CtEDO 07.12.2010 Auto

ETOC ET BOROT c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
07.12.2010
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ETOC ET BOROT c. FRANCE (CtEDO, 2010)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40954/08 depuse de Françoise ETOC și Richard BOROT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se înscrie la 7 decembrie 2010 într-un comitet compus din Mark Villiger, președinte, Karel Jungwiert, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, și Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 13 august 2008, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie: Francoise Etoc și dl Richard Borot, sunt cetățeni francezi, născuți în 1958 și, respectiv, 1955 și rezidenți în Lizy-sur-Ourcq. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către domnul Cormorant, avocat în Saint-Quentin-en-Yvelines. Guvernul Franței (at'o'o') a fost reprezentat de agentul său, dl Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Administrația fiscală a bănuit că în Franța se desfășoară o activitate ocultă în domeniul construcțiilor, fără a face declarații fiscale referitoare la această activitate. La 19 iulie 2006, administrația impozitelor a înaintat o cerere judecătorului pentru libertăți și deținerea Tribunalului de Mare Instanță din Versailles, care intenționa să inițieze o procedură de vizită la domiciliu și de sechestru în temeiul articolului L. 16-B din cartea de proceduri fiscale. Pentru a justifica această cerere, administrația a întocmit numeroase documente contabile referitoare la situațiile fiscale ale reclamanților în cauză. Prin ordonanța emisă în aceeași zi, judecătorul pentru libertăți și detenție a autorizat vizita a cinci localități situate în Perray-en-Yvelines, dintre care patru ar putea fi ocupate de solicitanți. La ordonanță se prevedea că aceasta ar fi notificată oral ocupanților locului în momentul vizitei, că orice dificultate de executare ar trebui adusă la cunoștința judecătorului cu privire la libertățile care au fost eliberate și că aceaceasta ar putea fi atacată numai printr-un recurs în casație. Această ordonanță nu a permis decât o vizită unică a locurilor desemnate, aceste vizite trebuind să fie efectuate obligatoriu înainte de 3 august 2006, sub pedeapsa caducității. Vizitele au avut loc la 20 iulie 2006. Reclamanții au contestat ordonanța din 19 iulie 2006 în fața Curții de Casație. Ei au considerat, printre altele, că judecătorul libertăților și detenției nu se baza pe o analiză personală și motivată a elementelor care au întemeiat ordonanța și că aceasta nu era suficient de prezumțioasă. Aceștia au susținut, de asemenea, că acest judecător nu a putut fi contactat în mod efectiv în cadrul operațiunilor de vizită și că, prin urmare, nu a fost în măsură să își exercite controlul în mod satisfăcător. Prin hotărârea din 19 septembrie 2007, Curtea de Casație a respins recursul, în special pe motivul că judecătorul libertăților și detenției apreciase în mod suveran existența prezumțiilor de acțiune care justificau măsura autorizată. Aceasta a precizat, de asemenea, că nu a rezultat din înscrisurile din dosar pe care reclamanții le-au sesizat în mod regulat în cursul desfășurării operațiunilor cu judecătorul privind libertățile și deținerea unei dificultăți legate de operațiunile respective. Se pare că recursul nu a fost notificat reclamanților, care nu erau reprezentați de un avocat. La 9 aprilie 2008, ei au trimis o scrisoare grefei Curții de Casație pentru a completa memoriul lor amplificativ și pentru a atrage atenția camerei criminale asupra hotărârii Ravon și a altor c. Franța din 21 februarie 2008. Printr-o scrisoare din 10 aprilie 2008, grefa criminală a informat tribunalele că o hotărâre de respingere a recursului a fost pronunțată de Camera Penală la 19 septembrie 2007. Controalele fiscale menționate nu au dezvăluit niciun fel de fraudă, astfel încât nicio urmărire ulterioară nu a fost inițiată împotriva reclamanților. Prin două scrisori din 27 octombrie 2008, Hotărârea Națională pentru Investigații Fiscale a informat instanțele că, în urma adoptării legii din 4 august 2008, prin care se introduce o cale de atac împotriva deciziilor prin care judecătorii pentru libertate și detenție autorizează vizitele la domiciliu, aceștia au acum la dispoziție un termen de două luni pentru a contesta ordonația din 19 iulie 2006 înaintea primului președinte al Tribunalului de Primă Instanță. Cele două scrisori s-au întors la serviciul fiscal cu mențiunea "fără a fi revendicat" (nu au făcut obiectul acestei căi de atac). Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din cartea de proceduri fiscale sunt menționate în Decizia SAS Arcalia c. Franța, nr 33088/08, din 31 august 2010. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng că nu au avut acces la o cale de atac eficientă pentru a contesta regularitatea vizitelor la domiciliu la care au fost supuși în temeiul articolului B din Cartea procedurilor fiscale. În special, aceștia susțin că au fost privați de accesul la o instanță în sensul articolului 6 din convenție, în măsura în care procedurile în fața judecătorului pentru libertăți și detenție nu au fost contradictorii și au putut contesta efectiv hotărârea pronunțată împotriva acestora în fața Curții de Casație, deoarece această instanță nu deținea o jurisdicție. Pe de altă parte, ei se plâng de controlul efectuat de judecătorul libertăților și al deținerii asupra documentelor furnizate de administrația fiscală în sprijinul cererii sale, considerând că rapiditatea cu care a fost pronunțată ordonanța demonstrează absența unei examinări aprofundate a monedelor produse. