnități adecvate, și nu o ilegitimitate intrinsecă a cuprinderii terenului, care a fost la originea încălcării constatate sub unghiul articolului 1 al Protocolului n o 1 ( Scordino c. Italia (n o 1) [MC], n o 36813/97, §§ 255 și următoarele, CEDO 2006 ‑ V).

Ținând seama de aceste elemente și de informațiile de care dispune cu privire la prețul imobiliar și la cel al terenului litigios, judecând în echitate, Curtea consideră rezonabil acordarea a 50 000 EUR reclamantului Hüseyin Ak și 50 000 EUR în comun moștenitorilor reclamantului Șükrü Ak pentru prejudiciu material.

Cu privire la prejudiciul moral, consideră că în împrejurări ale speciei, constatarea încălcării constituie o satisfacție suficientă ca titlu de prejudiciu moral suferit de reclamații. B. Cheltuieli și costuri

Reclamații solicită de asemenea 20 000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții. Nu furnizează niciun justificativ în susținerea pretenșiilor lor.

Guvernul contestă pretenșiile interesaților în acest sens.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Ținând seama de lipsa justificativului, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și costurile. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit a calca rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Hotărâște conexarea petiților ; 2. Declară petiția admisibilă în ceea ce privește grieful fondat pe art. 1 al Protocolului n o 1 și inadmisibilă pentru rest ; 3. Declară că a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului n o 1 ; 4. Declară că constatarea încălcării constituie o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamații ; 5. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care vor fi convertite în lire turce la cursul aplicabil la data plății : i) 50 000 EUR (cincizeci mii euro) reclamantului Hüseyin Ak pentru prejudiciu material, plus orice montant posibil datorat ca titlu de impozit ; ii) 50 000 EUR (cincizeci mii euro) în comun moștenitorilor reclamantului Șükrü Ak (copiii săi Ayșegül Yazan, Aynur Ak și Mustafa Yalçın Ak) pentru prejudiciu material, plus orice montant posibil datorat ca titlu de impozit ; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale ; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 decembrie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Stanley Naismith Ireneu Cabral Barreto Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouvent deux requêtes (n os 15523/04 et 15891/04) dirigées contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Hüseyin Ak et Șükrü Ak (« les requérants »), ont saisi la Cour le 12 avril 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant Șükrü Ak est décédé le 29 mars 2006. Ses enfants, Ayșegül Yazan, Aynur Ak et Mustafa Yalçın Ak, ont fait savoir, par une lettre du 21 novembre 2008, qu'ils entendaient poursuivre la requête devant la Cour en leur qualité d'héritiers. Pour des raisons d'ordre pratique, le présent arrêt continuera d'appeler M. Șükrü Ak « le requérant » bien qu'il faille aujourd'hui attribuer cette qualité à ses enfants (voir, par exemple, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, CEDH 1999-VI).

Les requérants sont représentés par M e O. Uğural, avocat à Strasbourg. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Les 6 et 17 octobre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 21 avril 1986, les requérants firent l'acquisition en indivision d'un terrain d'une superficie de 2 220 m 2 situé à Tekirdağ – Marmara Ereğlisi.

Le 28 novembre 1996, le Trésor intenta une action devant le tribunal de grande instance de Marmara Ereğlisi (« le tribunal ») tendant à l'annulation du titre de propriété des requérants et à la cessation du trouble possessoire, au motif que le terrain en question était situé sur la bande littorale (voir ci-dessous, « le droit interne pertinent »).

Le 13 novembre 2000, le juge effectua une visite des lieux accompagné d'une commission d'experts composée de trois ingénieurs en géologie et d'un agent du cadastre, qui déposèrent leur rapport le 14 janvier 2001. Les experts estimèrent que le terrain des requérants faisait partie de la bande littorale.

Lors de l'audience du 2 mars 2001, tenue en l'absence des requérants, le tribunal versa au dossier le rapport d'expertise après en avoir donné lecture.

Dans son rapport complémentaire du 21 mars 2001, l'expert estima la valeur du bien à 2 milliards 220 millions d'anciennes livres turques (équivalant à 2 200 nouvelles livres turques, « TRY » – environ 2 480 euros (EUR)).

