Elles și alții împotriva Elveției

La originea cauzei se află o cerere (nr. 12573/06) îndreptată împotriva Confederației Elvețiene și sesizată de șase cetățeni ai acestui Stat, d-na și d-nul Christiane și Laurent Ellès, d-na și d-nul Zahra și Christian Pittex, precum și d-na și d-nul Olivia și Frédéric Pittex ("reclamantii"), Curții la data de 23 martie 2006 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantii sunt reprezentați de d-na F. Roux, avocat la Lausanne. Guvernul elveția ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, d-nul F. Schürmann al Oficiului Federal al Justiției.

Reclamantii susțin o încălcare a dreptului la procesmegru echitabil conform articolului 6 § 1 din Convenție și a dreptului la viață (art. 2 din Convenție).

La 26 martie 2008, președintele primei secțiuni a hotărât comunicarea Guvernului grievului bazat pe încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT I.

La 4 mai 2005, reclamantii fuseseîn informați că copiii lor, N.E., M.P. și C.P., vârstnici la atunci de cinci ani, ar fi școlarizați într-o comună diferită de cea a domiciliului lor.

Prin cale de atac din 17 mai 2005, reclamantii au sesizat departamentul formării și tineretului al cantonului Vaud (după aceasta: departamentul). Ei se plângeau că transportul copiilor lor între comuna domiciliului și cea unde se găsea școala era organizat de o manieră nesatisfăcătoare. În particular, ei susțineau că nicio concesiune nu fusese încheiată între transportator și comuna în cauză, că asigurările necesare nu fuseseîn contractate și că traseu prevăzut era periculos iarna.

Prin decizie din 13 iulie 2005, departamentul respingé cererea lor "sub rezerva că comuna organizeze un transport adecvat [...] pentru anul școlar 2005-2006". La această privință, observă "că se putea admite că transport va fi pus în loc în termenul stabilit și că va răspunde cerințelor de adecvare, securitate și asigurare pe care [reclamantii] au avut ocazia să menționeze". Privind pericolul traseului prevăzut, departamentul constatat că drumul era corect întreținut iarna, deci copiii nu vor fi pericol.

La 12 august 2005, reclamantii au sesizat Tribunalul Federal. În sprijinul cerei lor de drept public, ei susțineau că decizia din 13 iulie 2005 era "arbitrară" și "disproporționată". Ei expuneau că niciun transport adecvat copiilor nu fusese organizat încă și că singura persoană presimțită pentru aceasta renunțase. Ei se plângeau de asemenea de încălcarea dreptului lor de a fi auziți, motivat prin aceea că autoritățile strânseseîn anumite informații fără a-i informa.

La 18 august 2005, comuna rezidență a reclamantilor adresa Tribunalului Federal o copie a unei convenții încheiată 17 august 2005 cu privire la transportul copiilor.

Printr-o scrisoare din 27 septembrie 2005, reclamantii cerseîn să poată prezenta observații suplimentare privind conținutul convenției din 17 august 2005. La 29 septembrie 2005, președintele curții competente a Tribunalului Federal refuze să dea curs acestei cereri. Ei s-au exprimat în acești termeni: "Condițiile pentru a ordona o schimbare ulterioară de scrisori – care nu are loc în altfel excepțional (art. 93, alineatul 3, legea federală privind organizarea judiciară) – nu sunt reunite în cazul de față. Nu se vede cum răspunsul autorităților ar conține elemente noi și importante pe care reclamantii nu aveau posibilitatea să se determine."

Prin hotărâre din 29 noiembrie 2005, Tribunalul Federal respingé cere de drept public a reclamantilor. Observă că decizia de a obliga copiii reclamantilor să frecventeze altă instituție școlară răspundea imperativelor de gestionare a resurselor financiare și că nu era un act arbitrar. Constatând că o convenție cu privire la transportul copiilor fusese final încheiată și că drumul luat era regulat întreținut iarna, înalta instanță estimé că nimic nu permitea îndoi caracterul adecvat al prestațiilor. Ea a dedus deci că reclamantii nu aveau "mai departe interes juridic protejat nici chiar interes practic de a face tranșa o problemă rezolvată în favoarea lor de autoritatea intimată". Tribunalul Federal adaugă că parțile aveau ocazia să se exprime pe ansamblul elementelor factice și juridice în cauză, deci o doua schimbare observații nu era necesară și nicio încălcare dreptului lui reclamantilor de a fi auziți nu era stabilită în cazul de față. II.

