HADEP a fost un partid politic înființat la 11 mai 1994. La momentul dizolvării la 13 martie 2003, secretarul său general a fost al doilea reclamant, dl Ahmet Turan Demir, care a fost ales la acest post în februarie 2003. În alegerile generale care au avut loc la 24 decembrie 1995 HADEP a primit 1.171.623 voturi, care a reprezentat 4,17% din numărul total de voturi exprimate. În alegerile generale care au avut loc la 18 aprilie 1999 HADEP a primit 1.482.196 de voturi. Cu toate acestea, având în vedere că HADEP nu a reușit să treacă pragul necesar de 10%, acesta nu a putut fi reprezentat în Marea Adunare Națională a Turciei după aceste două alegeri generale (a se vedea HADEP și altele c. Turcia (dec.), nr. 51292/99, 13 noiembrie 2008). În alegerile locale care au avut loc la 18 aprilie 1999 HADEP a câștigat controlul a 37 de municipalități. Are sucursale în 47 de orașe și în sute de districte. În 2002 HADEP a devenit membru al Internaționalității Socialiste. Reclamanții au susținut că, în cursul unei reuniuni a Consiliului Național de Securitate (Milli Güvenlik Kurulu) care a avut loc la 18 decembrie 1996, a fost luată o decizie de dizolvare a HADEP. În sprijinul acestei afirmații, reclamanții au prezentat Curții un raport care, au afirmat, a fost adoptat de Consiliul Național de Securitate și care a fost ulterior scurs la presă. Raportul, care este clasificat „Secret”, detaliază o serie de recomandări, inclusiv „controlul și urmărirea HADEP de către stat pentru a-și reduce activitățile”. În urma acestei decizii, filialele HADEP au fost atacate și administratorii săi au fost supuse presiunilor fizice. În sprijinul acestui argument, reclamanții au prezentat Curții două rapoarte, detaliând atacurile fizice asupra crimelor și disparițiile forțate de zeci de membri ai HADEP, unele dintre care au fost examinate de către Curte (a se vedea, între altele, Tanıș și alții v. Turcia, nr. 65899/01, CEHR 2005–VIII). La diferite date, au fost introduse proceduri penale împotriva unui număr de membri ai HADEP care dețineau posturi executive în cadrul partidului. Unele dintre proceduri au fost suspendate în timp ce unele au fost încheiate în condamnare. Unele dintre ele au fost condamnate pentru răspândirea „propaganda separatistă”, în încălcarea articolului 8 din Legea privind prevenirea terorismului, în timp ce altele au fost condamnate pentru „incitare la ură rasială și ostilitate în societate pe baza unei distincții între clase sociale, rase sau religii”, în încălcarea articolului 312 din Codul Penal. O serie de altele au fost condamnate pentru acordarea de asistență PKK în încălcarea articolului 169 din Codul Penal, pentru intervenții, permițând grevatorilor de foame să utilizeze sediul HADEP și pentru posedarea unui număr de documente elaborate de membrii PKK într-un agent de lege deținut de unul dintre ei. Unele au îndeplinit condamnarea la închisoare în timp ce executarea condamnărilor a mai multor dintre celelalte. La 29 ianuarie 1999, procurorul principal de la Curtea de Cassare a interzis procesul în fața Curții Constituționale și a cerut dizolvarea HADEP. Procurorul șef a susținut că HADEP a devenit un „centr al activităților ilegale împotriva integrității Turciei”. În sprijinul acuzațiilor sale, procurorul-șef s-a referit la procedurile penale care se petreceau în urmă împotriva membrilor HADEP și la o serie de activități ale membrilor săi. Un incident invocat de procurorul-șef a fost că, în cadrul adunării generale anuale a HADEP din 1996, steagul turc a fost retras și înlocuit cu un steagul PKK. 10. La 25 februarie 1999, procurorul-șef a cerut Curții Constituționale să pronunțe o decizie interzisă interzicând HADEP să participe la viitoarele alegeri generale și locale din aprilie. Cererea procuror-șef a fost refuzată de Curtea Constituțională la 8 martie 1999 11. La 5 aprilie 1999 avocații pentru HADEP au prezentat o apărare scrisă Curții Constituționale. Aceștia au susținut că cererea procurorului șef de dizolvare a HADEP a fost făcută ca urmare a deciziei de mai sus menționate de Consiliul Național de Securitate (a se vedea punctul 7). Ei au susținut, printre altele, că, deoarece nu era clar acuzațiile împotriva HADEP nu erau posibile să folosească pe deplin drepturile lor de apărare. Avocații se bazează pe articolele 6, 9, 10, 11 și 14 din Convenția și pe art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție și au solicitat Curții Constituționale să ia în considerare hotărârile și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în cazurile de dizolvare a unui număr de alte partide politice din Turcia. 12. Procurorul-șef a susținut în declarațiile sale scrise din 9 aprilie 1999 că HADEP a avut legături strânse cu PKK și a afirmat că primul a fost controlat de aceasta din urmă. Procurorul-șef a repetat, de asemenea, cererea ca HADEP să fie dizolvat înainte de alegerile care trebuiau să se desfășoare la 18 aprilie 1999. Această cerere nu a fost acceptată de Curtea Constituțională. 13. În cadrul procedurii, reprezentanții Curții Constituționale HADEP au atras atenția asupra faptului că persoana care a luat pavilionul nu a fost membru al partidului. De asemenea, au declarat că, imediat după incident, congresul HADEP a condamnat public incidentul. De atunci HADEP se disociase de incident și îl condamna ca un atac asupra unei valori simbolice comune a poporului Turciei. 14. În decizia sa din 13 martie 2003, Curtea Constituțională a hotărât în unanimitate să dizolvă HADEP. Curtea Constituțională și-a bazat hotărârea pe articolele 68 și 69 din Constituție și articolele 101 și 103 din Legea Partidelor Politice (Legea nr. 2820). În concluzia sa, Curtea Constituțională a luat în considerare activitățile anumitor lideri și membri ai HADEP și a concluzionat că HADEP a devenit un centru de activități ilegale care include ajutarea și achitarea PKK. 15. Curtea Constituțională a remarcat, în special, că, în cadrul ședinței generale anuale a HADEP din 1996, un membru care nu a purtat o mască a luat steagul turc și l-a înlocuit cu un steagul PKK și un poster al liderului PKK, Abdullah Öcalan. În același timp, sloganul de întâlnire a fost cântat și în sprijinul PKK și al liderului său. În acea zi, secretarul general al HADEP, dl Murat Bozlak, care a fost prezent în acea zi, nu a făcut nimic pentru a opri steagul turc fiind retras și a declarat în cadrul discursului său că „existatul curzilor din Turcia, care nu aveau voie să vorbească limba lor maternă, a fost negată. PKK, în ciuda operațiunilor militare în curs de desfășurare, masacurilor și provocărilor, își ținea focul de