- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 7 decembrie 2010
- Stat pârât
- GBR
- Concluzia
- Inadmisibil
M.S. împotriva Regatului Unit
Traducere în română Auto
Reclamantul, M. S., este un național britanic care s-a născut în 1970. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl P. Carlin, avocat cu ScottMoncrieff, Harbour & Sinclair, o firmă de avocatură din Londra. Guvernul Unit (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna H. Moynihan, din Biroul Externe și Commonwealth, Londra. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul s-a născut în 1970. La momentul depunerii cererii, el a fost rezident într-o clinică psihiatrică. Potrivit unui raport de experți elaborat în cadrul procedurii interne în acest caz, reclamantul a fost diagnosticat ca fiind deficit mental și, înainte de faptele care dau naștere la acest caz, a fost admis la spitale psihice de două ori.
El a avut, de asemenea, o serie de condamnare împotriva lui, inclusiv pentru agresiune indecentă, furt și furt. În primele ore din 6 decembrie 2004, poliția a fost chemată să se ocupe de reclamantul, care stătea într-o mașină care suna în mod repetat cornul și se comporta într-o manieră foarte agitată. A fost arestat la ora 4.20 și transferat la o secție de poliție, unde a fost remarcat că a suferit în mod clar de o formă de boală mentală și că un medic va fi necesar. Detenția sa a fost autorizată în temeiul articolului 136 din Legea privind sănătatea mentală din 1983 (a se vedea § 24 de mai jos). Poliția a mers, de asemenea, la adresa reclamantului, unde au găsit mătușa sa cu leziuni grave și largi la nivelul feței și al corpului superior, care au fost infligate de către solicitant.
Ea a fost dusă la spital, unde o examinare medicală a dezvăluit coaste crăpte și un plămân clapsat. Reclamantul a fost examinat în celula sa la aproximativ 5 a.m. de către examinatorul medical forensic, Dr. Thompson. Având în vedere comportamentul, discursul și aspectul reclamantului, el l-a evaluat ca fiind incapabil de a fi intervievat sau acuzat cu orice infracțiune. A fost solicitată o evaluare oficială în temeiul Legii privind sănătatea mentală. Acest lucru a fost făcut la aproximativ 7 a.m. a concluzionat că reclamantul suferă de o boală mentală de natură sau de grad care justifică detenția în spital în interesul sănătății și al siguranței sale și pentru protecția altor persoane. A doua evaluare a fost efectuată la scurt timp după ora 11.00 de către un alt specialist psihiatru, Dr.
O’Donnell. El a recomandat, de asemenea, ca reclamantul să fie admis oficial la spital pentru evaluare. El a recomandat, de asemenea, ca reclamantul să fie observat prin televiziune de circuit închis, deoarece prezența unui ofițer de poliție din afara celulei sale l-a provocat să devină agitat. Pentru restul timpului său la secția de poliție, reclamantul a rămas sub observație continuă prin acest mijloc. Pe la miezul nopții, reclamantul a fost vizitat de un asistent social aprobat, dl Greaves. El a fost, de asemenea, văzut de o asistentă psihiatică comunitară, dl Joye. Ambele au observat că reclamantul prezintă semne clare de boală mentală. Angajatorul social a completat formularul relevant pentru admiterea la un spital mental, omitend doar un punct, numele stabilirii, care încă trebuia determinat.
La ora 15:00, doi membri ai personalului dintr-o unitate locală de îngrijire intensivă psihiatrică au declarat că înființarea lor nu ar putea să recunoască reclamantul și i-au recomandat să fie trimis la Reaside Clinic, care are o unitate medie sigură. Poliția a contactat-o pe Reaside pentru a le informa despre situația. La scurt timp după ora 18:00, Dr. Maganty, psihiatru legist consultant la Reaside, a sunat înapoi și a fost informat despre situația referitoare la solicitant. Potrivit dosarului de custodie, el a declarat că cineva va fi trimis de la clinică. Potrivit notițelor proprii ale dr. Maganty despre situația, pe care guvernul le-a furnizat, a consultat apoi cu un număr de colegi. Considerând că reclamantul va fi acuzat și retras în custodie și că o evaluare de la Reaside va fi necesară numai după aceea, ei au considerat că nu era nevoie de implicarea lor înainte de acest moment.