Le 30 mars 2001, le tribunal accéda à la demande du Trésor ; il ordonna l'annulation du titre de propriété des requérants et l'inscription du terrain litigieux au nom du Trésor sur le registre foncier.

Le 6 décembre 2001, les requérants formèrent un pourvoi en cassation. Ils soutinrent que le tracé n'avait pas été effectué par la préfecture et affirmèrent que le tracé du littoral avait été déterminé au terme de recherches insuffisantes. Ils ne firent aucun grief relatif à l'absence de notification du rapport d'expertise.

Le 11 février 2002, la Cour de cassation écarta tous les moyens soulevés par les requérants. Elle cassa cependant le jugement de première instance au motif que le tribunal avait omis de statuer sur la demande tendant à faire cesser le trouble possessoire.

Le 19 juin 2003, le tribunal réitéra son jugement initial et ordonna la cessation immédiate du trouble possessoire. Se fondant sur le rapport d'expertise, il releva que le terrain litigieux faisait partie de la bande littorale et qu'il ne pouvait pas faire l'objet d'une acquisition par une personne de droit privé. Le tribunal releva que les tracés du littoral effectués en 1980 et 1984 étaient devenus caducs et que le nouveau tracé n'avait pas été effectué par la préfecture conformément aux articles 5 et 9 de la loi sur le littoral, malgré les demandes formulées en ce sens. Il précisa que selon l'arrêt de l'assemblée générale d'harmonisation jurisprudentielle de la Cour de cassation du 28 novembre 1997, il appartenait aux juridictions judiciaires de déterminer le tracé de la bande littorale en matière de droit de propriété. A la lumière de cet arrêt et tenant compte du défaut de la préfecture de délimiter un tracé conformément à la nouvelle loi sur le littoral, le juge avait procédé à une visite des lieux accompagné de trois ingénieurs en géologie et d'un agent du cadastre. Il releva que les experts, en s'aidant de données scientifiques, avaient déterminé le nouveau tracé de la bande littorale.

Le 17 novembre 2003, la Cour de cassation confirma ce jugement. II.

Les dispositions pertinentes du code civil se traduisent comme suit : Article 1007 « L'Etat est responsable de tous les préjudices résultant de la tenue du registre foncier. » Article 1026 « [Lorsque] un tiers acquiert un droit de propriété ou un autre droit réel en se fiant de bonne foi à l'inscription sur le registre foncier, cette acquisition est protégée. »

A la suite des arrêts rendus par la Cour dans les affaires N.A. et autres c. Turquie (n o 37451/97, CEDH 2005 ‑ X) et Doğrusöz et Aslan c. Turquie (n o 1262/02, 30 mai 2006), la Cour de cassation turque a développé une jurisprudence qui permet à une personne privée de son droit de propriété portant sur un bien situé sur le littoral d'obtenir une indemnisation sur le fondement de l'article 1007 du code civil. A cet égard, on peut citer plusieurs arrêts rendus par la 1 re chambre civile de la Cour de cassation : – arrêt du 2 juillet 2007 (E. 2007/6353 – K. 2007/7497) : pour confirmer le jugement rendu le 26 juillet 2005 par le tribunal de grande instance de Mudanya qui avait ordonné l'annulation du titre de propriété (dans le cadre de l'action principale) et le paiement d'une indemnité au propriétaire privé de son bien sur le littoral (dans le cadre d'une demande reconventionnelle), la Cour de cassation a relevé que l'intéressé avait acquis de bonne foi le bien en question en se fiant au registre foncier, et qu'il y avait lieu de l'indemniser en raison de l'annulation de son titre de propriété : – arrêts du 23 octobre 2007 (E. 2007/6214 – K. 2007/9985), du 1 er novembre 2007 (E. 2007/8538 – K. 2007/10353) et du 12 novembre 2007 (E. 2007/9403 – K. 2007/10807) : statuant sur des jugements de première instance relatifs à l'annulation de titres de propriété, la Cour de cassation a souligné le droit à réparation des personnes privées de leurs biens situés sur le littoral. Se référant à l'affaire Doğrusöz et Aslan précitée, la chambre a relevé que le droit de propriété fondé sur un titre valide, délivré par les autorités, jouissait sans conteste d'une protection. Selon elle, le fait pour l'Etat d'invoquer l'absence de validité d'un titre de propriété délivré par lui et de demander l'annulation de ce titre sans indemnisation était non seulement incompatible avec le respect du droit de propriété, mais aussi de nature à porter atteinte à la respectabilité de l'Etat. Après avoir confirmé l'existence d'une utilité publique dans l'annulation des titres de propriété portant sur des biens situés sur le littoral, elle a souligné la nécessité d'indemniser les personnes ainsi privées de leur droit de propriété pour ne pas rompre le juste équilibre devant régner entre les intérêts en jeu : – arrêts du 13 mars 2008 (E. 2008/1113 – K. 2008/3238) et du 27 mars 2008 (E. 2008/1596 – K. 2008/3880) : statuant sur des jugements relatifs à l'annulation du titre de propriété, la 1 re chambre a encore souligné le droit à une indemnisation tout en précisant que celle-ci devait faire l'objet d'une action principale distincte ou d'une demande reconventionnelle. On peut également citer les arrêts adoptés par la 4 e chambre civile de la Cour de cassation le 18 septembre 2008 (E. 2007/14851 – K. 2008/10543) et le 29 novembre 2007 (E. 2007/1940 – K. 2007/15047) : la chambre y a cassé le jugement de première instance ayant refusé l'indemnisation ; elle a considéré que la personne privée de son bien devait être indemnisée sur le fondement de l'article 1007 du code civil. Enfin on peut citer le jugement rendu par le tribunal de grande instance de Pazar le 30 juin 2008 (E. 2008/16 – K. 2008/224) et confirmé par la 4 e chambre le 6 juillet 2009 (E. 2008/13945 – 2009/9044)).