foc. Nimic nu a putut fi rezolvat cu operațiunile militare sau cu ocupare.” Curtea Constituțională a considerat că scăderea steagului turc ca o dovadă a legăturilor dintre HADEP și PKK. De asemenea, a considerat că referințele făcute de dl Bozlak la lupta împotriva terorismului din Turcia ca o „ocupație” și că descrierea curdelor ca o națiune separată a arătat că dl Bozlak sprijină PKK. 16. Curtea Constituțională a menționat art. 11 din Convenție în hotărârea sa și a declarat că drepturile garantate în această dispoziție nu sunt absolute și ar putea fi limitate în circumstanțele enumerate la art. 11 alineatul (2) din Convenție. De asemenea, aceasta a făcut referire la art. 17 din Convenție și a ajuns la următoarea concluzie: „Criarea activităților, prin bazarea pe drepturi și libertăți democratice, împotriva unității indivizibile a statului cu națiunea sa este inacceptabilă. În astfel de circumstanțe este datoria și raison d'être a statului de a preveni abuzul acestor drepturi și libertăți. Nu se poate prevedea existența unui partid politic care sprijină terorismul și care este susținut de terorism. În declarațiile și discursurile făcute în numele Partidului Popular Democrației și în cadrul diferitelor întâlniri, secretarul general al partidului Murat Bozlak, alți oficiali și președinți ai partidului și al membrilor filialelor provinciei și districtelor partidului au declarat că națiunea kurdă este o națiune diferită de națiunea turcă; că statul Republicii Turce a aplicat o politică de presiune și opresiune asupra națiunii kurde; că există un război în curs între organizația teroristă PKK și statul Turciei; și că națiunea kurdă ar trebui să ia parte la PKK în acest război. Unele dintre aceste activități au dus la condamnare, astfel că aceste persoane au ajutat și au adăpostit PKK și liderul său Abdullah Öcalan, care are ca scop să distrugă unitatea indivizibilă a statului. Incidențele, care sunt detaliate în părți relevante ale acestei hotărâri și care au avut loc în timpul celui de-al doilea Congres al Partidului Democrației Populare din 23 iunie 1996 la Ankara, precum și obiectele și documentele găsite în sediul partidului și în diferitele ramuri ale partidului confirmă [încheierea menționată mai sus]. Activitățile membrilor Partidului Democrației Populare și dovezile [în posesia noastră] arată în mod clar legăturile dintre partidul contestat și PKK. Următoarele incidente și activități – și multe alte judecăți și pronunțate de instanțe – sunt dovezi ale conexiunii și sprijinului dintre Partidul Popular Democrației și organizația teroristă PKK: – organizarea diferitelor activități – sub instrucțiunile PKK – cum ar fi grevele de foame, demonstrațiile și emiterea de comunicații de presă cu scopul de a protesta împotriva încercării de a asasina Öcalan și împotriva lucrărilor efectuate de statul Republicii Turce pentru a prinde Öcalan, și împotriva arestării sale ulterioare; – lucrează pentru a crea, referindu-se la conceptele de libertate, fraternitate și pace, un sentiment de o nație diferită între poporul care trăiește într-o anumită parte a țării sau care pretinde să aparțină la un anumit grup etnic; – prezentarea unei lupte de tineri și a unor obiecte de formare a statului, în conformitate cu organizația teroristului PKKKM și în cadrul acesteiați, precum și în vederea de către o organizații de război, în primul grup, precum și în cadrul unei organizații de către PKKKM. Având în vedere cele de mai sus, și în conformitate cu articolele 68 și 69 din Constituție și cu art. 101 litera (b) din Legea partidelor politice, se decide să dizolvă HADEP, care a devenit un centru de activități ilegale împotriva unității indivizibile a statului cu națiunea sa și care a ajutat și a porționat organizația teroristă PKK. ...” 17. Ca măsură auxiliară în temeiul articolului 69 § 9 din Constituție, Curtea Constituțională a interzis 46 de membri și lideri HADEP să devină membri fondatori, membri obișnuiți, lideri sau auditori ai oricărui alt partid politic pentru o perioadă de cinci ani. Curtea Constituțională a ordonat, de asemenea, transferul proprietății HADEP la Trezorerie. 18. Hotărârea Curții Constituționale a devenit finală după publicarea în Jurnalul Oficial la 19 iulie 2003. 19. art. 169 din Codul Penal în vigoare în momentul respectiv prevede următoarele: „Cineva care, cu conștientizare că o astfel de bandă sau organizație înarmată este ilegală, îl sprijină, își adăpostește membrii, îi furnizează alimente, arme și muniții sau haine sau îi facilitează operațiunile în orice fel, va fi condamnat la cel puțin trei și cel puțin cinci ani de închisoare ...” 20. art. 312 din Codul Criminal în vigoare în momentul respectiv prevede următoarele: „Instigarea nepublică la comiterea unei infracțiuni O persoană care laudă sau tolează în mod expres un act pedepsit de lege ca infracțiune sau incită populația să încalce legea, pe condamnare, este pasabilă de șase luni până la doi ani de închisoare și de o amendă grea de șase mii și treizeci de mii de lira turcă. O persoană care incită oamenii la ură sau ostilitate pe baza unei distincții între clasele sociale, rasele, religiile, confesiunile sau regiunile, este responsabilă, pe condamnare, să fie încarcerată între un an și trei ani și o amendă între nouă mii și treizeci și șase mii de lire. Dacă acest stimulent pune în pericol siguranța publică, sentința se ridică cu o treime până la jumătate. Sancțiunile care urmează să fie impuse celor care au comis infracțiunile definite în alineatul anterior se dublează atunci când au făcut acest lucru prin mijloacele enumerate la art. 311 alineatul (2).” 21. Secțiunea 8 din Legea privind prevenirea terorismului prevede, în măsura în care este relevantă, următoarele: „Se interzice propagandea, reuniunile, reuniunile și demonstrațiile care vizează să submineze integritatea teritorială a Republicii Turciei sau unitatea indivizibilă a națiunii. Orice persoană care se ocupă de o astfel de activitate este condamnată nu mai puțin de unu și nu mai mult de trei ani de închisoare și o amendă între o sută de milioane și trei sute de milioane de lira turcă. Pedeapsa impusă unui infractor nu poate fi comutat la o amendă.” 22. art. 68 § 4 din Constituție prevede următoarele: „Programul, statutul sau activitățile unui partid politic nu pot contrazice suveranitatea statului, unitatea indivizibilă a statului cu națiunea sa, drepturile omului, egalitatea, principiile de stat al dreptului, suveranitatea națiunii și principiile democratice și seculare ale Republicii; ei nu pot încerca să instituie o dictatură bazată pe clasă sau orice dictatură și nu pot incita oamenii să comită infracțiuni”. 