- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 7 decembrie 2010
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Țarălungă împotriva României
Traducere în română Auto
DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 2694/04 de către Gheorghe și Maria ȚARĂLUNGĂ împotriva României Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 7 decembrie 2010 în calitate de Cameră compusă din: Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători și Marialena Tsirli, adjunct Grefierul secțiunii, având în vedere cererea depusă la 18 noiembrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul respondent și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, având în vedere deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dl Gheorghe Țarălungă și dna Maria Țarălungă, sunt resortisanți români născuți în 1934 și, respectiv, din 1936 și trăiesc în Bacău.
Guvernul Român („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. Situațiile cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1991 reclamanții au introdus proceduri civile împotriva vecinului lor, susținând că acesta din urmă a construit un gard și astfel a ocupat în mod abuziv o parcela de aproximativ 40 mp de m de teren. Ei au încercat să recupereze acest teren și au cerut instanței să stabilească limitele dintre proprietățile lor. Martorii au fost auziți și două rapoarte de experți au fost elaborate în cadrul procedurii. La 15 mai 1991, Curtea de district Bacău și-a respins acțiunea, având în vedere că dovezile nu au susținut afirmațiile lor.
Reclamanții au apelat. La 20 septembrie 1991, Curtea Supremă de Justiție a susținut o cerere a reclamanților de a transfera procedura la o altă instanță datorită îndoielilor legitime privind imparțialitatea obiectivă a judecătorilor. La 7 noiembrie 1991, Curtea județului Vrancea a permis apelul lor, a anulat hotărârea anterioară și, având în vedere faptul că ar trebui luate dovezi suplimentare, a păstrat dosarul de examinare. Martorii au fost auziți și un alt raport de experți a fost elaborat în cadrul procedurii. La 1 iunie 1992, Curtea județului Vrancea, prin o decizie finală, a permis acțiune lor. Acesta a constatat că gardul construit de vecinul reclamant nu era drept, ci curbat, și astfel a ocupat o parte din proprietatea reclamanților.
Prin urmare, în partea operativă a hotărârii sale, instanța a ordonat celorlalte părți să returneze acest teren reclamanților și, în conformitate cu una dintre rapoartele de experți, a stabilit limitele dintre cele două proprietăți ca fiind linia dreptă care leagă extremitățile nordului și sudului. La 9 septembrie 1992, reclamanții au solicitat executarea acestei hotărâri. La 2 octombrie 1992, reclamanții au solicitat ca agentul judiciar să suspende executarea. Decembrie 1992 și 26 martie 1993. Într-un dosar oficial din 25 mai 1993, în urma unei vizite la fața locului, judecătorul, bazat pe o eroare în demarcare, a certificat imposibilitatea de a trage o linie dreaptă între extremitățile nordului și sudului, astfel cum prevede hotărârea finală.
Reclamanții au refuzat să semneze dosarul oficial. 10. În 1994 reclamanții au depus o plângere penală împotriva vecinului pentru nerespectarea hotărârilor judecătorești. La 7 decembrie 1994, procurorul public nu a găsit niciun motiv să înceapă procedura penală. 11. Reclamanții s-au mai plâns în continuare cu privire la neexecutarea în fața autorităților statului diferite. 12. La 12 iunie 1994, 31 octombrie 1995 și 16 octombrie 1996, Ministerul Justiției le-a informat că judecatorul nu a fost responsabil pentru întârzierea executării. Întrucât executarea nu a fost încheiată, obstacolele existente ar trebui rezolvate printr-o obiecție la executarea introdusă în temeiul articolului 399 și seg. din Codul de Procedură Civilă.
13. La 4 august 1994, Prefectura Bacău a informat reclamanții că pot depune o plângere în fața instanței responsabile cu execuția sau o plângere penală pentru tulburări de posesie. 14. La 18 iunie 1995, judecătorul responsabil cu executarea deciziilor civile a informat reclamanții că au avut posibilitatea de a depune obiecții la executarea pentru a se plânge de discordanța dintre rapoartele de experți elaborate în cadrul procedurii și situația practică la fața locului. 15. Reclamanții nu au depus o opoziție la executare, având în vedere faptul că președintele Curții de district Bacău nu a fost imparțial.