La responsabilité prévue par l'article 1007 est une responsabilité objective, l'existence d'une faute n'est pas requise.

Les décisions de justice examinées ne nous renseignent pas sur les délais d'action. Toutefois, le Gouvernement indique dans ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire que les dispositions légales régissant l'action sont les articles 41 et suivants de la loi sur les obligations. A cet égard, selon l'article 60 de cette loi, l'action en dommages et intérêts doit être introduite dans un délai d'un an à compter de la date à laquelle la victime a eu connaissance du dommage et du responsable et en tout état de cause dans un délai de dix ans à compter de la survenance du fait dommageable. Le Gouvernement explique que la personne dont le titre de propriété a été annulé par une décision de justice peut saisir les juridictions judiciaires d'une demande de dommages et intérêts dans les délais légaux d'un an et de dix ans. D'après lui, la demande doit être introduite dans un délai d'un an suivant la date à laquelle la personne est informée de l'annulation du titre de propriété, cette demande ne pouvant en tout état de cause pas être introduite au-delà d'un délai de dix ans. Il affirme que le délai d'un an commence à courir à partir de la décision interne définitive relative à l'annulation du titre de propriété.

Selon l'article 5 de la loi n o 3621 sur le littoral (entrée en vigueur le 17 avril 1990), dans les régions où le tracé de la bande littorale n'a pas encore été effectué, en cas de demande, il doit l'être dans un délai de trois mois suivant la demande. L'article 9 indique que la délimitation de la bande littorale est faite par les préfectures. A la suite de divergences entre les différentes chambres civiles de la Cour de cassation quant à la détermination de la bande littorale, l'assemblée générale d'harmonisation jurisprudentielle de la Cour de cassation a, dans un arrêt du 28 novembre 1997, décidé qu'en matière de droit de propriété, il appartient aux juridictions civiles de déterminer la bande littorale. Cependant, s'il existe déjà un tracé de la bande littorale effectué par l'administration en application de l'article 9 de la loi sur le littoral, et que ce tracé est devenu définitif faute d'avoir été contesté devant les juridictions administratives ou par décision de justice, le nouveau tracé doit être conforme à celui-ci. EN DROIT I.

Les requérants allèguent que la perte de leur droit de propriété sans indemnisation a enfreint leur droit au respect de leurs biens tel que prévu par l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé en sa partie pertinente : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...) »

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter les requêtes pour non-épuisement des voies de recours internes. Il fait observer que depuis l'évolution jurisprudentielle de 2007, les personnes victimes de l'annulation de leurs titres de propriété portant sur des biens situés sur le littoral peuvent obtenir réparation de leur préjudice sur le fondement de l'article 1007 du code civil. Selon lui, cette nouvelle voie de recours est de nature à porter remède aux griefs des requérants.