La 19:24 poliția a primit un apel de la Reaside informand-le că clinica nu va trimite pe nimeni la secție, ci va lega cu asistentul social. Registrul de custodie pentru prima zi a reclamantului la secția de poliție se referă la mai multe puncte la comportamentul său deranjat: aplauze cu voce tare, strigând, lovindu-se pe ușă, coborând pantalonii și agitandu-și testiculele despre, și lingând peretele celulei sale. Dr. Thompson a remarcat că reclamantul a lovit în mod repetat capul împotriva peretelui, provocând vânătări. A fost furnizat și acceptat mâncare și băutură la intervale pe parcursul zilei. 10. În ziua următoare, 7 decembrie, au existat mai multe contacte telefonice între secția de poliție și Reaside în legătură cu cazul reclamantului.
Poliția a contactat și alți oficiali de sănătate mentală, dar Reaside a rămas singurul aranjament viabil. În dimineața Dr. Maganty a vorbit cu avocatul de datorie al Serviciului de Procuror al Coroanei, care l-a informat că, în cazul în care ar fi vreo dovadă a reclamantului atacarea mătușii sale, atunci el va fi acuzat și retras în custodie. În cazul în care nu a fost adusă nicio acuzație, ei au convenit că această chestiune va fi trimisă înapoi medicului și asistentului social care a evaluat reclamantul în ziua anterioară. În discuție cu directorul clinic al Reaside, Dr. Maganty a remarcat că în acel moment nu a fost nici o acțiune imediată de luat. I s-a spus mai târziu dr Onyon că reclamantul va fi acuzat de agresiune și a aranjat o programare pentru a evalua reclamantul la 9 decembrie la HMP Birmingham.
11. O intrare în dosarul de custodie la ora 13.46 afirmă că avocatul de serviciul procurorului de stat a concluzionat că nu există dovezi suficiente pentru a imputa reclamantul. O intrare la ora 17.01. afirmă că a existat un “argument intern” între medici și serviciile sociale în ceea ce privește reclamantul. La ora 20.41 a fost făcută o intrare în dosarul de custodie exprimând îngrijorarea și frustrarea față de lipsa de progrese în raport cu reclamantul. 12. Comportamentul reclamantului a fost observat să se deterioreze pe parcursul zilei. Până la miezul nopții, el și-a îndepărtat toate hainele. Mai târziu a băut apă din bol de toaletă în celula sa. A acceptat trei mase, dimineața devreme, la mijlocul dimineața și la mijlocul după-amiază.
A acceptat o băutură la ora 16:17 p.m., dar, în conformitate cu dosarul de custodie, a refuzat toate ofertele suplimentare de mâncare și băutură pentru restul zilei. 13. În a treia zi de detenție a reclamantului, 8 decembrie, inspectorul de datorie a făcut o intrare în dosarul de custodie la ora 8.53 a.m. remarcat îngrijorarea sa față de mediul în care reclamantul a fost reținut, având în vedere boala sa evidentă. Reclamantul a fost încă dezbrăcat și a fost observat în timpul dimineața zdrobându-se într-o bancă, vorbind cu el însuși, lovind piept și zgomot. 14. Dr. Maganty a sosit la secția de poliție cu puțin înainte de ora 11.00, însoțit de alți profesioniști de sănătate mentală din Reaside pentru a evalua reclamantul.
Poliția a refuzat să deschidă ușa celulei reclamantului pe motivul că acest lucru ar pune în pericol siguranța tuturor. Evaluarea a fost efectuată prin trapa. Dr. Maganty a remarcat că reclamantul părea agitat și striga cu voce tare, și că corpul său gol părea să fie frânt cu alimente sau feci. Reclamantul a fost încântat, iar discursul său a fost incoerent uneori. Dr. Maganty a concluzionat că reclamantul era clar nebun și necesită tratament medical într-un set de securitate medie cu resurse adecvate de îngrijire și un plan de îngrijire clar și eficace. El a recomandat, de asemenea, ca reclamantul să fie acuzat astfel încât el să poată fi tratat în cadrul sistemelor de justiție penală și de sănătate mentală.