23. Alineatele relevante ale articolului 69 din Constituție prevăd următoarele: „5. Decizia de dizolvare permanentă a unui partid politic se ia în cazul în care se stabilește că statutul și programul său nu sunt compatibile cu art. 68 § 4 din Constituție; 6. Decizia de dizolvare permanentă a unui partid politic din cauza activităților care sunt contrar articolului 68 § 4 din Constituție nu poate fi luată decât dacă Curtea Constituțională decide că [partidul] a devenit un centru în care se desfășoară astfel de activități. Se consideră că un partid politic a devenit un centru al acestor activități în cazul în care aceste activități sunt desfășurate în mod intensiv de către membrii săi și în cazul în care această situație este acceptată în mod expres sau implicit de congresul partidului, de organele sale de decizie sau de grupuri sale în cadrul Parlamentului, sau în cazul în care aceste activități sunt desfășurate direct de organele partidului într-o manieră decisivă; 7. În funcție de gravitatea acțiunilor în cauză, Curtea Constituțională poate decide, în loc de a dizolva partea, să-l privească pe deplin sau parțial de ajutorul financiar pe care îl primește de la stat; ... Membrii fondatori sau membri obișnuiți ale căror declarații sau acțiuni conduc la dizolvarea permanentă a unui partid politic sunt discalificați să acționeze ca fondatori, membri obișnuiți, administratori sau auditori ai unui alt partid politic pentru o perioadă de cinci ani începând cu data publicării în Jurnalul Oficial a hotărârii motivate ale Curții Constituționale; ...” 24. În momentul dizolvării HADEP, punctul relevant al articolului 149 din Constituție prevede următoarele: „Curtea Constituțională se află cu președintele și cu zece membri și își adoptă deciziile cu o majoritate simplă. Cazurile privind anularea dispozițiilor Constituției sau dizolvarea unui partid politic necesită o majoritate de trei cinci. ...” La 7 mai 2010 art. 149 din Constituție a fost modificat. Alineatul relevant citește acum următoarele: „...Când decide să dizolvă un partid politic sau să-l privească de ajutorul financiar pe care îl primește de la stat, este necesară o majoritate a două treimea. ...” 25. Secțiunea 101 și 103 din Legea Partidelor Politice (Legea nr. 2820) prevede următoarele: „Curtea Constituțională poate decide să dizolvă un partid politic: (a) în cazul în care programul sau statutul [atât de parte] contrazice suveranitatea statului, unitatea indivizibilă a statului cu națiunea sa, drepturile omului, egalitatea, principiile de stat de drept, suveranitatea națiunii și principiile democratice și seculare ale Republicii [și în cazul în care acestea] apără și caută să instituie o dictatură clasică sau orice dictatură [și în cazul în care] incită oamenii să comită infracțiuni; (b) în cazul în care este stabilit de Curtea Constituțională că [] partidul politic a devenit un centru de activități contrar art. 68 § 4 din Constituție; și (c) în cazul în care [partitul] a primit asistență financiară dintr-un stat străin, organizație internațională sau din persoanele și companiile non-turgice. În cazurile cu privire la (a) și (b) mai sus și în funcție de severitatea activităților în cauză, Curtea Constituțională poate, în loc de a dizolva partidul, să-l privească de jumătate sau mai mult din asistența financiară acordată de Trezor timp de un an...” „Curtea Constituțională are puterea de a determina dacă un partid politic a devenit un centru de activități care sunt contrar articolului 68 § 4 din Constituție. Se consideră că un partid politic a devenit un centru al acestor activități în cazul în care aceste activități sunt desfășurate în mod intensiv de către membrii săi și în cazul în care această stare de afaceri este acceptată expres sau implicit de congresul partidului, de organele sale de decizie sau de grupuri sale în cadrul Parlamentului, sau în cazul în care aceste activități sunt desfășurate direct de organele partidului într-o manieră decisivă.” 26. În Orientările sale privind interdicția și dizolvarea partidelor politice și a metodelor analoge (publicate în ianuarie 2000) Comisia Europeană pentru Democrație prin Lege (Comisia Veneției) a propus următoarele: „1. Statele ar trebui să recunoască că fiecare are dreptul de a se asocia liber în partide politice. Acest drept include libertatea de a deține opinii politice și de a primi și divulga informații fără interferență de către o autoritate publică și indiferent de frontiere. Cererea de a înregistra partide politice nu va fi, în sine, considerată încălcarea acestui drept. Orice limitare la exercitarea drepturilor fundamentale ale omului menționate mai sus prin activitatea partidelor politice este în concordanță cu dispozițiile relevante ale Convenției Europene pentru Protecția Drepturilor Omului și a altor tratate internaționale, în timpuri normale, precum și în cazurile de urgență publică. Interzicerea sau dizolvarea forțată a partidelor politice nu pot fi justificate decât în cazul partidelor care susțin utilizarea violenței sau folosesc violenței ca mijloace politice de a răsturna ordinea constituțională democratică, subminând astfel drepturile și libertățile garantate de constituție. Faptul că un partid susține o schimbare pașnică a Constituției nu ar trebui să fie suficient pentru interzicerea sau dizolvarea acesteia. Un partid politic în ansamblu nu poate fi considerat responsabil pentru comportamentul individual al membrilor săi care nu sunt autorizați de partid în cadrul activităților politice/publice și de partid. Interdicția sau dizolvarea partidelor politice ca măsură deosebit de mare ar trebui utilizată cu o reținere maximă. Înainte de a cere organismului judiciar competent să interzică sau să dizolve un partid, guverne sau alte organe de stat ar trebui să evalueze, având în vedere situația țării în cauză, dacă partidul reprezintă într-adevăr un pericol pentru ordinea politică liberă și democratică sau pentru drepturile persoanelor fizice și dacă alte măsuri mai puțin radicale ar putea preveni acest pericol. Măsurile juridice vizate de interzicerea sau dizolvarea juridică a partidelor politice sunt o consecință a unei constatări judiciare de neconstituționalitate și sunt considerate de natură excepțională și reglementate de principiul proporționalității. Orice astfel de măsură trebuie să se bazeze pe suficiente dovezi că partidul însuși și nu numai membrii individuali urmăresc obiective politice folosind sau pregătind să utilizeze mijloace neconstituționale. Interdicția sau dizolvarea unui partid politic ar trebui să fie hotărâtă de instanța constituțională sau de alt organism judiciar adecvat într-o procedură care să ofere toate garanțiile procesului corespunzător, deschiderea și un proces echitabil.” 