Les requérants affirment que le Gouvernement n'a pas apporté la preuve qu'ils disposaient d'un recours efficace pour présenter leurs griefs. Se référant au délai d'action d'un an, ils font remarquer que le Gouvernement n'a fourni aucun exemple de décision relative à l'octroi d'une indemnité après l'évolution jurisprudentielle qui concernerait une annulation de titre de propriété devenue définitive avant cette date.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que l'article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : celle d'éviter ou de redresser les violations alléguées contre lui. Néanmoins, les dispositions de l'article 35 de la Convention ne prescrivent l'épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues (voir, parmi beaucoup d'autres, Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, § 15, CEDH 2002 ‑ VIII).

La Cour relève qu'un examen du droit et de la jurisprudence internes pertinents révèle l'existence d'un recours en indemnisation pour les personnes privées de leurs biens situés sur le littoral. En effet, à la suite des arrêts rendus par la Cour à ce sujet ( N.A. et autres, précité et Doğrusöz et Aslan , précité), la Cour de cassation turque a, fin 2007, développé sa jurisprudence relative à l'application de l'article 1007 du code civil et permis l'indemnisation des personnes privées de leurs biens situés sur le littoral sur le fondement de cette disposition. La jurisprudence initiée à cette date a été confirmée par les arrêts rendus ultérieurement par la Cour de cassation. Il est désormais fait un usage fréquent de cette voie de recours et les juridictions internes appliquent souvent la disposition précitée en se référant à l'article 1 du Protocole n o 1 et à la jurisprudence de la Cour (voir les exemples de décisions figurant dans la partie « droit et pratique internes pertinents »). L'on peut donc affirmer que cette jurisprudence est aujourd'hui bien établie.

Aussi, la Cour considère qu'à la fin de l'année 2007, le recours en indemnisation fondé sur l'article 1007 du code civil avait acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention.

Toutefois, elle note que les présentes requêtes ont été introduites avant cette évolution jurisprudentielle et que, par conséquent, au moment où les requérants ont pour la première fois formulé leur grief à Strasbourg, ils ne disposaient en droit turc d'aucun recours effectif pour obtenir réparation de leur préjudice. A cet égard, la Cour rappelle que l'épuisement des voies de recours internes s'apprécie, sauf exceptions, à la date d'introduction de la requête devant la Cour ( Baumann c. France , n o 33592/96, § 47, CEDH 2001-V (extraits)). Or, l'examen de l'affaire ne révèle aucune circonstance particulière justifiant une exception à cette règle.

En effet, s'agissant d'une voie de recours d'origine jurisprudentielle, il n'existe pas – comme pour les recours d'origine législative – de disposition transitoire se référant explicitement aux requêtes déjà introduites auprès de la Cour et visant à les faire tomber dans le champ de compétence des juridictions nationales (voir, a contrario , Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001 ‑ IX et plus récemment, Aydemir et autres (déc.), n os 9097/05, 9491/05, 9498/05, 9500/05, 9505/05 et 9509/05, 9 novembre 2010).

Selon les observations du Gouvernement, l'action en réparation sur le fondement de l'article 1007 du code civil doit être introduite dans un délai d'un an à partir de la perte définitive du droit de propriété. Or en l'espèce, la décision interne définitive annulant le titre de propriété des requérants est l'arrêt de la Cour de cassation rendu le 17 novembre 2003. Ainsi, si les intéressés voulaient saisir les juridictions nationales d'une action en dommages et intérêts sur le fondement de l'article 1007 du code civil, ils risqueraient de se heurter à la forclusion. A cet égard, le Gouvernement est resté en défaut d'établir le contraire ; il n'a pas produit, d'exemple de décision d'octroi d'une indemnité sur le fondement de cette disposition, à une personne dont le titre de propriété avait été annulé depuis plus d'un an lors de l'introduction de l'action en indemnisation. Il n'est donc pas établi – pour l'instant – que les récents développements dans la jurisprudence de la Cour de cassation ont un effet rétroactif sur la situation dont se plaignent les requérants.

