OBERLÄNDER v. GERMANY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
OBERLÄNDER v. GERMANY (CtEDO, 2010)
A cincea secțiune decizia nr. 9643/04 de Frank OBERLÄNDER împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care a stat la 7 decembrie 2010 în calitate de Cameră compusă de: Peer Lorenzen, Președintele, Renate Jaeger, Rait Maruste, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, Ganna Yudkivska, judecători și Claudia Westerdiek, grefierul secțiunii, având în vedere cererea depusă la 9 martie 2004, după ce a deliberat, decide după cum urmează: Reclamantul, dl Frank Oberländer, este un național german care s-a născut în 1966. El a fost reținut în închisoarea Naumburg până la 13 decembrie 2006 și pare să locuiască în Quedlinburg de atunci. El a fost acordat asistență juridică și a fost reprezentat în fața Curții de către dl V. Buchwald, un avocat practicant în Halle. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor, dna A. Wittling-Vogel, Ministerialdireigentin , al Ministerului Federal al Justiției, asistat de dl H. Schöch, profesor de drept penal, avocat. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 august 2002, Curtea Regională Halle a ordonat ca reclamantul să continue să fie în închisoare pentru scopuri preventive timp de douăsprezece luni după ce și-a îndeplinit pe deplin condamnarea la închisoare impusă în 1984 pentru crimă și în 1992 pentru tentativă de omucidere. Detenția continuată a reclamantului s-a bazat pe articolele 1 și 2 din Legea Saxoniei-Anhalt privind plasarea persoanelor în special capabile să se reintegreze pentru a evita pericole considerabile pentru securitatea publică și ordinea (Legea privind plasarea infractorilor din Saxonia-Anhalt) din 6 martie 2002. La 2 septembrie 2002, Curtea de Apel din Naumburg a respins apelul reclamantului. La 10 februarie 2004, Curtea Constituțională Federală a permis parțial plângerea constituțională a reclamantului (n. 2 BvR 1588/02), în care a susținut o încălcare a dreptului său la libertate, împreună cu cea a unui alt reclamant, dl Haidn, care a depus ulterior cererea nr. 6587/04 la Curte. Acesta a constatat că Legea de plasament al Saxoniei-Anhalt (Dangerous Defenders), precum și o altă lege comparabilă, Legea de plasament al Bavarianilor (Dangerous Defenders), era incompatibilă cu Legea de bază, deoarece Länder nu are competența de a adopta legislația în cauză. Cu toate acestea, instanța a ordonat continuarea aplicării statutelor până la 30 de ani. Începând cu 29 iulie 2004, reclamantul a fost închis provizoriu în detenție preventivă, ordonat retrospectiv în conformitate cu dispozițiile introduse în Codul Penal prin Legea federală nou promulgată privind introducerea detenției preventive retrospective. La 13 decembrie 2006, Curtea Regională de Magdeburg a refuzat să ordone retrospectiv detenția preventivă a reclamantului, deoarece a considerat că nu mai există un risc ridicat ca reclamantul, care a efectuat un tratament, să comită infracțiuni grave. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 1 și al articolului 3 din Convenție cu privire la detenția sa retrospectivă în scopuri preventive, după ce și-a îndeplinit pe deplin condamnarea la închisoare pe baza legii privind punerea în aplicare a saxoniei-analtului neconstituționale (Delincuentelor dangești). PROCEDURA ÎNAINTE CURTEA La 9 ianuarie 2007, Președintele Camerei a hotărât să comunice cererea guvernului contestat. Prin scrisoarea din 16 octombrie 2007 observațiile Guvernului din 28 În septembrie 2007 s-a trimis avocatului reclamantului, care a fost solicitat să își prezinte observațiile în răspuns, împreună cu orice reclamație pentru o just satisfacție până la 27 noiembrie 2007. Avocatul reclamantului a refuzat să prezinte observațiile în numele reclamantului. Prin scrisoarea înregistrată cu A/R din 17 decembrie 2007, avocatul reclamantului a fost notificat că perioada permisă pentru prezentarea observațiilor clientului său a expirat la 27 noiembrie 2007 fără a fi fost solicitată o prelungire a timpului. 37 § 1 litera (a) din Convenție, care prevede că Curtea ar putea ataca un caz din lista sa de cazuri în care circumstanțele au dus la concluzia că reclamantul nu a intenționat să urmărească cererea. Avocatul reclamantului nu a răspuns la această scrisoare. În ceea ce privește scrisoarea menționată mai sus, nu a fost primită nicio confirmare de primire la Curte, o copie a scrisorii din 17 decembrie 2007 a fost trimisă din nou prin scrisoarea înregistrată cu A/R la avocatul reclamantului. O confirmare de primire semnată de aceasta din urmă, dar fără corespondență suplimentară, a fost primită la Curte la 18 octombrie 2010. Niciuna din corespondența Curții cu avocatul reclamantului, care a continuat să se exercite ca avocat la aceeași adresă, nu a fost reîntoarsă la Curte ca fiind imposibil de eliberat. Reclamantul nu a contactat Curtea în sine în scris. art. 37 § 1 din Convenție prevede, în măsura în care este cazul: „Curtea poate, în orice etapă a procedurii, să decidă să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să-și continue cererea; ... Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile acestuia, este necesar.” Curtea reiterează că neaprobarea unei observații scrise a unei reclamante cu privire la admisibilitatea și meritul cauzei sau al altor informații sau documente solicitate de Curte poate justifica concluzia că nu intenționează să continue cererea (a se vedea, printre altele, Kazimov c. Rusia (dec.), nr. 17645/04, 9 martie 2006; Zayed c. Germania (dec.), nr. 35866/03, 20 februarie 2007; și Perek v. Polonia (dec.), nr. 37021/05, 9 septembrie 2008). Având în vedere faptul că avocatul reclamantului nu poate prezenta observații în răspunsul la observațiile Guvernului în circumstanțele descrise mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu trebuie considerat că nu mai dorește să își continue cererea în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din convenție. În plus, Curtea nu constată niciun motiv de caracter general, care afectează respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, care necesită continuarea examinării prezentei cereri în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă a Convenției (a se vedea, de exemplu, Karner v. Austria nr. 40016/98, §§ 26-28, CEDO 2003 IX). Acesta observă în acest sens că aplicarea lui Haidn v. Germania , nr. 6587/04 , care se referă la aspecte similare celor prezentate în acest caz și se referă la aceeași hotărâre de conducere a Curții Constituționale Federale , a fost urmărită și este încă în așteptare în fața Curții. Prin urmare, Curtea consideră că prezenta cerere ar trebui eliminată din lista cazurilor în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să excludă cererea din lista cazurilor sale.