Guvernul susține că art. 6 din Convenție nu era aplicabil în cazul de față, litigiul nepriving un drept de natură civilă. În particular, expune că dreptul intern pertinent nu conferea niciun drept reclamantilor să exigă ca copiii lor să frecventeze școala comunei domiciliului. Deciziile privind școlarizarea copiilor nu puneau în joc "interese individuale de natură economică sau pecuniară", ci constituiau "măsuri statale bazate pe act suveranitate". Făcând referință la hotărârea dată în cauza Balmer-Schafroth c. Elveția (hotărâre din 26 august 1997, § 40, Culegere hotărâri și decizii 1997-IV), el susține că rezultatul procedurii nu era determinant pentru dreptul la viață pe care reclamantii invocaseseîn altfel.

Reclamantii retorchează că un drept se poate recunoaște de dreptul intern, chiar dacă legea condiționează utilizarea la mai multe condiții și autorizează administrația stabilească anumite. Existența simplă element discreționar în redactarea unei dispoziții legale nu ar exclude de la sine existența un drept. De altfel, reclamantii observă că Tribunalul Federal s-a pronunțat asupra cerei lor. Ei deducând că trebuie admis că dreptul invocă prezintă grad suficient de seriozitate. Privind natura civilă contestație, reclamantii susțin că decizia privind școlarizarea copiilor nu constituia "act suveranitate" și că rezultatul litigului era determinant pentru dreptul la viață copiilor.

Curtea amintește că art. 6 valoarează pentru contestații privind droit pe care se poate pretinde, cel puțin o manieră defensabilă, recunoscut in dreptul intern. Trebuie să fie contestație reală și serioasă; putea privi de asemenea existența drite însuși că amploarea sau modalități exercitării. Rezultatul procedurii trebuie să fie direct determinant pentru drept în cauză, art. 6 § 1 necontentindu-se, pentru a intra joc, legătură tenue nici repercusiuni îndepărtate (Athanassoglou și alții c. Elveția [GC], nr. 27644/95, § 53, CEDO 2000-IV; Balmer-Schafroth și alții c. Elveția, 26 august 1997, § 40, Culegere 1997-IV). Existența simplă element discreționar redactarea dispoziție legală nu exclude cu toate acestea de la sine existența drept (Camps c. Franța (dec.), nr. 42401/98, 23 noiembrie 1999).

În cazul de față, Curtea observă că Tribunalul Federal, sesizat de reclamanti, examinase cere pe fond și pronunțase asupra eventual încălcării dreptului constituțional reclamantilor de a nu fi tratați arbitrar organele Statului, drept garantat la art. 9 Constituției elvețiene. Curtea deduce deci că înalta instanță examinase cererea pe fond și trebuie presupun că Tribunalul Federal pronunțase deci contestație privind drepturile interesaților (mutatis mutandis, Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda [GC], nr. 63235/00, §§ 40-41, CEDO 2007-IV).

Curtea observă, după aceasta, că art. 13 legii școlare vaudoise și convenția din 20 decembrie 2001 (vezi §5 mai sus) aplicabile în cazul de față confereau reclamantilor drept că copiii lor fie școlarizați în comuna domiciliului "în măsura posibilului". Tribunalul Federal examinase, de altfel, manieră detaliată condițiile în care copiii vor fi transportați între locul domiciliului și instituția școlară care urma frecventeze înainte concluziona că soluție adoptă autoritățile era satisfăcătoare (vezi §12 mai sus).

Curtea observă în fine că prezenta specie diferă de asemenea cazurilor Balmer-Schafroth și Athanassoglou, precitate, care reclamantii nu putuse obține o decizie tribunal asupra grievurilor. Ea deduce deci procedura din fața Tribunalului Federal constituia contestație reală și serioasă privind drepturile reclamantilor.

Pentru ca art. 6 Convenției găsească aplicare, dreptul trebuie, după aceasta, revistă caracter civil (Voggenreiter c. Germania, nr. 47169/99, § 34, CEDO 2004-I; Gutfreund c. Franța, nr. 45681/99, § 38, CEDO 2003-VII; Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgia, 23 iunie 1981, § 47, seria A nr. 43). La această privință, Curtea subliniază că, potrivit jurisprudenței sale, noțiunea "drepturi și obligații natură civilă" nu putea fi interpretată doar referință dreptul intern Statului pârât (Maaouia c. Franța [GC], nr. 39652/98, § 34, CEDO 2000-X; Malige c. Franța, 23 septembrie 1998, § 34, Culegere 1998-VII; Baraona c. Portugalia, 8 iulie 1987, § 42, seria A nr. 122; König c. Germania, 28 iunie 1978, §§ 88-89, seria A nr. 27). O procedură putea, deci, releva art. 6 § 1 Convenției, chiar dacă desfășura înaintea o instanță constituțională (Voggenreiter, citat anterior, § 31; Kraska c. Elveția, 19 aprilie 1993, § 26, seria A nr. 254-B) sau dacă entraînă aplicarea dispoziții administrative (Ringeisen c. Austria, 16 iulie 1971, § 94, seria A nr. 13).