Legea internă relevantă 16. Articolele relevante ale Codului de Procedură Civilă, astfel cum au fost modificate de Legea nr. 59/1993, prevede: art. 399 „O orice aplicare poate fi contestată de orice persoană agravă sau de altă persoană interesată...” art. 400 „Depunerile interlocutive și orice litigii care decurg între părți ... în ceea ce privește sensul, domeniul de aplicare sau aplicarea dispozițiilor operative ale unei decizii judiciare care sunt executate sunt adresate autorității judiciare care au emis autoritatea de executare ...” COMPLAINTE 17. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție.
și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție privind neexecuția hotărârii din 1 iunie 1992. 18. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 14 din Convenție că, în timp ce vecinul lor avea relații strânse cu membrii instanțelor interne, au fost discriminate în încercările lor de a aplica decizia finală din 1 iunie 1992. HOTĂRÂREA 19. Reclamanții se plângeau de neexecuția hotărârii în favoarea lor, în baza art. 6 § 1 și 14 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 20. Guvernul a susținut că Curtea nu avea jurisdicție ratione temporis să examineze presupusul neexecuție, deoarece ultimul act de execuție a fost executat la 25 mai 1993. De asemenea, au formulat o obiecție de incompatibilitate ratione personae , susținând că reclamanții nu mai erau victime în sensul articolului 34 din Convenție, deoarece dreptul lor de a solicita executarea a fost limitat la timp.
În cele din urmă, Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne deoarece, pe de o parte, nu au depus obiecții la executare pentru a clarifica dispozițiile deciziei finale și, pe de altă parte, nu au introdus proceduri disciplinare împotriva judecătorului. 21. Reclamanții au contestat aceste argumente. 22. Curtea nu trebuie să abordeze toate chestiunile ridicate de părți, deoarece cererea este, în orice caz, inadmisibilă din următoarele motive. 23. Curtea reiterează că, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, ar trebui depusă o cerere într-o perioadă de șase luni de la data în care a fost luată decizia finală.
În plus, atunci când presupusa încălcare constituie o situație continuă, termenul de șase luni nu poate începe până la încheierea situației continue care au dus la încheierea presupusei încălcare ( Sabin Popescu v. România , nr. 48102/99, § 50, 2 martie 2004). 24. Curtea reamintește, de asemenea, că în cazul Cone v. România (nr. 35935/02, § 25, 24 iunie 2008), a admis că o încălcare continuă ar putea termina într-o situație în care a existat o imposibilitate obiectivă de a executa o hotărâre, iar reclamantul a devenit conștient de aceasta. Curtea a concluzionat în acest caz că termenul de șase luni ar trebui calculat de la data deschiderii procedurii de lichidare a societății care avea obligația în temeiul unei decizii judiciare definitive de reintegrare a reclamantului în acest caz în poziția sa anterioară.
25. În cauza instantană, Curtea remarcă că, la 25 mai 1993, judecătorul a elaborat un ultim raport privind executarea conform căruia nu a fost posibilă aplicarea hotărârii (a se vedea punctul 9 de mai sus). În altă scrisoare adresată reclamanților la 18 iunie 1995, judecătorul responsabil cu executarea deciziilor civile a reiterat reclamanților că a existat o eroare de calcul în raportul de experți care a fost invocată în decizia finală din 1 iunie 1992 și, prin urmare, decizia menționată nu a putut fi pusă în aplicare. Prin aceeași scrisoare, reclamanții au fost informați că ar putea prezenta obiecție la executarea. 26. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, cel târziu la 18 iunie 1995, reclamanții au fost informați și conștienți de faptul că hotărârea nu a putut fi executată.