Poliția a indicat că sfatul lor de la Serviciul de Procuroare al Coroanei a fost că nu ar putea fi acuzat în acel moment, având în vedere imposibilitatea de a intervieva reclamantul. Dr. Maganty a declarat că va încerca să obțină un loc pentru reclamantul de la Reaside, deși nu ar fi posibil să-l primească acolo până dimineață, adică dincolo de limita de 72 de ore stabilită de Legea privind sănătatea mentală. În după-amiază, supraintendantul șef a vorbit cu directorul medical de la Reaside, care a fost de acord să primească reclamantul în aceeași seară. 15. Informat de aceasta, Dr. Maganty a discutat mai devreme despre situația cu personalul de asistență medicală la Reaside. El a fost informat că resursele necesare pentru admiterea reclamantului ar putea fi puse la dispoziție pentru dimineață la ora 8 dimineața.
El a considerat că o admitere în mijlocul nopții, adică chiar înainte de expirarea perioadei permise de detenție, ar constitui riscuri negestionabile pentru toți cei implicați. El a sugerat că reclamantul ar putea fi transferat la Reaside la sfârșitul perioadei de 72 de ore, dar că asistența poliției ar fi necesară să-l mențină în condiții sigure până când nu a fost posibil să-l admită. El a fost informat că prezența poliției nu ar putea fi garantată pentru întreaga perioadă. 16. La 7.46 p.m. un apel a fost primit de la Reaside pentru a spune că reclamantul nu a putut fi luat până la dimineața următoare. În acea noapte, un funcționar social aprobat din Reaside a venit la secția de poliție pentru a completa formularele necesare pentru admiterea cererii în temeiul Legii privind sănătatea mentală.
17. Reclamantul a fost furnizat cu alimente și băuturi la ora 8.18 și băuturi suplimentare de apă în timpul zilei (9.34 și 14.28 p.m.). La sfârșitul după-amiază, nu s-a oferit o masă pentru că reclamantul dormea. A cerut alimente la ora 7.08 p.m., care a fost furnizat, dar a scăzut pe podea. A refuzat o ofertă de masă și o băutură la ora 10.56 p.m. 18. În a patra zi, 9 decembrie, reclamantul a fost eliberat de la custodia poliției la 7.27 a.m. și a fost escortat, în bătaie, la Reaside. Potrivit Guvernului, a fost nevoie de opt membri ai personalului de asistență medicală pentru a-l reține o dată admis. A fost evaluat ca având presiune de vorbire, zbor de idei, o dispoziție labilă, o tulburare de gândire și iluziuni persecutorii.
Diagnosticul episodului maniatic cu caracteristici psihotice a fost făcut. Reclamantul a fost pus în lichidare și a primit rapidă tranșurare din cauza comportamentului său bizar și a modului său agresiv, amenințator. El a primit medicamente continuate în zilele următoare și a arătat îmbunătățire susținută. 19. La 5 iunie 2006, reclamantul a depus plângeri împotriva lui Birmingham și a lui Solihull Mental Health NHS Trust pentru neglijență, pentru încălcarea articolelor 3 și 8 din Convenție și pentru nerespectare în biroul public. Acuzatul a solicitat o hotărâre sumară din cauza faptului că reclamantul nu a avut nici o perspectiva reală de a reuși. O audiere a avut loc la 14 martie 2007 înaintea judecătorului districtual Knifton.
Avocatul reclamantului a prezentat un raport elaborat de un alt consultant Forensic Psychiatrist, Dr. Exworthy, care nu a interogat reclamantul, ci a examinat documentele relevante. Dr. Exworthy a considerat că Dr. Maganty ar trebui să fi evaluat reclamantul în termen de 24 de ore după ce a fost informat de situația, deoarece până în această etapă reclamantul a fost reținut timp de aproximativ 12 ore. Întârzierea în evaluarea lui și în admiterea lui la Reaside a întârziat, la rândul său, tratamentul și recuperarea reclamantului. 20. Judecătorul a acordat ordinul de judecată sumară. El a susținut că, deși acuzatul a datorat reclamantului o datorie de îngrijire, și că această datorie a fost încălcată, aceasta nu a cauzat reclamantului nici un prejudiciu fizic sau psihologic.