27. Rezoluția 1308 (2002) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Restricțiile privind partidele politice în statele membre ale Consiliului Europei” menționează, în special, următoarele: „... 10....[T] Adunarea consideră că, în cazuri excepționale, poate fi legitim ca un partid să fie interzis dacă existența sa amenință ordinea democratică a țării. 11. În concluzie și în lumina celor de mai sus, Adunarea solicită guvernelor statelor membre să respecte următoarele principii: i. pluralismul politic este unul dintre principiile fundamentale ale fiecărui regim democratic; ii. restricțiile privind sau dizolvarea partidelor politice ar trebui considerate măsuri excepționale care trebuie aplicate numai în cazurile în care partidul în cauză utilizează violență sau amenință pacea civilă și ordinea constituțională democratică a țării; iii., în măsura posibilului, ar trebui utilizate măsuri mai puțin radicale decât dizolvarea; iv. o parte nu poate fi responsabilă pentru acțiunile luate de membrii săi în cazul în care o astfel de acțiune este contrară statutului sau activităților sale; v. un partid politic ar trebui interzis sau dizolvat doar ca ultimă soluție, în conformitate cu ordinea constituțională a țării și în conformitate cu procedurile care oferă toate garanțiile necesare unui proces echitabil; vi. sistemul juridic din fiecare stat membru ar trebui să includă dispoziții specifice pentru a se asigura că măsurile care restricționează părțile nu pot fi utilizate în mod arbitrar de către autoritățile politice.” 28. La 13-14 martie 2009, Comisia de la Veneția, hotărând la o cerere a Comitetului de monitorizare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (PACE), solicitându-i „să revizuiască dispozițiile constituționale și juridice relevante pentru interzicerea partidelor politice din Turcia”, a adoptat „Opiniunea privind dispozițiile constituționale și juridice referitoare la interzicerea partidelor politice din Turcia”. Părțile relevante ale avizului sunt următoarele: „... 105. Comisia de la Veneția concluzionează că, în comparație cu practica europeană comună, situația din Turcia diferă în trei aspecte importante: 1. Există o listă lungă de criterii de fond aplicabile constituționalității partidelor politice, astfel cum se prevede la art. 68 alineatul (4) și legea privind partidele politice, care depășesc criteriile recunoscute drept legitime de CEDH și de Comisia de la Veneția. Există o procedură de inițiere a deciziilor privind interdicția sau dizolvarea partidului, care face această inițiativă mai arbitrară și mai puțin supusă controlului democratic, decât în alte țări europene. Există o tradiție pentru aplicarea regulată a normelor privind închiderea partidului într-o măsură care nu are nici un paralel în nicio altă țară europeană și care demonstrează că acest lucru nu este, în realitate, considerat ca o măsură extraordinară, ci ca o parte structurală și operativă a constituției. 106. În concluzie, Comisia de la Veneția este de părere că dispozițiile din articolele 68 și 69 din Constituție și dispozițiile relevante ale Legii privind partidele politice constituie împreună un sistem care, în ansamblu, este incompatibil cu art. 11 din CEDO, interpretat de CEDH, precum și cu criteriile adoptate în 1999 de Comisia de la Veneția și aprobat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. 107. Problema de bază cu actualele norme turce privind închiderea partidului este faptul că pragul general este prea scăzut, atât pentru inițierea procedurilor pentru părțile în cauză, cât și pentru interzicerea sau dizolvarea acestora. Acest lucru este în sine în abstractul de a se devia de standardele democratice europene comune, și duce prea ușor la acțiuni care vor fi încălcate de CEDO, așa cum se demonstrează în multe cazuri turce dinainte de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 108. Deoarece pragul substanțial și procedural pentru aplicarea normelor turce privind interdicția sau dizolvarea partidului este atât de scăzut, ceea ce ar trebui să fie o măsură excepțională, de fapt, ca unul obișnuit, ceea ce reduce arena politicii democratice și extinde domeniul de aplicare a avizului constituțional asupra aspectelor politice. Domeniul de aplicare al politicii democratice este în continuare erodat de protecția constituțională a primelor trei articole ale Constituției, astfel încât să se împiedice apariția unor programe politice care pun la îndoială principiile stabilite la originea Republicii Turce, chiar dacă se face într-o manieră pașnică și democratică. 109. Comisia de la Veneția este de părere că, în cadrul Europei democratice, aceste limite stricte privind arena legitimă a politicii democratice sunt deosebite pentru sistemul constituțional turc și dificil de conciliat cu tradițiile europene de bază pentru democrația constituțională. 110. Comisia de la Veneția recunoaște și salută faptul că, în ultimii ani, normele privind interdicția partidului în Turcia au fost modificate astfel încât să se ridice pragul de dizolvare. În reforma din 2001, art. 69 a fost modificat pentru a include calificarea că, pentru ca o parte să fie în conflict cu criteriile articolului 68 alineatul (4), partea trebuie să fie un „centru” pentru aceste activități. În același timp, a fost introdusă în art. 149, cerința unei majorități de 3/5 ale Curții Constituționale de dizolvare a unui partid politic, care s-a dovedit a fi o reformă importantă, decisivă pentru rezultatul cazului partidului AK. Deși elogiabile, aceste reforme nu au fost suficiente pentru a neutraliza pe deplin diferența dintre normele turce și standardele CEDO și orientările Comisiei de la Veneția. 111. În consecință, Comisia de la Veneția este de părere că, deși revizuirea din 2001 a constituit un pas important în direcția corectă, nu este încă suficient să ridice nivelul general de protecție a partidelor în Turcia la cel al CEDO și al standardelor democratice comune europene. Este necesară o reformă suplimentară pentru a realiza acest lucru, atât pe partea de fond, cât și pe partea de procedură. ...”