În cazul de față, Curtea observă procedura litigioas a fost introdusă de reclamanti plângi că copiii nu fost școlarizați instituția școlară comunei domiciliului și că condițiile transport nu erau adecvate (vezi §9 mai sus). Tribunalul Federal, de surcroit, specific examinase caracterul adecvat prestații transport și problema siguranță copiilor (vezi §12 mai sus). Reclamantii doar exercitat, împrumutând căile atac interne dispoziție, drepturile parentale, dintre care figură dreptul preocupa bunăstarea copiilor. Faptul autoritățile aveau puterea restrânge drept impunând copiilor reclamantilor frecventarea altei instituții școlare, nu semnifică neapărat, ochii Curții, dispariție orice drept parental materia îndată înainte luată măsuri în cauză (mutatis mutandis W. c. Regatul Unit, 8 iulie 1987, §§ 74–77, seria A nr. 121).

Introducând recurs drept public înaintea Tribunalului Federal, reclamantii au deci folosit unic mijloc dispoziție plângi atingere bunăstarea copiilor din cauza obligație frecventarea alta instituție școlară că comunei domiciliului (mutatis mutandis, Gorraiz Lizarraga și alții c. Spania, nr. 62543/00, §§ 46-47, CEDO 2004-III). Prin urmare, rezultatul procedurii înaintea Tribunalului Federal putea fi considerat aferent drepturi natură civilă reclamantilor.

Aceste elemente sunt suficiente Curții concluziona că art. 6 § 1 Convenției era aplicabil în cazul de față. Ea constată de altfel că grievul nu manifestă rău fondat sensul art. 35 § 3 Convenției nu se ciocnește niciun alt motiv inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Făcând referință la cauza Gorraiz Lizarraga (hotărâre 27 aprilie 2004, nr. 62543/00, § 56, CEDO 2004-III), reclamantii expun că principiul egalității armelor exigă fiecare parte ofere posibilitate rezonabilă prezintă cauza condiții nu o plasează situație net dezavantaj față partea adversă. Ei consideră egalitate armelor implică de altfel în principiu facultate părțile proces cunosc orice piesă observație discuta.

Guvernul retorchează că întrebare rămâia litigios înaintea Tribunalului Federal era aceea știind dacă transportul copiilor reclamantilor fusese organizat o manieră adecvată. Întrebarea fiind rezolvată cursul procedurii înaintea instanță, aceasta nu mai niciun motiv examina. Nu era deci necesar oferi reclamantilor oportunitate prezintă observații despre conținutul convenției încheiată acest scop.

Curtea amintește că garantiile procesului echitabil implică respectarea principiu egalității armelor, adică, în special, drept, pentru părțile proces, cunosc orice piesă observație prezentată judecător discuta (Lobo Machado c. Portugalia, 20 februarie 1996, § 31, Culegere 1996-I).

În mai multe cazuri privind Elveția, Curtea constatat o încălcare art. 6 § 1 motivul reclamantul nu fusese invitat să se exprime observații o autoritate judiciară inferioară, o autoritate administrativă sau partea adversă (Nideröst-Huber c. Elveția, 18 februarie 1997, § 24, Culegere 1997-I; F.R. c. Elveția, nr. 37292/97, § 36, 28 iunie 2001; Ziegler c. Elveția, nr. 33499/96, § 33, 21 februarie 2002; Contardi c. Elveția, nr. 7020/02, § 40, 12 iulie 2005; Spang c. Elveția, nr. 45228/99, § 28, 11 octombrie 2005; Ressegatti c. Elveția, nr. 17671/02, § 30, 13 iulie 2006; Kessler c. Elveția, nr. 10577/04, § 31, 26 iulie 2007).

În cazul de față, Curtea constată că reclamantii au adresat recurs drept public Tribunalului Federal 12 august 2005 (§9 mai sus). Convenția privind transportul copiilor frecventând alta instituție școlară că domiciliu a fost încheiată 17 august 2005 și a fost adusă cunoștinței Tribunalului Federal a doua zi (§10 mai sus), adică după ce reclamantii prezentaseseîn memoriul cerei. Tribunalul Federal s-a după aceasta referit convention în hotărâre 29 noiembrie 2005 (§12 mai sus). Ne-a autoriza reclamantii prezintă observații suplimentare această nouă piesă, deși era determinantă rezultat litigiu, Tribunalul Federal nu deci respectat principu egalității armelor.

Aceste elemente sunt suficiente Curții concluziona că art. 6 § 1 Convenției a fost încălcat în cazul de față. II.