Acțiunea de neglijență a eșuat, prin urmare, la cauzarea și pierderea. În orice caz, orice pierdere a fost absolut minimă. O întârziere de 31 de ore în spitalizarea reclamantului ar putea duce numai la daune minime. De asemenea, judecătorul a respins afirmația bazată pe Legea privind drepturile omului, având în vedere faptul că Dr. Maganty nu a putut fi considerat o autoritate publică în sensul legii și că situația nu a îndeplinit nivelul minim de severitate inerent la art. 3 din Convenție. Cererea reclamantului pentru daune bazată pe art. 8 din Convenție a fost, de asemenea, respinsă, judecătorul constatând că acest lucru nu este un caz excepțional în care o compensare ar fi justificată. Cererea de a face greșeală în biroul public nu poate reuși decât dacă reclamantul ar putea arăta o ignoranță completă și neschimbată de partea inculpatului, pe care nu a făcut-o.
21. Reclamantul a primit permisiunea de a face recurs. Cazul a fost auzit la Curtea Județeanului Birmingham de către judecătorul său de onoare McKenna, care a respins recursul într-o hotărâre din 14 noiembrie 2007. Judecătorul a descris pretinderea reclamantului în neglijență ca „să sperăm”, nu există detalii în dovezile medicale prezentate de orice prejudiciu fizic sau psihiatru cauzat reclamantului. Nu era realist să sugerezi că o întârziere de câteva ore (avocatul reclamantului a admis că întârzierea a fost considerabil mai mică de 31 de ore) a cauzat într-un fel acel număr de ore de psihoză. 22. În ceea ce privește afirmația în temeiul Actului privind drepturile omului, judecătorul a considerat că Dr.
Maganty ar trebui considerat în acest context ca fiind o „autoritate publică”. Cu toate acestea, afirmația a eșuat deoarece situația nu se încadrează în art. 3. Reclamantul a fost reținut în mod legal și nevoile sale de bază au fost îndeplinite. Faptul că a petrecut 12-24 de ore în plus la secția de poliție nu a făcut situația atât de horroroasă încât a încălcat art. 3. Judecătorul a constatat că nu a existat încălcarea articolului 8 deoarece nu a existat nici o interferență arbitrară sau deliberată cu drepturile reclamantului. În ceea ce privește cererea de nerespectare, el a fost de acord cu decizia judecătorului districtual. 23. Având în vedere aceste concluzii, reprezentanții legali ai reclamantului au fost obligați să-l informeze că asistența juridică nu ar fi disponibilă pentru a apela în continuare decizia.
24. Secțiunea 136 din Ac. (1) Dacă un polițist găsește într-un loc în care publicul are acces o persoană care i se pare că suferă de tulburări mentale și că are nevoie imediat de îngrijire sau control, polițistul poate, dacă consideră că este necesar să o facă în interesul acestei persoane sau pentru protecția altor persoane, eliminați-l într-un loc de siguranță în sensul articolului 135 de mai sus.
(2) O persoană îndepărtată într-un loc de siguranță în temeiul prezentei secțiuni poate fi reținută acolo pentru o perioadă de maximum 72 de ore în scopul de a-l permite să fie examinat de către un medic înregistrat și de a fi interviu de către un asistent social aprobat și de a face orice aranjament necesar pentru tratamentul sau îngrijirea sa.” Un “locul de siguranță” este definit în secțiunea 135 alineatul (6) după cum urmează: „În această secțiune „locul de siguranță” înseamnă cazare rezidențială furnizată de o autoritate locală de servicii sociale..., un spital astfel cum este definit prin prezenta lege, o secție de poliție, un spital independent sau o casă pentru persoanele cu tulburări psihice sau orice alt loc potrivit al căror ocupație este dispusă temporar să primească pacientul.” 25. Codul de practică eliberat în conformitate cu Legea privind sănătatea mentală din 1983 prevăzut în momentul respectiv: Locul de siguranță 10.5 Identificarea locurilor preferate de siguranță este o chestiune de acord local.