Par conséquent, la Cour estime que dans les circonstances de l'espèce les intéressés ne sont pas tenus de saisir les juridictions civiles d'une demande d'indemnisation fondée sur l'article 1007 du code civil et rejette l'exception du Gouvernement.

Cette conclusion ne préjuge en rien d'un éventuel réexamen de la question de la rétroactivité du recours litigieux dans l'hypothèse où le Gouvernement serait en mesure d'étayer, par des décisions de justice, la réalité de celle-ci.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle qu'elle a déjà examiné un grief identique à celui présenté par les requérants et conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ( N.A. et autres , précité, §§ 42 ‑ 43). En effet, elle a dit que, sans le versement d'une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive, et qu'une absence totale d'indemnisation ne saurait se justifier sur le terrain de l'article 1 du Protocole n o 1 que dans des circonstances exceptionnelles (voir Jahn et autres c. Allemagne [GC], n os 46720/99, 72203/01 et 72552/01, § 111, CEDH 2005 ‑ VI et Les saints monastères c. Grèce , 9 décembre 1994, § 71, série A n o 301 ‑ A).

La Cour constate qu'en l'espèce le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent ( N.A. et autres , précité, § 42). Les requérants n'ont reçu aucune indemnisation à la suite de l'annulation de leur titre de propriété et du transfert de leur bien au Trésor. Or l'examen du dossier ne révèle aucune circonstance exceptionnelle pour justifier l'absence totale d'indemnisation ( N.A. et autres , précité, § 41).

Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

Le Gouvernement fait observer que lors de l'audience du 2 mars 2001, le juge a bien donné lecture de ce rapport avant de le verser au dossier ; le requérant était simplement absent lors de cette audience. Il ajoute que le rapport d'expertise se trouvait dans le dossier de l'affaire, auquel les requérants avaient accès. Enfin, ainsi qu'il ressort des commentaires versés par eux devant le tribunal et la Cour de cassation, les requérants ont pris connaissance de ce rapport.

La Cour estime que l'article 6 § 3 n'est pas applicable en l'espèce, la procédure en cause n'étant pas pénale. A supposer que ce grief puisse être examiné sous l'angle du paragraphe 1 er de cette disposition, compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l'article 35 § 4 de la Convention. IV.

Les requérants réclament 444 000 TRY (environ 198 000 EUR) au titre du préjudice matériel qu'ils auraient subi. Ce montant correspond à la valeur de leur terrain établie par une société d'expertise en immobilier dans un rapport du 25 mars 2009. Ils réclament en outre 40 000 TRY pour la réparation du préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces montants.

En l'occurrence, la Cour constate que c'est l'absence d'une indemnité adéquate, et non une illégalité intrinsèque de la mainmise sur le terrain, qui a été à l'origine de la violation constatée sous l'angle de l'article 1 du Protocole n o 1 ( Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, §§ 255 et suivants, CEDH 2006 ‑ V).

Compte tenu de ces éléments et des informations dont elle dispose quant au prix de l'immobilier et à celui du terrain litigieux, statuant en équité, la Cour estime raisonnable d'accorder 50 000 EUR au requérant Hüseyin Ak et 50 000 EUR conjointement aux héritiers du requérant Șükrü Ak pour dommage matériel.

S'agissant du préjudice moral, elle estime que dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue une satisfaction suffisante au titre du dommage moral subi par les requérants. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 20 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Ils ne fournissent aucun justificatif à l'appui de leurs prétentions.

Le Gouvernement conteste les prétentions des intéressés à ce titre.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu de l'absence de justificatif, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes ; 2. Déclare les requêtes recevables quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 et irrecevables pour le surplus ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit que le constat de violation constitue une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par les requérants ; 5. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i) 50 000 EUR (cinquante mille euros) au requérant Hüseyin Ak pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; ii) 50 000 EUR (cinquante mille euros) conjointement aux héritiers du requérant Șükrü Ak (ses enfants Ayșegül Yazan, Aynur Ak et Mustafa Yalçın Ak) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 décembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Ireneu Cabral Barreto Greffier Président