Curtea amintește că art. 2 Convenției implică obligația pozitivă Statul lua toate măsuri necesare protecția viață persoanelor sub jurisdicție lor. Această obligație valabilă în contextul oricărei activități, publice sau nu, susceptibilă pune joc dreptul la viață (Öneryıldız c. Turcia [GC], nr. 48939/99, § 71, CEDO 2004-XII). Nu trebuie totuși interpretată o manieră impune autorități fardel insoportabil sau excesiv. Orice amenință presupusă viață nu obliga autoritățile, privirile Convenției, lua măsuri concrete pentru preveni realizare. Pentru ca răspunderea Statului fie angajată, trebuie ca autoritățile menționat ait conștiință că unu sau mai mulți indivizi sunt amenințați o manieră reală și imediată viață, și nu ia măsuri care, dintr- punct de vedere rezonabil, putea palliate acest risc (mutatis mutandis, Osman c. Regatul Unit, 28 octombrie 1998, § 116, Culegere 1998-VIII).

În cazul de față, Curtea observă că reclamantii se plâng în esență nerespect regulile legale materie transport copiilor. Curtea observă cu toate acestea că simpla încălcare unor dispoziții nu este de la sine susceptibilă ridica o problemă sub unghiul art. 2 Convenției. Trebuie deci că reclamantii demonstreze, dincolo de orice îndoielnicie rezonabilă (mutatis mutandis, Mathew c. Țările de Jos, nr. 24919/03, § 156, CEDO 2005-IX; Natchova și alții c. Bulgaria [GC], nr. 43577/98 și 43579/98, § 147, CEDO 2005-VII), că absența intervenție autorități face cursă un risc reală și imediată copiilor. Curtea observă că reclamantii sunt tăcuți asupra acestui punct, alegații nu fi suficient susținute. Ținând seama elementele dispoziție, Curtea nu observa nicio aparență încălcării art. 2 Convenției.

Rezultă deci grievul este manifestă rău fondat trebuie respins aplicare art. 35 §§ 3 și 4 Convenției. III.

Reclamantii cer 5 000 franci elvețieni (CHF), adică 3 770 euro (EUR) per familie la titlu prejudiciu moral suferit din cauza comportament contradictoriu autorități judiciare adresa lor și pericolelor care copiii sunt exponenți.

Guvernul se opune acestei cereri. Făcând referință la hotărârile date Curt în cauzele Ressegatti c. Elveția (nr. 17671/02, hotărâre 13 iulie 2006, § 32) și Contardi c. Elveția (nr. 7020/02, hotărâre 12 iulie 2005, § 62), el estimează că constatarea încălcării art. 6 § 1 Convenției constituie de la sine o satisfacție echitabilă suficientă orice prejudiciu moral pe care reclamantii ar fi putut suferi.

Pronunțând în echitate, Curtea estimează că trebuie acordat 3 000 EUR d-nei și d-nului Christiane și Laurent Ellès în solidar, 3 000 EUR d-nei și d-nului Zahra și Christian Pittex în solidar, precum și 3 000 EUR d-nei și d-nului Olivia și Frédéric Pittex în solidar, la titlu prejudiciu moral suferit din cauza încălcării dreptului acces tribunal, plus orice sumă care putea fi datorată sub formă impozit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantii cer de asemenea, note onorariile și facturile cheltuieli judiciare în sprijin, 36 232 CHF, adică 27 312 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate înaintea instanțele interne și înaintea Curții.

Guvernul se opune acestei cereri. El susține că cheltuielile procedură angajate înainte 29 septembrie 2005 nu sauriu fi indemnizate fiind dat că nu fost angajate pentru face constata încălcarea art. 6 § 1 Convenției. Cât privește onorariile avocat, el susține activitate defender nu este pusă legătură cu sume facturat, sumele cerute nu find deci stabilite. El concluzionează deci acest montant cheltuielile și costurilor fie ramene la 2 000 CHF, adică 1 508 EUR.

Potrivit jurisprudenței Curții, reclamant nu putea obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât măsura se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

În cazul de față, ținând seama documentele dispoziție și criteriile susmenționat, Curtea estimează rezonabilă suma 3 000 EUR toate cheltuielile confundate și o acordă șase reclamantii în solidar plus orice sumă care putea fi datorată de ei sub formă impozit. C. Dobânzi moratorii

Curtea judecă potrivit calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilitate împrumut marginal Băncii Centrale Europene majorată trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă cât privește grievul bazat pe art. 6 § 1 Convenției și neadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare art. 6 § 1 Convenției; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie versa, în trei luni de la data care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 Convenției, 3 000 EUR (trei mii euro) d-nei și d-nului Christiane și Laurent Ellès în solidar, 3 000 EUR (trei mii euro) d-nei și d-nului Zahra și Christian Pittex în solidar și 3 000 EUR (trei mii euro) d-nei și d-nului Olivia și Frédéric Pittex în solidar, la titlu prejudiciu moral, precum și 3 000 EUR (trei mii euro) șase reclamantii în solidar, pentru cheltuielile și costuri, plus orice sumă care putea fi datorată sub formă impozit, a converti în franci elvețieni la rata aplicabilă la data reglementării; b) că de la expirarea respectivul termen și până la versare, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații împrumut marginal Băncii Centrale Europene aplicabilă această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în franceză, apoi comunică în scris la 16 decembrie 2010, în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 12573/06) dirigée contre la Conféderation suisse et dont six ressortissants de cet Etat, M me et M. Christiane et Laurent Ellès, M me et M. Zahra et Christian Pittex ainsi que M me et M. Olivia et Frédéric Pittex (« les requérants »), ont saisi la Cour le 23 mars 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e F. Roux, avocat à Lausanne. Le gouvernement suisse (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. F. Schürmann de l'Office fédéral de la justice.