Cu toate acestea, ca regulă generală, este preferabil ca o persoană care se presupune că suferă de tulburări mentale să fie reținută într-un spital mai degrabă decât într-o secție de poliție. Respectarea ar trebui avută la orice impact diferite tipuri de locuri de siguranță ar putea avea asupra persoanei deținute și, prin urmare, asupra rezultatului unei evaluări. Odată ce persoana a fost îndepărtată într-un anumit loc de siguranță, acestea nu pot fi transferate într-un loc de siguranță diferit… 10.8.c. În cazul în care o secție de poliție este utilizată ca loc de evaluare rapidă a siguranței este de dorit să se asigure că persoana petrece nu mai mult decât necesar în arestul poliției, dar este fie reîntoarsă la comunitate sau admisă la spital.
1. The applicant, M. S., is a British national who was born in 1970. He was represented before the Court by Mr P. Carlin, a solicitor with ScottMoncrieff, Harbour & Sinclair, a London law firm. The United Kingdom Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms H. Moynihan, of the Foreign and Commonwealth Office, London.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant was born in 1970. At the time of filing his application, he was resident in a psychiatric clinic. According to an expert report drawn up during the domestic proceedings in this case, the applicant had been diagnosed as mentally impaired and, prior to the facts giving rise to this case, had been admitted to psychiatric hospitals twice. He also had a number of convictions against him, including for indecent assault, burglary and theft.
In the early hours of 6 December 2004, police were called out to deal with the applicant, who was sitting in a car sounding its horn repeatedly and behaving in a highly agitated manner. He was arrested at 4.20 a.m. and transferred to a police station, where it was noted that he was clearly suffering from some form of mental illness and that a doctor would be required. His detention was authorised under section 136 of the Mental Health Act 1983 (see § 24 below). The police also went to the applicant’s address, where they found his aunt with serious and extensive injuries to her face and upper body, which had been inflicted by the applicant. She was taken to hospital where a medical examination revealed cracked ribs and a collapsed lung.
The applicant was examined in his cell at approximately 5 a.m. by the Forensic Medical Examiner, Dr Thompson. In view of the applicant’s behaviour, speech and appearance, he assessed him as not fit to be interviewed or charged with any criminal offence. A formal assessment under the Mental Health Act was requested. This was done at approximately 7 a.m. by the psychiatric specialist registrar on call, Dr Onyon. He concluded that the applicant was suffering from a mental illness of a nature or degree warranting detention in hospital in the interests of his health and safety and for the protection of other persons.
A second assessment was carried out shortly after 11 a.m. by another psychiatric specialist, Dr. O’Donnell. He too advised that the applicant be formally admitted to hospital for assessment. He also advised that the applicant be observed via closed circuit television, since the presence of a police officer outside his cell was causing him to become agitated. For the remainder of his time at the police station, the applicant remained under continuous observation by this means.
At around midday, the applicant was visited by an approved social worker, Mr Greaves. He was also seen by a community psychiatric nurse, Mr Joye. Both noted that the applicant was displaying clear signs of mental illness. The social worker filled out the relevant form for admission to a mental hospital, omitting just one point, the name of the establishment, which had yet to be determined.
At around 3 p.m. two members of staff from a local psychiatric intensive care unit stated that their establishment would not be able to admit the applicant and advised that he be referred to Reaside Clinic, which had a medium secure unit. The police thereupon contacted Reaside to inform them of the situation. Shortly after 6 p.m., Dr Maganty, a consultant forensic psychiatrist at Reaside, called back and was informed of the situation concerning the applicant. According to the custody record, he stated that someone would be sent over from the clinic. According to Dr Maganty’s own notes on the situation, which the Government have provided, he then consulted with a number of colleagues. Believing that the applicant would be charged and remanded in custody and that an assessment from Reaside would be required only afterwards, they considered that there was no need for their involvement before such time. At 7.24 p.m. the police received a call from Reaside informing them that the clinic would not be sending anyone to the station, but would liaise with the social worker.
The custody record for the applicant’s first day at the police station refers at several points to his disturbed behaviour: clapping loudly, shouting, banging on the door, lowering his trousers and waving his testicles about, and licking the wall of his cell. Dr Thompson noted that the applicant repeatedly hit his head against the wall, causing himself bruising. He was provided with and accepted food and drink at intervals throughout the day.