Curtea constată că, de la data respectivă până la 18 noiembrie 2003, atunci când au depus plângerea în fața Curții, nu s-a întreprins nici o altă acțiune de executare. De la data respectivă, reclamanții erau conștienți de faptul că autoritățile responsabile cu asistența în cadrul procedurii de executare au considerat că există o imposibilitate obiectivă de aplicare a acestei hotărâri și că nu ar lua nici o altă acțiune în vederea executării, cu excepția cazului în care reclamanții au formulat o opoziție la executare. 27. Prin urmare, Curtea consideră că, în cursul ultimei zile de 18 iunie 1995, trebuie să fi fost evident pentru reclamanții că, dacă nu au întreprins acțiunile prevăzute de autoritățile, acestea nu ar putea aștepta realist vreo evoluție pozitivă pentru executarea hotărârii în cauză.
28. Prin așteptare până în noiembrie 2003, care este pentru o perioadă de mai mult de opt ani în care nu au existat evenimente intervenționale capabile să suspende timpul de funcționare, reclamanții în cazul instantaneu nu și-au depus plângerea în fața Curții în termenul de șase luni de la data respectivă, atunci când au devenit conștienți cel târziu că autoritățile publice au considerat că hotărârea nu ar putea fi pusă în aplicare. 29. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ § 1 și 4 pentru depunerea în afara termenului de șase luni. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall Președintele Adjunct Registrul
THIRD SECTION
DECISION
AS TO THE ADMISSIBILITY OF
Application no. 2694/04 by Gheorghe and Maria ȚARĂLUNGĂ against Romania The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 7 December 2010 as a Chamber composed of: Josep Casadevall, President, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judges, and Marialena Tsirli, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 18 November 2003, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The applicants, Mr Gheorghe Țarălungă and Ms Maria Țarălungă, are Romanian nationals who were born in 1934 and 1936 respectively and live in Bacău. The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Răzvan-Horațiu Radu. A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
In 1991 the applicants brought civil proceedings against their neighbour, alleging that the latter had built a fence and thus abusively occupied a plot of some 40 sq. m of their land. They sought to recover that land and asked the court to settle the boundary between their properties. Witnesses were heard and two expert reports were produced in the proceedings.
On 15 May 1991 the Bacău District Court dismissed their action, considering that the evidence did not support their claims.
The applicants appealed. On 20 September 1991 the Supreme Court of Justice upheld a request by the applicants to transfer the proceedings to another court due to legitimate doubt as to judges’ objective impartiality.
On 7 November 1991 the Vrancea County Court allowed their appeal, quashed the previous judgment and, considering that further evidence should be taken, kept the file for examination. Witnesses were heard and another expert report was produced in the proceedings.
On 1 June 1992 the Vrancea County Court, by a final decision, allowed their action. It found that the fence built by the applicants’ neighbour was not straight, but curved, and thus had occupied a part of the applicants’ property. Therefore, in the operative part of its judgment, the court ordered the other party to return that land to the applicants and, in accordance with one of the expert reports, fixed the boundary between the two properties as being the straight line connecting the northern and southern extremities.
On 9 September 1992 the applicants sought enforcement of that judgment.
On 2 October 1992 the applicants requested the bailiff to adjourn the enforcement. Further attempts of enforcement by the bailiff took place on 4 December 1992 and 26 March 1993. In an official record of 25 May 1993, following a visit on the spot, the bailiff, relying on an error in demarcation, certified the impossibility to draw a straight line between the northern and southern extremities, as provided by the final judgment. The applicants refused to sign the official record.
In 1994 the applicants lodged a criminal complaint against their neighbour for non-compliance with court decisions. On 7 December 1994 the public prosecutor found no reason to start criminal proceedings.
The applicants further complained about the non-enforcement before different State authorities.
On 12 June 1994, 31 October 1995 and 16 October 1996 the Ministry of Justice informed them that the bailiff was not responsible for the delay in execution. Since the execution had not been brought to a conclusion, the existing obstacles were to be settled by an objection to execution introduced under Article 399 et seq. of the Code of Civil Procedure.
On 4 August 1994 the Prefecture of Bacău informed the applicants that they may lodge a complaint before the court in charge with the execution or a criminal complaint for disturbance of possession.