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 7, ei consideră că singura posibilitate de a face o acțiune în fața Curții de Casație, care nu dispune de deplina jurisdicție, îi privează de dreptul lor la un dublu grad de jurisdicție. Reclamanții se plâng că nu au avut acces la o cale de atac eficientă pentru a contesta regularitatea vizitelor și a confiscărilor la domiciliu pe care le-au făcut în temeiul articolului L. 16-B din Cartea procedurilor fiscale. Ei: la art. 6 alineatul (1) din Convenție, aceste dispoziții fiind formulate după cum urmează art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul ridică o excepție de la aceasta. El recunoaște că, la data operațiunilor în litigiu, reclamanții nu au putut să interjecteze recursul la ordonanța judecătorului libertăților și deținerii din 19 iulie 2006, dar subliniază că o astfel de cale de atac a fost, de atunci, instituită prin legea din 4 august 2008 și a fost accesibilă reclamanților, deoarece aceștia au fost informați cu privire la posibilitatea de a sesiza ulterior Curtea de Apel, guvernul concluzionează că căile de atac nu au fost epuizate în speță. Pe de o parte, reclamanții susțin că cele două scrisori ale Direcției Naționale de Investigații Fiscale din 27 octombrie 2008 care le-au informat cu privire la posibilitatea de a beneficia de această nouă cale de atac nu au fost trimise la adresa corectă. Ei consideră, pe de altă parte, că calea de atac, care le-a fost deschisă retroactiv, deși Curtea de Casație s-a pronunțat deja cu privire la recursul pe care îl introduceseră, nu poate fi o cale de atac care să fie epuizată în speță. Cu privire la faptul că scrisorile din 27 octombrie 2008 nu au fost trimise la adresa corectă, guvernul retorcă că au fost trimise la o adresă menționată de ordonanța judecătorului pentru libertăți și detenție ca fiind una dintre cele la care aveau domiciliul reclamanții. În plus, este vorba despre una dintre adresele care au făcut obiectul unei vizite la domiciliu și despre un local în care anchetatorii au fost primiți de către reclamanți în persoană. În plus, acesta precizează că scrisorile în cauză au fost returnate cu mențiunea "nu în scris" și nu "nu" la adresa indicată. În cele din urmă, guvernul declară că, în cazul în care s-ar dovedi că adresa la care au fost trimise scrisorile nu a fost exactă, reclamanții ar putea exercita noile căi de atac fără nicio condiție de timp (a se vedea dispozițiile tranzitorii prevăzute la articolul L. 16-B din cartea de proceduri fiscale). Curtea constată că adresa la care au fost trimise scrisorile era bine menționată în ordonanța din 19 iulie 2006 a judecătorului libertăților și detenției în care a avut loc o vizită a doua zi. Prin urmare, în lipsa unor elemente convingătoare din partea lor, Curtea consideră că scrisorile au fost trimise la o adresă la care erau ținute și că faptul că nu au fost revendicate rezultă dintr-o lipsă de diligență din partea reclamanților. În cauza sa Comptoir alixois des carne c. France 19863/08, 12 octombrie 2010), Curtea, după ce a constatat că recurenta nu exercitase noua cale de atac instituită prin legea din 4 august 2008, a considerat că nu se putea pretinde a fi victima lipsei de acces la o instanță. Într-adevăr, Curtea a considerat că această cale de atac era de natură să remedieze presupusa încălcare, datând posibilitatea primului președinte al Tribunalului de Primă Instanță de a controla ordonanța în litigiu atât pe fond, cât și în forma sa ( SAS Arcalia c. Franța, 33088/08, 31 august 2010). Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită cu privire la punctul considerat. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanții, care au fost în măsură să exercite o astfel de cale de atac, nu se pot declara victime ale unei neajunsuri de acces la o instanță. În consecință, acest aspect trebuie respins în conformitate cu art. 34 și 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamanții consideră că singura posibilitate de a face o acțiune în fața Curții de Casație, care nu dispune de caracterul complet al jurisdicției, îi privează de dreptul lor la un dublu grad de jurisdicție. 7, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către o instanță are dreptul de a solicita examinarea de către o instanță superioară a declarației de vinovăție sau a condamnării. (...) Curtea constată că dispozițiile acestui articol nu sunt aplicabile în speță, deoarece litigiul în cauză nu intră sub incidența materiei penale. Prin urmare, acest aspect trebuie respins în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Mark Villiger Grefier Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2010-12-07
0,95
EUROPEAN BUILDING WORK LIMITED c. FRANCE
CINQUIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 42915/08 présentée par EUROPEAN BUILDING WORK LIMITED contre la France La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 7 décembre 2010 en un comité composé de : Mark Villiger,
CtEDO 2010-08-31
0,93
SAS ARCALIA c. FRANCE
CINQUIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 33088/08 présentée par SAS ARCALIA contre la France La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 31 août 2010 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président, Renate
CtEDO 2010-03-23
0,93
KHAN c. FRANCE
CINQUIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 34155/07 présentée par Khazir Abbas KHAN contre la France La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 23 mars 2010 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président, R
CtEDO 2010-12-07
0,93
EURL AUTO ESPACE ET AUTRES c. FRANCE
CINQUIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 16759/08 présentée par EURL AUTO ESPACE et autres contre la France La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 7 décembre 2010 en un comité composé de : Mark Villiger, pré
CtEDO 2010-09-28
0,93
NACO TRADING AS c. FRANCE
CINQUIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 29377/08 présentée par NACO TRADING AS contre la France La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 28 septembre 2010 en un comité composé de : Mark Villiger, président, I
Sursă