The next day, 7 December, there were further telephone contacts between the police station and Reaside regarding the applicant’s case. The police also contacted other mental health officials, but Reaside remained the only viable arrangement. During the morning Dr Maganty spoke with the duty solicitor of the Crown Prosecution Service, who informed him that should there be any evidence of the applicant assaulting his aunt then he would be charged and remanded in custody. In the event of no charge being brought, they agreed that the matter would be referred back to the doctor and social worker who had assessed the applicant the previous day. In discussion with the clinical director of Reaside, Dr Maganty noted that at that point there was no immediate action to be taken. He was later told by Dr Onyon that the applicant would be charged with assault, and arranged an appointment to assess the applicant on 9 December at HMP Birmingham.
An entry in the custody record at 1.46 p.m. states that the duty solicitor of the Crown Prosecution Service had concluded that there was insufficient evidence to charge the applicant. An entry at 5.01 p.m. states that there was an “internal argument” between doctors and the social services regarding the applicant. At 8.41 p.m. an entry was made in the custody record expressing concern and frustration at the lack of progress in relation to the applicant.
The applicant’s behaviour was observed to deteriorate over the course of the day. By midday he had removed all of his clothing. Later he drank water from the bowl of the toilet in his cell. He accepted three meals, in the early morning, mid-morning and in the mid-afternoon. He accepted a drink at 4.17 p.m., but, according to the custody record, refused all further offers of food and drink for the remainder of the day.
On the third day of the applicant’s detention, 8 December, the duty Inspector made an entry in the custody record at 8.53 a.m. noting his concern at the environment in which the applicant was detained, given his obvious illness. The applicant was still naked and was observed during the morning rocking to and fro on a bench, talking to himself, banging his chest and ranting.
Dr Maganty arrived at the police station shortly before 11 a.m., accompanied by other mental health professionals from Reaside to assess the applicant. The police refused to open the door of the applicant’s cell on the ground that this would endanger everyone’s safety. The assessment was conducted through the hatch. Dr Maganty noted that the applicant appeared agitated and was shouting loudly, and that his naked body appeared to be smeared with food or faeces. The applicant was elated, and his speech was incoherent at times. Dr Maganty concluded that the applicant was clearly unwell and required inpatient treatment in a medium-secure setting with adequate nursing resources and a clear and effective care plan. He also advised that the applicant be charged so that he could be dealt with under the criminal justice and mental health systems. The police indicated that their advice from the Crown Prosecution Service was that there could be no charge at that point in time, given the impossibility of interviewing the applicant. Dr Maganty said he would endeavour to get a place for the applicant at Reaside, although it would not be possible to receive him there until the following morning, i.e. beyond the 72-hour limit laid down by the Mental Health Act. That afternoon, the Chief Superintendent spoke to the Medical Director of Reaside, who agreed to receive the applicant the same evening.
Informed of this, Dr Maganty discussed the situation with nursing staff at Reaside. He was informed that the resources needed to admit the applicant could be made available for the following morning at 8 a.m. at the earliest. He considered that an admission in the middle of the night, i.e. just before the expiry of the permitted period of detention, would pose unmanageable risks for all concerned. He suggested to the Chief Superintendent that the applicant could be transferred to Reaside at the end of the 72-hour period, but that police assistance would be required to maintain him in safe conditions until it was possible to admit him. He was informed that the presence of the police could not be guaranteed for the whole period.
At 7.46 p.m. a call was received from Reaside to say that the applicant could not be taken until the following morning. Late that night, an Approved Social Worker from Reaside came to the police station to complete the necessary forms for the application’s admission under the Mental Health Act.
The applicant was provided with food and drink at 8.18 a.m., and further drinks of water during the day (9.34 a.m. and 2.28 p.m.). At the end of the afternoon a meal was not offered because the applicant was sleeping. He requested food at 7.08 p.m., which was provided but which he dropped on the floor. He refused an offer of a meal and a drink at 10.56 p.m.
On the fourth day, 9 December, the applicant was released from police custody at 7.27 a.m. and escorted, in handcuffs, to Reaside. According to the Government, it took eight members of the nursing staff to restrain him once admitted. He was assessed as having pressure of speech, flight of ideas, a labile mood, thought disorder and persecutory delusions. The diagnosis of a manic episode with psychotic features was made. The applicant was put into seclusion and given rapid tranquilisation on account of his bizarre behaviour and aggressive, threatening manner. He received continued medication in the following days and showed sustained improvement.