Les requérants allèguent une violation du droit à un procès équitable tel que garanti par l'article 6 § 1 de la Convention et du droit à la vie (article 2 de la Convention).

Le 26 mars 2008, le président de la première section a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de la violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 4 mai 2005, les requérants furent informés que leurs enfants, N.E., M.P. et C.P., âgés alors de cinq ans, seraient scolarisés dans une commune autre que celle de leur domicile.

Par recours du 17 mai 2005, les requérants saisirent le département de la formation et de la jeunesse du canton de Vaud (ci-après : le département). Ils se plaignaient que le transport de leurs enfants entre leur commune de domicile et celle où se trouvait l'école était organisé de manière insatisfaisante. En particulier, ils alléguaient qu'aucune concession n'avait été conclue entre le transporteur et la commune concernée, que les assurances nécessaires n'avaient pas été souscrites et que le trajet prévu était dangereux en hiver.

Par décision du 13 juillet 2005, le département rejeta leur recours « sous réserve que la commune organise un transport adéquat [...] pour la rentrée scolaire 2005-2006 ». A ce propos, il releva « qu'on [pouvait] admettre qu'un transport sera mis en place dans les délais et qu'il répondra aux exigences d'adéquation, de sécurité et d'assurance que les [requérants] ont eu l'occasion de mentionner ». Concernant la dangerosité du trajet prévu, le département constata que la route était correctement entretenue durant l'hiver, si bien que les enfants ne courraient aucun danger.

Le 12 août 2005, les requérants saisirent le Tribunal fédéral. A l'appui de leur recours de droit public, ils prétendaient que la décision du 13 juillet 2005 était « arbitraire » et « disproportionnée ». Ils exposaient qu'aucun transport adéquat de leurs enfants n'avait encore été organisé et que la seule personne pressentie pour le faire y avait renoncé. Ils se plaignaient également de la violation de leur droit d'être entendus, au motif que les autorités avaient recueilli certains renseignements sans les en informer.

Le 18 août 2005, la commune de résidence des requérants adressa au Tribunal fédéral un exemplaire d'une convention conclue le 17 août 2005 au sujet du transport des enfants.

Par lettre du 27 septembre 2005, les requérants demandèrent à pouvoir présenter des observations complémentaires relatives au contenu de la convention du 17 août 2005. Le 29 septembre 2005, le président de la cour compétente du Tribunal fédéral refusa de faire suite à cette demande. Il s'exprima en ces termes : « Les conditions pour ordonner un échange ultérieur d'écritures – qui n'a par ailleurs lieu qu'exceptionnellement (article 93, alinéa 3, de la loi fédérale d'organisation judiciaire) – ne sont pas réunies en l'espèce. On ne voit pas en quoi la réponse des autorités contiendrait des éléments nouveaux et importants sur lesquels les requérants n'ont pas eu la possibilité de se déterminer. »

Par arrêt du 29 novembre 2005, le Tribunal fédéral rejeta le recours de droit public des requérants. Il releva que la décision d'obliger les enfants des requérants à fréquenter un autre établissement scolaire répondait à des impératifs de gestion des ressources financières et qu'il ne s'agissait pas d'un acte d'arbitraire. Constatant qu'une convention au sujet du transport des enfants avait été finalement conclue, et que la route empruntée était régulièrement entretenue en hiver, la haute juridiction estima que rien ne permettait de douter du caractère adéquat des prestations. Elle en déduisit que les requérants n'avaient « plus d'intérêt juridiquement protégé ni d'ailleurs d'intérêt pratique à faire trancher une question résolue en leur faveur par l'autorité intimée ». Le Tribunal fédéral ajouta que les parties avaient eu l'occasion de s'exprimer sur l'ensemble des éléments factuels et juridiques en cause, si bien qu'un second échange d'observations n'était pas nécessaire et qu'aucune violation du droit d'être entendu des requérants n'était établie en l'espèce. II.