5.HADEP was a political party which had been established on 11 May 1994. At the time of its dissolution on 13 March 2003 its general secretary was the second applicant, Mr Ahmet Turan Demir, who had been elected to that post in February 2003. 6. In the general election held on 24 December 1995 HADEP received 1,171,623 votes, which represented 4.17% of the total number of votes cast. In the general election held on 18 April 1999 HADEP received 1,482,196 votes. However, as HADEP did not succeed in passing the required threshold of 10%, it was unable to be represented in the Grand National Assembly of Turkey following these two general elections (see HADEP and Others v. Turkey (dec.), no. 51292/99, 13 November 2008). In local elections held on 18 April 1999 HADEP won control of 37 municipalities. It had branches in 47 cities and in hundreds of districts. In 2002 HADEP became a member of the Socialist International. 7. The applicants submitted that, during a National Security Council (Milli Güvenlik Kurulu) meeting held on 18 December 1996, a decision had been taken to dissolve HADEP. In support of this assertion the applicants submitted to the Court a report which, they claimed, had been adopted by the National Security Council and which had subsequently been leaked to the press. The report, which is classified 'Secret', details a number of recommendations including “the control and pursuit of HADEP by the State in order to quell its activities”. Following this decision HADEP branches had been raided and its administrators had been subjected to physical pressure. In support of this latter argument the applicants submitted to the Court two reports, detailing the physical attacks on and the killings and forced disappearances of dozens of HADEP members, some of which have been examined by the Court (see, inter alia, Tanıș and Others v. Turkey, no. 65899/01, ECHR 2005–VIII). 8. On various dates criminal proceedings were brought against a number of members of HADEP who were holding executive positions within the party. Some of the proceedings were suspended while some ended in convictions. Some of them were convicted of spreading “separatist propaganda”, in breach of section 8 of the Prevention of Terrorism Act, while others were convicted of “incitement to racial hatred and hostility in society on the basis of a distinction between social classes, races or religions”, in breach of Article 312 of the Criminal Code. A number of others were convicted of lending assistance to the PKK in breach of Article 169 of the Criminal Code, for making speeches, allowing hunger strikers to use HADEP premises and for possessing a number of documents prepared by PKK members in a law-firm owned by one of them. Some served their prison sentences while execution of the sentences of a number of others was stayed. 9. On 29 January 1999 the chief prosecutor at the Court of Cassation brought proceedings before the Constitutional Court and demanded that HADEP be dissolved. The chief prosecutor argued that HADEP had become a “centre of illegal activities against the integrity of Turkey”. In support of his allegations the chief prosecutor referred to the criminal proceedings pending against members of HADEP and a number of activities of its members. One incident relied on by the chief prosecutor was that during HADEP's annual general meeting in 1996 the Turkish flag had been taken down and replaced with a PKK flag. 10. On 25 February 1999 the chief prosecutor asked the Constitutional Court to render an interim decision banning HADEP from taking part in the forthcoming April general and local elections. The chief prosecutor's request was refused by the Constitutional Court on 8 March 1999. 11. On 5 April 1999 lawyers for HADEP submitted a written defence to the Constitutional Court. They alleged that the chief prosecutor's request for the dissolution of HADEP had been made as a result of the National Security Council's above-mentioned decision (see paragraph 7). They further argued, inter alia, that as it was not clear what the accusations against HADEP were, it was not possible for them to make full use of their defence rights. The lawyers relied on Articles 6, 9, 10, 11 and 14 of the Convention and Article 3 of Protocol No. 1 to the Convention, and asked the Constitutional Court to take into account the decisions and judgments of the European Court of Human Rights in cases concerning the dissolution of a number of other political parties in Turkey. 12. The chief prosecutor maintained in his written submissions of 9 April 1999 that HADEP had close ties with the PKK, and alleged that the former was being controlled by the latter. The chief prosecutor also repeated his request for HADEP to be dissolved before the elections which were to be held on 18 April 1999. This request was not accepted by the Constitutional Court. 13. During the proceedings, in their submissions to the Constitutional Court HADEP's representatives drew attention to the fact that the person who had taken down the flag was not a member of the party. They further stated that, immediately after the incident the HADEP congress had publicly condemned the incident. Since then HADEP had been dissociating itself from the incident and condemning it as an attack on a common symbolic value of the people of Turkey. 14. In its decision of 13 March 2003 the Constitutional Court decided unanimously to dissolve HADEP. The Constitutional Court based its decision on Articles 68 and 69 of the Constitution and sections 101 and 103 of the Political Parties Act (Law no. 2820). In arriving at its conclusion, the Constitutional Court took account of the activities of certain leaders and members of HADEP and concluded that HADEP had become a centre of illegal activities which included aiding and abetting the PKK. 15. The Constitutional Court noted, in particular, that during HADEP's annual general meeting in 1996 a non-HADEP member wearing a mask had taken down the Turkish flag and replaced it with a PKK flag and a poster of the then leader of the PKK, Abdullah Öcalan. During the same meeting slogans had also been chanted in support of the PKK and its leader. The then general secretary of HADEP Mr Murat Bozlak, who was present during the meeting on that day, had done nothing to stop the Turkish flag being taken down and had stated during his speech that “the existence of the Kurds in Turkey, who were not allowed to speak their mother tongue, had been denied. The PKK, despite ongoing military operations, massacres and provocations, was holding its ceasefire. Nothing could be resolved with military operations or with occupation.” The Constitutional Court considered the taking down of the Turkish flag as proof of the links between HADEP and the PKK. It further considered that the references made by Mr Bozlak to Turkey's fight against