On 18 June 1995 the judge in charge with the enforcement of civil decisions informed the applicants that they had the possibility to lodge an objection to execution to complain about the discordance between the expert reports produced in the proceedings and the practical situation on the spot.
The applicants have not lodged an objection to execution, considering that the President of the Bacău District Court was not impartial. B. Relevant domestic law
The relevant Articles of the Code of Civil Procedure, as amended by Law no. 59/1993, provide: Article 399 “Any enforcement may be challenged by any aggrieved person or other person concerned...” Article 400 “Interlocutory applications and any disputes arising between the parties ... over the meaning, scope or application of the operative provisions of a judicial decision which is being executed shall be made to the judicial authority which issued the authority to execute...” COMPLAINTS
The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention about the non-enforcement of the judgment of 1 June 1992.
The applicants complained under Article 14 of the Convention that, as their neighbour had close relationships with members of the domestic courts, they had been discriminated in their attempts to enforce the final decision of 1 June 1992. THE LAW
The applicants complained about the non-enforcement of the judgment in their favour. They relied on Articles 6 § 1 and 14 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
The Government submitted that the Court had no jurisdiction ratione temporis to examine the alleged non-enforcement, since the last act of execution was performed on 25 May 1993. They also raised an objection of incompatibility ratione personae , arguing that the applicants were no longer victims within the meaning of Article 34 of the Convention because their right to request the enforcement had been time-barred. Finally, the Government argued that the applicants had not exhausted domestic remedies because, on the one hand, they have not lodged an objection to execution in order to clarify the provisions of the final decision and, on the other hand, they have not brought disciplinary proceedings against the bailiff.
The applicants contested those arguments.
The Court does not need to address all the issues raised by the parties as the application is in any event inadmissible for the following reasons.
The Court reiterates that pursuant to Article 35 § 1 of the Convention an application should be lodged within a period of six months from the date on which the final decision was taken. Furthermore, when the alleged violation constitutes a continuous situation, the six-month time limit cannot start until the continuous situation that gave rise to the alleged violation ends ( Sabin Popescu v. Romania , no. 48102/99, § 50, 2 March 2004).
The Court also recalls that in the case of Cone v. Romania , (no. 35935/02, § 25, 24 June 2008), it had conceded that a continuous violation could end in a situation when there was an objective impossibility to enforce a judgement and the applicant became aware of this. The Court concluded in that case that the six-month time-limit should be calculated from the date of the opening of the winding-up procedure of the company which had the obligation by virtue of a final judicial decision to reinstate the applicant in that case in her previous position.
In the instant case, the Court notes that on 25 May 1993, the bailiff drew up a last enforcement report according to which it was impossible to enforce the judgement (see paragraph 9 above). In another letter addressed to the applicants on 18 June 1995, the judge in charge of the enforcement of civil decisions reiterated to the applicants that there was an error of calculation in the expert report which was relied upon in the final decision of 1 June 1992 and therefore the said decision could not be enforced. By the same letter, the applicants were informed that they could lodge an objection to execution.
Taking into account the above, the Court considers that, at the very latest on 18 June 1995, the applicants were informed and aware of the fact that the judgement could not be executed. The Court notes that since that date until 18 November 2003, when they lodged the complaint with the Court, no further enforcement act had been undertaken. From that date, the applicants were thus aware that the authorities in charge of assisting them in the enforcement proceedings considered that there was an objective impossibility to enforce that judgement and that they would not take any other action for enforcement unless the applicants lodged an objection to execution.
The Court considers therefore that, as of the very latest 18 June 1995, it must have been apparent to the applicants that unless they undertook the actions prescribed by the authorities, they could not realistically expect any positive development for the enforcement of the judgement in cause.
By waiting until November 2003, that is for a period of more than eight years during which there were no intervening events capable of suspending the running time, the applicants in the instant case have failed to lodge their complaint before the Court within the six-month time-limit from the date, when at the latest, they became aware that the public authorities considered that the judgement could not be enforced.
It follows that the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 for being lodged outside the six-month time-limit. For these reasons, the Court unanimously Declares the application inadmissible. Marialena Tsirli Josep Casadevall Deputy Registrar President