Le Gouvernement soutient que l'article 6 de la Convention n'était pas applicable en l'espèce, le litige ne portant pas sur un droit de caractère civil. En particulier, il expose que le droit interne pertinent ne conférait aucun droit aux requérants d'exiger que leurs enfants fréquentent l'école de leur commune de résidence. Les décisions relatives à la scolarisation des enfants ne mettaient pas en cause des « intérêts individuels de nature économique ou pécuniaire », mais constituaient des « mesures étatiques fondées sur un acte de souveraineté ». Se référant à l'arrêt rendu dans l'affaire Balmer-Schafroth c. Suisse (arrêt du 26 août 1997, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ IV), il prétend que l'issue de la procédure n'était pas déterminante pour le droit à la vie que les requérants avaient par ailleurs invoqué.

Les requérants rétorquent qu'un droit peut être reconnu par le droit interne, même si la loi en subordonne l'usage à plusieurs conditions et habilite l'administration à fixer certaines d'entre-elles. La seule existence d'un élément discrétionnaire dans le libellé d'une disposition légale n'exclurait pas en soi l'existence d'un droit. Par ailleurs, les requérants constatent que le Tribunal fédéral a statué sur leur recours. Ils en déduisent qu'il y a lieu d'admettre que le droit qu'ils invoquent présente un degré suffisant de sérieux. Concernant le caractère civil de la contestation, les requérants soutiennent que la décision relative à la scolarisation de leurs enfants ne constituait pas un « acte de souveraineté » et que l'issue du litige était déterminante pour le droit à la vie de leurs enfants.

La Cour rappelle que l'article 6 vaut pour les contestations relatives à un droit que l'on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s'agir d'une contestation réelle et sérieuse ; elle peut concerner aussi bien l'existence même du droit que son étendue ou ses modalités d'exercice. L'issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question, l'article 6 § 1 ne se contentant pas, pour entrer en jeu, d'un lien ténu ni de répercussions lointaines ( Athanassoglou et autres c. Suisse [GC], n o 27644/95, § 53, CEDH 2000 ‑ IV; Balmer-Schafroth et autres c. Suisse , 26 août 1997, § 40, Recueil 1997 ‑ IV). La seule existence d'un élément discrétionnaire dans le libellé d'une disposition légale n'exclut cependant pas en soi l'existence d'un droit ( Camps c. France (déc.), n o 42401/98, 23 novembre 1999).

En l'espèce, la Cour relève que le Tribunal fédéral, saisi par les requérants, a examiné leur recours au fond et qu'il s'est prononcé sur une éventuelle violation du droit constitutionnel des requérants à ne pas être traités de manière arbitraire par les organes de l'Etat, droit garanti à l'article 9 de la Constitution suisse. La Cour en déduit que la haute juridiction a examiné la demande au fond et qu'il y a lieu de présumer que le Tribunal fédéral a ainsi statué sur une contestation relative aux droits des intéressés ( mutatis mutandis, Vilho Eskelinen et autres c. Finlande [GC], n o 63235/00, §§ 40-41, CEDH 2007 ‑ IV)

La Cour note, ensuite, que l'article 13 de la loi scolaire vaudoise et la convention du 20 décembre 2001 (voir paragraphe 5 ci-dessus) applicables en l'espèce conféraient aux requérants un droit à ce que leurs enfants soient scolarisés dans leur commune de domicile « dans la mesure du possible ». Le Tribunal fédéral a, par ailleurs, examiné de manière détaillée les conditions dans lesquelles les enfants seraient transportés entre leur lieu de domicile et l'établissement scolaire qu'ils étaient amenés à fréquenter avant de conclure que la solution adoptée par les autorités était satisfaisante (voir paragraphe 12 ci-dessus).

La Cour relève finalement que la présente espèce diffère également des affaires Balmer-Schafroth et Athanassoglou , précitées, dans lesquelles les requérants n'avaient pas pu obtenir une décision d'un tribunal sur leurs griefs. Elle en déduit que la procédure devant le Tribunal fédéral constituait une contestation réelle et sérieuse relative aux droits des requérants.

Pour que l'article 6 de la Convention trouve à s'appliquer, le droit doit, ensuite, revêtir un caractère civil ( Voggenreiter c. Allemagne , n o 47169/99, § 34, CEDH 2004 ‑ I; Gutfreund c. France , n o 45681/99, § 38, CEDH 2003 ‑ VII; Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique , 23 juin 1981, § 47, série A n o 43). A ce propos, la Cour souligne que, selon sa jurisprudence, la notion de « droits et obligations de caractère civil » ne peut être interprétée uniquement par référence au droit interne de l'Etat défendeur ( Maaouia c. France [GC], n o 39652/98, § 34, CEDH 2000 ‑ X ; Malige c. France , 23 septembre 1998, § 34, Recueil 1998 ‑ VII ; Baraona c. Portugal , 8 juillet 1987, § 42, série A n o 122 ; König c. Allemagne , 28 juin 1978, §§ 88-89, série A n o 27). Une procédure peut, ainsi, relever de l'article 6 § 1 de la Convention, même si elle se déroule devant une juridiction constitutionnelle ( Voggenreiter , précité, § 31 ; Kraska c. Suisse , 19 avril 1993, § 26, série A n o 254 ‑ B) ou si elle entraîne l'application de dispositions administratives ( Ringeisen c. Autriche , 16 juillet 1971, § 94, série A n o 13).