terrorism as an “occupation” and portraying Kurds as a separate nation showed that Mr Bozlak was supporting the PKK. 16. The Constitutional Court referred to Article 11 of the Convention in its judgment and stated that the rights guaranteed in that provision were not absolute and could be restricted in the circumstances listed in Article 11 § 2 of the Convention. It also referred to Article 17 of the Convention, and reached the following conclusion: “Carrying out activities, by relying on democratic rights and freedoms, against the indivisible unity of the State with its nation is unacceptable. In such circumstances it is the duty and raison d'être of the State to prevent the abuse of these rights and freedoms. Allowing a political party which supports terrorism and which is supported by terrorism to continue to exist cannot be contemplated. In statements and speeches made on behalf of the People's Democracy Party and in the course of various meetings, the party's general secretary Murat Bozlak, other party officials and chairmen and members of the party's provincial and district branches have stated that the Kurdish nation was a different nation from the Turkish nation; that the State of the Turkish Republic had been enforcing a policy of pressure and oppression on the Kurdish nation; that there was an ongoing war between the PKK terrorist organisation and the State of the Republic of Turkey; and that the Kurdish nation should take sides with the PKK in this war. Some of these activities have resulted in convictions. These persons have thus aided and harboured the PKK and its leader Abdullah Öcalan, whose aim is to destroy the indivisible unity of the State. The incidents, which are detailed in relevant parts of this judgment and which took place during the Second Congress of the People's Democracy Party on 23 June 1996 in Ankara, as well as the objects and documents found in the party headquarters and in the party's various branches confirm the [above-mentioned conclusion]. Activities by members of the People's Democracy Party and the evidence [in our possession] clearly show the links between the respondent party and the PKK. The following incidents and activities – and many others and judgments rendered by courts – are proof of the connection and support between the People's Democracy Party and the PKK terrorist organisation: – organisation of various activities – under instructions from the PKK – such as hunger strikes, demonstrations and issuing press releases with a view to protesting against the attempt to assassinate Öcalan and against the work that had been carried out by the State of the Turkish Republic to apprehend Öcalan, and against his subsequent arrest; – work to create, by referring to concepts such as freedom, brotherhood and peace, a sense of a different nation among the people who live in a certain part of the country or who claim to belong to a certain ethnic group; – description of the State's struggle against the PKK terrorist organisation as a 'dirty war', as well as taking sides with the PKK in this war by carrying out certain activities and by displaying certain behaviour; – provision of training to a number of young people, in line with the PKK ideology but under the disguise of in-party training, with a view to recruiting them to the party first and subsequently to the PKK terrorist organisation in order for them to carry out activities on behalf of the PKK terrorist organisation and then sending them to the PKK's mountain camps as armed militants; – the keeping in the Party's headquarters and in its district and provincial branches, of objects, books, banners and photographs of members of the PKK as well as other PKK terrorist organisation propaganda documents for which the courts have issued confiscation orders; – the fact of allowing people to watch the organisation's media organ MED TV in these places for propaganda purposes; and – speeches and activities during HADEP's Second Congress. In the light of the above, and in accordance with Articles 68 and 69 of the Constitution and section 101 (b) of the Political Parties Act, it is hereby decided to dissolve HADEP, which has become a centre of illegal activities against the indivisible unity of the State with its nation and which has aided and harboured the PKK terrorist organisation. ...” 17. As an ancillary measure under Article 69 § 9 of the Constitution, the Constitutional Court banned 46 HADEP members and leaders from becoming founder members, ordinary members, leaders or auditors of any other political party for a period of five years. The Constitutional Court also ordered the transfer of HADEP's property to the Treasury. 18. The decision of the Constitutional Court became final following its publication in the Official Gazette on 19 July 2003. 19. Article 169 of the Criminal Code in force at the relevant time provided as follows: “Any person who, knowing that such an armed gang or organisation is illegal, assists it, harbours its members, provides it with food, weapons and ammunition or clothes or facilitates its operations in any manner whatsoever, shall be sentenced to not less than three and not more than five years' imprisonment ...” 20. Article 312 of the Criminal Code in force at the relevant time provided as follows: “Non-public incitement to commit an offence A person who expressly praises or condones an act punishable by law as an offence or incites the population to break the law shall, on conviction, be liable to between six months' and two years' imprisonment and a heavy fine of between six thousand and thirty thousand Turkish liras. A person who incites people to hatred or hostility on the basis of a distinction between social classes, races, religions, denominations or regions, shall, on conviction, be liable to between one and three years' imprisonment and a fine of between nine thousand and thirty-six thousand liras. If this incitement endangers public safety, the sentence shall be increased by one-third to one-half. The penalties to be imposed on those who have committed the offences defined in the previous paragraph shall be doubled when they have done so by the means listed in Article 311 § 2.” 