On 5 June 2006, the applicant lodged claims against the Birmingham and Solihull Mental Health NHS Trust for negligence, for breaches of Articles 3 and 8 of the Convention, and for misfeasance in public office. The defendant applied for summary judgment on the ground that the applicant had no real prospect of succeeding. A hearing was held on 14 March 2007 before District Judge Knifton. The applicant’s counsel submitted a report prepared by another Consultant Forensic Psychiatrist, Dr Exworthy, who had not interviewed the applicant but had reviewed the relevant documents. Dr Exworthy considered that Dr Maganty should have assessed the applicant within 24 hours of being made aware of the situation, since by that stage the applicant had been detained for about 12 hours. The delay in assessing him and in admitting him to Reaside had in turn delayed the applicant’s treatment and recovery.
The judge granted the order for summary judgment. He held that although the defendant had owed the applicant a duty of care, and that that duty had been breached, it had not caused the applicant any physical or psychological injury. The action in negligence therefore failed at causation and loss. In any event, any loss had been absolutely minimal. A delay of 31 hours in the hospitalisation of the applicant could only lead to minimal damages. The judge also rejected the claim based on the Human Rights Act on the grounds that Dr Maganty could not be seen as a public authority for the purposes of the Act, and that the situation did not meet the minimum level of severity inherent in Article 3 of the Convention. The applicant’s claim for damages based on Article 8 of the Convention was also dismissed, the judge finding that this was not an exceptional case in which compensation would be justified. The claim for misfeasance in public office could only succeed if the applicant could show complete and reckless disregard on the part of the defendant, which he had not done.
The applicant was granted permission to appeal. The case was heard at Birmingham County Court by His Honour Judge McKenna, who dismissed the appeal in a judgment of 14 November 2007. The judge described the applicant’s claim in negligence as “hopeless”, there being no details in the medical evidence submitted of any physical or psychiatric injury caused to the applicant. It was unrealistic to suggest that a delay of a number of hours (the applicant’s counsel having conceded that the delay was considerably less than 31 hours) in some way caused that number of hours of psychosis.
In relation to the claim under the Human Rights Act, the judge considered that Dr Maganty should be viewed in that context as a “public authority”. However, the claim failed because the situation did not fall within Article 3. The applicant had been lawfully detained and his basic needs had been met. The fact that he had spent an extra 12-24 hours at the police station did not make the situation so appalling as to breach Article 3. The judge found that there had been no breach of Article 8 because there had been no arbitrary or deliberate interference with the applicant’s rights. As regards the claim for malfeasance, he concurred with the decision of the District Judge.
In light of these findings, the applicant’s legal representatives were obliged to advise him that legal aid would not be available for him to appeal the decision further.
Section 136 of the Mental Health Ac provides: “Mentally disordered persons found in public places. (1) If a constable finds in a place to which the public have access a person who appears to him to be suffering from mental disorder and to be in immediate need of care or control, the constable may, if he thinks it necessary to do so in the interests of that person or for the protection of other persons, remove that person to a place of safety within the meaning of section 135 above. (2) A person removed to a place of safety under this section may be detained there for a period not exceeding 72 hours for the purpose of enabling him to be examined by a registered medical practitioner and to be interviewed by an approved social worker and of making any necessary arrangements for his treatment or care.” A “place of safety” is defined in section 135(6) as follows: “In this section “place of safety” means residential accommodation provided by a local social services authority..., a hospital as defined by this Act, a police station, an independent hospital or care home for mentally disordered persons or any other suitable place the occupier of which is willing temporarily to receive the patient.”
The Code of Practice issued under the Mental Health Act 1983 provided at the relevant time: The place of safety 10.5 The identification of preferred places of safety is a matter for local agreement. However, as a general rule it is preferable for a person thought to be suffering from mental disorder to be detained in a hospital rather than a police station. Regard should be had to any impact different types of place of safety may have on the person held and hence on the outcome of an assessment. Once the person has been removed to a particular place of safety, they cannot be transferred to a different place of safety… 10.8.c. Where a police station is used as a place of safety speedy assessment is desirable to ensure that the person spends no longer than necessary in police custody but is either returned to the community or admitted to hospital.