En l'espèce, la Cour relève que la procédure litigieuse a été introduite par les requérants pour se plaindre que leurs enfants n'étaient pas scolarisés dans l'établissement scolaire de leur commune de résidence et que les conditions de transport n'étaient pas adéquates (voir paragraphe 9 ci-dessus). Le Tribunal fédéral a, de surcroît, spécifiquement examiné le caractère adéquat des prestations de transport et la question de la sécurité des enfants (voir paragraphe 12 ci-dessus). Les requérants n'ont fait qu'exercer, en empruntant les voies de recours internes à leur disposition, leurs droits parentaux, parmi lesquels figure le droit de se préoccuper du bien-être de leurs enfants. Que les autorités aient eu le pouvoir de restreindre ce droit en imposant aux enfants des requérants la fréquentation d'un autre établissement scolaire, ne signifie pas nécessairement, aux yeux de la Cour, la disparition de tout droit parental en la matière aussitôt prise l'une des mesures en cause ( mutatis mutandis W. c. Royaume-Uni , 8 juillet 1987, §§ 74–77, série A n o 121).

En introduisant un recours de droit public devant le Tribunal fédéral, les requérants ont donc utilisé l'unique moyen dont ils disposaient pour se plaindre d'une atteinte au bien-être de leurs enfants du fait de l'obligation de fréquenter un autre établissement scolaire que celui de leur commune de résidence ( mutatis mutandis , Gorraiz Lizarraga et autres c. Espagne , n o 62543/00, §§ 46-47, CEDH 2004-III). Par conséquent, l'issue de la procédure devant le Tribunal fédéral peut être considérée comme portant sur des droits de caractère civil des requérants.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l'article 6 § 1 de la Convention était applicable en l'espèce. Elle constate en outre que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Se référant à l'affaire Gorraiz Lizarraga (arrêt du 27 avril 2004, n o 62543/00, § 56, CEDH 2004 ‑ III), les requérants exposent que le principe de l'égalité des armes exige que chaque partie se voie offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à la partie adverse. Ils considèrent que l'égalité des armes implique aussi en principe la faculté pour les parties au procès de prendre connaissance de toute pièce ou observation et de pouvoir en discuter.

Le Gouvernement rétorque que la question qui demeurait encore litigieuse devant le Tribunal fédéral était celle de savoir si le transport des enfants des requérants avait été organisé de manière adéquate. La question ayant été résolue au cours de la procédure devant cette juridiction, celle-ci n'avait plus aucune raison de l'examiner. Il n'était donc pas nécessaire de donner aux requérants l'opportunité de présenter des observations sur le contenu de la convention conclue à ce sujet.

La Cour rappelle que les garanties du procès équitable impliquent le respect du principe de l'égalité des armes, soit, notamment, le droit, pour les parties au procès, de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge et de la discuter ( Lobo Machado c. Portugal , 20 février 1996, § 31, Recueil 1996 ‑ I).

Dans plusieurs affaires concernant la Suisse, la Cour a constaté une violation de l'article 6 § 1 au motif que le requérant n'avait pas été invité à s'exprimer sur les observations d'une autorité judiciaire inférieure, d'une autorité administrative ou de la partie adverse ( Nideröst-Huber c. Suisse , 18 février 1997, § 24, Recueil 1997 ‑ I ; F.R. c. Suisse , n o 37292/97, § 36, 28 juin 2001 ; Ziegler c. Suisse , n o 33499/96, § 33, 21 février 2002 ; Contardi c. Suisse , n o 7020/02, § 40, 12 juillet 2005 ; Spang c. Suisse , n o 45228/99, § 28, 11 octobre 2005 ; Ressegatti c. Suisse , n o 17671/02, § 30, 13 juillet 2006 ; Kessler c. Suisse , n o 10577/04, § 31, 26 juillet 2007).

En l'espèce, la Cour constate que les requérants ont adressé leur recours de droit public au Tribunal fédéral le 12 août 2005 (paragraphe 9 ci ‑ dessus). La convention concernant le transport des enfants fréquentant un autre établissement scolaire que celui de leur domicile a été conclue le 17 août 2005 et a été portée à la connaissance du Tribunal fédéral le lendemain (paragraphe 10 ci-dessus), soit après que les requérants eurent présenté leur mémoire de recours. Le Tribunal fédéral s'est ensuite référé à ladite convention dans son arrêt du 29 novembre 2005 (paragraphe 12 ci ‑ dessus). En n'autorisant pas les requérants à présenter des observations complémentaires sur cette nouvelle pièce, alors qu'elle était déterminante pour l'issue du litige, le Tribunal fédéral n'a donc pas respecté le principe de l'égalité des armes.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l'article 6 § 1 de la Convention a été violé en l'espèce. II.