21. Section 8 of the Prevention of Terrorism Act provided, in so far as relevant, as follows: “Written and spoken propaganda, meetings, assemblies and demonstrations aimed at undermining the territorial integrity of the Republic of Turkey or the indivisible unity of the nation are prohibited. Any person who engages in such an activity shall be sentenced to not less than one and not more than three years' imprisonment and a fine of between one hundred million and three hundred million Turkish liras. The penalty imposed on a reoffender may not be commuted to a fine.” 22. Article 68 § 4 of the Constitution provides as follows: “A political party's programme, statute or activities may not contradict the sovereignty of the State, the indivisible unity of the State with its nation, human rights, equality, principles of rule of law, sovereignty of the nation and democratic and secular principles of the Republic; they may not seek to establish a class-based dictatorship or any dictatorship and they may not incite people to commit offences.” 23. The relevant paragraphs of Article 69 of the Constitution provide as follows: “5. A decision to permanently dissolve a political party shall be taken if it is established that its statute and programme are not compatible with Article 68 § 4 of the Constitution; 6. A decision to permanently dissolve a political party on account of activities which are contrary to Article 68 § 4 of the Constitution can only be taken if the Constitutional Court decides that [the party] has become a centre where such activities are carried out. A political party shall be deemed to have become a centre of such activities if those activities are carried out in an intensive manner by its members and if this state of affairs is expressly or implicitly accepted by the party's congress, its decision-making bodies or its groups within Parliament, or if those activities are carried out directly by the party's organs in a decisive manner; 7. Depending on the severity of the actions in question, the Constitutional Court may, instead of dissolving the party, decide to fully or partly deprive it of the financial aid it receives from the State; ... 9. Founding members or ordinary members whose declarations or actions lead to the permanent dissolution of a political party shall be disqualified from acting as founders, ordinary members, administrators or auditors of another political party for a period of five years starting from the date of publication in the Official Gazette of the reasoned decision of the Constitutional Court; ...” 24. At the time of the dissolution of HADEP the relevant paragraph of Article 149 of the Constitution provided as follows: “The Constitutional Court sits with its president and ten members, and adopts its decisions with a simple majority. Cases concerning the annulation of provisions of the Constitution or the dissolution of a political party require a three-fifth majority. ...” On 7 May 2010 Article 149 of the Constitution was amended. The relevant paragraph now reads as follows: “...When deciding to dissolve a political party or to deprive it of the financial aid it receives from the State, a two-third majority is required. ...” 25. Sections 101 and 103 of the Political Parties Act (Law no. 2820) provide as follows: “The Constitutional Court may decide to dissolve a political party: (a) where [that party's] programme or statute contradicts the sovereignty of the State, the indivisible unity of the State with its nation, human rights, equality, principles of rule of law, sovereignty of the nation and democratic and secular principles of the Republic [and where they] defend and seek to establish a class-based dictatorship or any dictatorship [and where they] incite people to commit offences; (b) where it is established by the Constitutional Court that [the] political party has become a centre of activities contrary to Article 68 § 4 of the Constitution; and (c) where [the party] has received financial assistance from a foreign State, international organisation or from non-Turkish persons and companies. In cases concerning (a) and (b) above and depending on the severity of the activities concerned, the Constitutional Court may, instead of dissolving the party, deprive it of half or more of the financial assistance provided by the Treasury for one year...” “The Constitutional Court shall have the power to determine whether a political party has become a centre of activities which are contrary to Article 68 § 4 of the Constitution. A political party shall be deemed to have become a centre of such activities if those activities are carried out in an intensive manner by its members and if this state of affairs is expressly or implicitly accepted by the party's congress, its decision-making bodies or its groups within Parliament, or if those activities are carried out directly by the party's organs in a decisive manner.” 26. In its Guidelines on the prohibition and dissolution of political parties and analogous methods (published in January 2000) the European Commission for Democracy through Law (Venice Commission) proposed the following: “1. States should recognise that everyone has the right to associate freely in political parties. This right shall include freedom to hold political opinions and to receive and impart information without interference by a public authority and regardless of frontiers. The requirement to register political parties will not in itself be considered to be in violation of this right. 2. Any limitations to the exercise of the above-mentioned fundamental human rights through the activity of political parties shall be consistent with the relevant provisions of the European Convention for the Protection of Human Rights and other international treaties, in normal times as well as in cases of public emergencies. 3. Prohibition or enforced dissolution of political parties may only be justified in the case of parties which advocate the use of violence or use violence as a political means to overthrow the democratic constitutional order, thereby undermining the rights and freedoms guaranteed by the constitution. The fact alone that a party advocates a peaceful change of the Constitution should not be sufficient for its prohibition or dissolution. 4. A political party as a whole can not be held responsible for the individual behaviour of its members not authorised by the party within the framework of political/public and party activities. 5. The prohibition or dissolution of political parties as a particularly far-reaching measure should be used with utmost restraint. Before asking the competent judicial body to prohibit or dissolve a party, governments or other state organs should assess, having regard to the situation of the country concerned, whether the party really represents a danger to the free and democratic political order or to the rights of individuals and whether other, less radical measures could prevent the said danger. 