ȚARĂLUNGĂ v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Radiation du rôle
ȚARĂLUNGĂ v. ROMANIA (CtEDO, 2010)
DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 2694/04 de către Gheorghe și Maria ȚARĂLUNGĂ împotriva României Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 7 decembrie 2010 în calitate de Cameră compusă din: Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători și Marialena Tsirli, adjunct Grefierul secțiunii, având în vedere cererea depusă la 18 noiembrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul respondent și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, având în vedere deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dl Gheorghe Țarălungă și dna Maria Țarălungă, sunt resortisanți români născuți în 1934 și, respectiv, din 1936 și trăiesc în Bacău. Guvernul Român („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. Situațiile cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1991 reclamanții au introdus proceduri civile împotriva vecinului lor, susținând că acesta din urmă a construit un gard și astfel a ocupat în mod abuziv o parcela de aproximativ 40 mp de m de teren. Ei au încercat să recupereze acest teren și au cerut instanței să stabilească limitele dintre proprietățile lor. Martorii au fost auziți și două rapoarte de experți au fost elaborate în cadrul procedurii. La 15 mai 1991, Curtea de district Bacău și-a respins acțiunea, având în vedere că dovezile nu au susținut afirmațiile lor. Reclamanții au apelat. La 20 septembrie 1991, Curtea Supremă de Justiție a susținut o cerere a reclamanților de a transfera procedura la o altă instanță datorită îndoielilor legitime privind imparțialitatea obiectivă a judecătorilor. La 7 noiembrie 1991, Curtea județului Vrancea a permis apelul lor, a anulat hotărârea anterioară și, având în vedere faptul că ar trebui luate dovezi suplimentare, a păstrat dosarul de examinare. Martorii au fost auziți și un alt raport de experți a fost elaborat în cadrul procedurii. La 1 iunie 1992, Curtea județului Vrancea, prin o decizie finală, a permis acțiune lor. Acesta a constatat că gardul construit de vecinul reclamant nu era drept, ci curbat, și astfel a ocupat o parte din proprietatea reclamanților. Prin urmare, în partea operativă a hotărârii sale, instanța a ordonat celorlalte părți să returneze acest teren reclamanților și, în conformitate cu una dintre rapoartele de experți, a stabilit limitele dintre cele două proprietăți ca fiind linia dreptă care leagă extremitățile nordului și sudului. La 9 septembrie 1992, reclamanții au solicitat executarea acestei hotărâri. La 2 octombrie 1992, reclamanții au solicitat ca agentul judiciar să suspende executarea. Decembrie 1992 și 26 martie 1993. Într-un dosar oficial din 25 mai 1993, în urma unei vizite la fața locului, judecătorul, bazat pe o eroare în demarcare, a certificat imposibilitatea de a trage o linie dreaptă între extremitățile nordului și sudului, astfel cum prevede hotărârea finală. Reclamanții au refuzat să semneze dosarul oficial. 10. În 1994 reclamanții au depus o plângere penală împotriva vecinului pentru nerespectarea hotărârilor judecătorești. La 7 decembrie 1994, procurorul public nu a găsit niciun motiv să înceapă procedura penală. 11. Reclamanții s-au mai plâns în continuare cu privire la neexecutarea în fața autorităților statului diferite. 12. La 12 iunie 1994, 31 octombrie 1995 și 16 octombrie 1996, Ministerul Justiției le-a informat că judecatorul nu a fost responsabil pentru întârzierea executării. Întrucât executarea nu a fost încheiată, obstacolele existente ar trebui rezolvate printr-o obiecție la executarea introdusă în temeiul articolului 399 și seg. din Codul de Procedură Civilă. 13. La 4 august 1994, Prefectura Bacău a informat reclamanții că pot depune o plângere în fața instanței responsabile cu execuția sau o plângere penală pentru tulburări de posesie. 14. La 18 iunie 1995, judecătorul responsabil cu executarea deciziilor civile a informat reclamanții că au avut posibilitatea de a depune obiecții la executarea pentru a se plânge de discordanța dintre rapoartele de experți elaborate în cadrul procedurii și situația practică la fața locului. 15. Reclamanții nu au depus o opoziție la executare, având în vedere faptul că președintele Curții de district Bacău nu a fost imparțial. Legea internă relevantă 16. Articolele relevante ale Codului de Procedură Civilă, astfel cum au fost modificate de Legea nr. 59/1993, prevede: art. 399 „O orice aplicare poate fi contestată de orice persoană agravă sau de altă persoană interesată...” art. 400 „Depunerile interlocutive și orice litigii care decurg între părți ... în ceea ce privește sensul, domeniul de aplicare sau aplicarea dispozițiilor operative ale unei decizii judiciare care sunt executate sunt adresate autorității judiciare care au emis autoritatea de executare ...” COMPLAINTE 17. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție privind neexecuția hotărârii din 1 iunie 1992. 18. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 14 din Convenție că, în timp ce vecinul lor avea relații strânse cu membrii instanțelor interne, au fost discriminate în încercările lor de a aplica decizia finală din 1 iunie 1992. HOTĂRÂREA 19. Reclamanții se plângeau de neexecuția hotărârii în favoarea lor, în baza art. 6 § 1 și 14 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 20. Guvernul a susținut că Curtea nu avea jurisdicție ratione temporis să examineze presupusul neexecuție, deoarece ultimul act de execuție a fost executat la 25 mai 1993. De asemenea, au formulat o obiecție de incompatibilitate ratione personae , susținând că reclamanții nu mai erau victime în sensul articolului 34 din Convenție, deoarece dreptul lor de a solicita executarea a fost limitat la timp. În cele din urmă, Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne deoarece, pe de o parte, nu au depus obiecții la executare pentru a clarifica dispozițiile deciziei finale și, pe de altă parte, nu au introdus proceduri disciplinare împotriva judecătorului. 21. Reclamanții au contestat aceste argumente. 22. Curtea nu trebuie să abordeze toate chestiunile ridicate de părți, deoarece cererea este, în orice caz, inadmisibilă din următoarele motive. 23. Curtea reiterează că, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, ar trebui depusă o cerere într-o perioadă de șase luni de la data în care a fost luată decizia finală. În plus, atunci când presupusa încălcare constituie o situație continuă, termenul de șase luni nu poate începe până la încheierea situației continue care au dus la încheierea presupusei încălcare ( Sabin Popescu v. România , nr. 48102/99, § 50, 2 martie 2004). 24. Curtea reamintește, de asemenea, că în cazul Cone v. România (nr. 35935/02, § 25, 24 iunie 2008), a admis că o încălcare continuă ar putea termina într-o situație în care a existat o imposibilitate obiectivă de a executa o hotărâre, iar reclamantul a devenit conștient de aceasta. Curtea a concluzionat în acest caz că termenul de șase luni ar trebui calculat de la data deschiderii procedurii de lichidare a societății care avea obligația în temeiul unei decizii judiciare definitive de reintegrare a reclamantului în acest caz în poziția sa anterioară. 25. În cauza instantană, Curtea remarcă că, la 25 mai 1993, judecătorul a elaborat un ultim raport privind executarea conform căruia nu a fost posibilă aplicarea hotărârii (a se vedea punctul 9 de mai sus). În altă scrisoare adresată reclamanților la 18 iunie 1995, judecătorul responsabil cu executarea deciziilor civile a reiterat reclamanților că a existat o eroare de calcul în raportul de experți care a fost invocată în decizia finală din 1 iunie 1992 și, prin urmare, decizia menționată nu a putut fi pusă în aplicare. Prin aceeași scrisoare, reclamanții au fost informați că ar putea prezenta obiecție la executarea. 26. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, cel târziu la 18 iunie 1995, reclamanții au fost informați și conștienți de faptul că hotărârea nu a putut fi executată. Curtea constată că, de la data respectivă până la 18 noiembrie 2003, atunci când au depus plângerea în fața Curții, nu s-a întreprins nici o altă acțiune de executare. De la data respectivă, reclamanții erau conștienți de faptul că autoritățile responsabile cu asistența în cadrul procedurii de executare au considerat că există o imposibilitate obiectivă de aplicare a acestei hotărâri și că nu ar lua nici o altă acțiune în vederea executării, cu excepția cazului în care reclamanții au formulat o opoziție la executare. 27. Prin urmare, Curtea consideră că, în cursul ultimei zile de 18 iunie 1995, trebuie să fi fost evident pentru reclamanții că, dacă nu au întreprins acțiunile prevăzute de autoritățile, acestea nu ar putea aștepta realist vreo evoluție pozitivă pentru executarea hotărârii în cauză. 28. Prin așteptare până în noiembrie 2003, care este pentru o perioadă de mai mult de opt ani în care nu au existat evenimente intervenționale capabile să suspende timpul de funcționare, reclamanții în cazul instantaneu nu și-au depus plângerea în fața Curții în termenul de șase luni de la data respectivă, atunci când au devenit conștienți cel târziu că autoritățile publice au considerat că hotărârea nu ar putea fi pusă în aplicare. 29. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ § 1 și 4 pentru depunerea în afara termenului de șase luni. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall Președintele Adjunct Registrul