La Cour rappelle que l'article 2 de la Convention implique l'obligation positive pour les États de prendre toutes les mesures nécessaires à la protection de la vie des personnes relevant de leur juridiction. Cette obligation est valable dans le contexte de toute activité, publique ou non, susceptible de mettre en jeu le droit à la vie ( Öneryıldız c. Turquie [GC], n o 48939/99, § 71, CEDH 2004 ‑ XII). Il ne faut toutefois pas l'interpréter de manière à imposer aux autorités un fardeau insupportable ou excessif. Toute menace présumée contre la vie n'oblige pas les autorités, au regard de la Convention, à prendre des mesures concrètes pour en prévenir la réalisation. Pour que la responsabilité de l'État soit engagée, il faut que lesdites autorités aient conscience qu'un ou plusieurs individus sont menacés de manière réelle et immédiate dans leur vie, et qu'elles ne prennent pas les mesures qui, d'un point de vue raisonnable, peuvent pallier à ce risque ( mutatis mutandis, Osman c. Royaume-Uni , 28 octobre 1998, § 116, Recueil 1998 ‑ VIII).

En l'espèce, la Cour observe que les requérants se plaignent essentiellement du non respect des règles légales en matière de transport d'enfants. La Cour relève toutefois que la simple violation de telles dispositions n'est pas en soi susceptible de soulever de problème sous l'angle de l'article 2 de la Convention. Encore faut-il que les requérants démontrent, au-delà de tout doute raisonnable ( mutatis mutandis, Mathew c. Pays-Bas , n o 24919/03, § 156, CEDH 2005 ‑ IX ; Natchova et autres c. Bulgarie [GC], n os 43577/98 et 43579/98, § 147, CEDH 2005 ‑ VII), que l'absence d'intervention des autorités fait courir un risque réel et immédiat à leurs enfants. La Cour observe que les requérants sont muets sur ce point, leurs allégations n'étant pas suffisamment étayées. Compte tenu des éléments en sa possession, la Cour ne relève aucune apparence de violation de l'article 2 de la Convention.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Les requérants réclament 5 000 francs suisses (CHF), soit 3 770 euros (EUR) par famille au titre du préjudice moral subi du fait du comportement contradictoire des autorités judiciaires à leur égard et des dangers auxquels leurs enfants sont exposés.

Le Gouvernement s'oppose à cette demande. Se référant aux arrêts rendus par la Cour dans les affaires Ressegatti c. Suisse (n o 17671/02, arrêt du 13 juillet 2006 , § 32) et Contardi c. Suisse (n o 7020/02, arrêt du 12 juillet 2005, § 62), il estime que le constat de violation de l'article 6 § 1 de la Convention constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour tout dommage moral dont les requérants auraient pu souffrir.

Statuant en équité, la Cour estime qu'il y a lieu d'octroyer 3 000 EUR à M me et M. Christiane et Laurent Ellès conjointement, 3 000 EUR à M me et M. Zahra et Christian Pittex conjointement ainsi que 3 000 EUR à M me et M. Olivia et Frédéric Pittex conjointement, au titre du préjudice moral subi en raison de la violation du droit d'accès à un tribunal, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également, notes d'honoraires et factures de frais de justice à l'appui, 36 232 CHF, soit 27 312 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement s'oppose à cette demande. Il soutient que les frais de la procédure engagés avant le 29 septembre 2005 ne sauraient être indemnisés étant donné qu'ils n'ont pas été encourus pour faire constater la violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Quant aux honoraires de l'avocat, il allègue que l'activité du défenseur n'est pas mise en rapport avec les montants facturés, les sommes demandées n'étant dès lors pas établies. Il conclut dès lors à ce que le montant des frais et dépens soit ramené à 2 000 CHF, soit 1 508 EUR.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000 ‑ XI).

En l'espèce, compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 000 EUR tous frais confondus et l'accorde aux six requérants conjointement plus tout montant pouvant être dû par eux à titre d'impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l'État défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) à M me et M. Christiane et Laurent Ellès conjointement, 3 000 EUR (trois mille euros) à M me et M. Zahra et Christian Pittex conjointement et 3 000 EUR (trois mille euros) à M me et M. Olivia et Frédéric Pittex conjointement, au titre du préjudice moral, ainsi que 3 000 EUR (trois mille euros) aux six requérants conjointement, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en francs suisses au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 décembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président