6. Legal measures directed to the prohibition or legally enforced dissolution of political parties shall be a consequence of a judicial finding of unconstitutionality and shall be deemed as of an exceptional nature and governed by the principle of proportionality. Any such measure must be based on sufficient evidence that the party itself and not only individual members pursue political objectives using or preparing to use unconstitutional means. 7. The prohibition or dissolution of a political party should be decided by the Constitutional court or other appropriate judicial body in a procedure offering all guarantees of due process, openness and a fair trial.” 27. Resolution 1308 (2002) of the Parliamentary Assembly of the Council of Europe on “Restrictions on political parties in the Council of Europe member states” states, in particular, as follows: “... 10. ...[T]he Assembly believes that in exceptional cases, it may be legitimate for a party to be banned if its existence threatens the democratic order of the country. 11. In conclusion and in the light of the foregoing, the Assembly calls on the governments of member states to comply with the following principles: i. political pluralism is one of the fundamental principles of every democratic regime; ii. restrictions on or dissolution of political parties should be regarded as exceptional measures to be applied only in cases where the party concerned uses violence or threatens civil peace and the democratic constitutional order of the country; iii. as far as possible, less radical measures than dissolution should be used; iv. a party cannot be held responsible for the action taken by its members if such action is contrary to its statute or activities; v. a political party should be banned or dissolved only as a last resort, in conformity with the constitutional order of the country, and in accordance with the procedures which provide all the necessary guarantees to a fair trial; vi. the legal system in each member state should include specific provisions to ensure that measures restricting parties cannot be used in an arbitrary manner by the political authorities.” 28. On 13-14 March 2009 the Venice Commission, acting on a request from the Monitoring Committee of the Parliamentary Assembly of the Council of Europe (PACE) asking it “to review the constitutional and legal provisions which are relevant to the prohibition of political parties in Turkey”, adopted the “Opinion on the Constitutional and Legal Provisions Relevant to the Prohibition of Political Parties in Turkey”. The relevant parts of the Opinion are as follows: “... 105. The Venice Commission concludes that, when compared to the common European practice, the situation in Turkey differs in three important respects: 1. There is a long list of substantive criteria applicable to the constitutionality of political parties, as laid down in Article 68 (4) and the Law on political parties, which go beyond the criteria recognised as legitimate by the ECtHR and the Venice Commission. 2. There is a procedure for initiating decisions on party prohibition or dissolution which makes this initiative more arbitrary and less subject to democratic control, than in other European countries. 3. There is a tradition for regularly applying the rules on party closure to an extent that has no parallel in any other European country, and which demonstrates that this is not in effect regarded as an extraordinary measure, but as a structural and operative part of the constitution. 106. In conclusion, the Venice Commission is of the opinion that the provisions in Article 68 and 69 of the Constitution and the relevant provisions of the Law on political parties together form a system which as a whole is incompatible with Article 11 of the ECHR as interpreted by the ECtHR and the criteria adopted in 1999 by the Venice Commission and since endorsed by the Parliamentary Assembly of the Council of Europe. 107. The basic problem with the present Turkish rules on party closure is that the general threshold is too low, both for initiating procedures for and for prohibiting or dissolving parties. This is in itself in abstracto deviating from common European democratic standards, and it leads too easily to action that will be in breach of the ECHR, as demonstrated in the many Turkish cases before the European Court of Human Rights. 108. Because the substantial and procedural threshold for applying the Turkish rules on party prohibition or dissolution is so low, what should be an exceptional measure functions in fact as a regular one. This reduces the arena for democratic politics and widens the scope for constitutional adjudication on political issues. The scope of democratic politics is further eroded by the constitutional shielding of the first three articles of the Constitution, in such a way as to prevent the emergence of political programmes that question the principles laid down at the origin of the Turkish Republic, even if done in a peaceful and democratic manner. 109. The Venice Commission is of the opinion that within democratic Europe these strict limitations on the legitimate arena for democratic politics are particular to the Turkish constitutional system, and difficult to reconcile with basic European traditions for constitutional democracy. 110. The Venice Commission recognises and welcomes the fact that in recent years the rules on party prohibition in Turkey have been changed in such a way as to raise the threshold for dissolution. In the 2001 reform, Article 69 was amended to include the qualification that for a party to be in conflict with the criteria of Article 68 (4) the party must be a 'centre' for such activities. At the same time, the requirement of a 3/5 majority of the Constitutional Court for dissolving a political party was introduced into Article 149. This has shown itself to be an important reform, which was decisive for the outcome of the AK party case. While laudable, these reforms have not been sufficient to fully bridge the gap between the Turkish rules and the standards of the ECHR and the Venice Commission Guidelines. 111. Consequently, the Venice Commission is of the opinion that, although the 2001 revision was an important step in the right direction, it is still not sufficient to raise the general level of party protection in Turkey to that of the ECHR and the European common democratic standards. Further reform is necessary in order to achieve this, both on the substantive and the procedural side. ...”