Locher și alții împotriva Elveției

La originea cauzei se află o cerere (nr. 7539/06) adresată Confederației Elvețiene și de care patru cetățeni elvețieni, D. Ludwig Locher și D-na Lia Locher-Doser precum și D. Hans Doser și D-na Maria-Josefa Doser-Stirnimann („reclamanții"), au sesizat Curtea la 14 februarie 2006 în conformitate cu art. 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de D-na Jean Lob, avocat la Lausanne. Guvernul elvețian („Guvernul") este reprezentat de agentul său supleanmunere, D. A. Scheidegger, din unitatea Drept European și Protecția Internațională a Drepturilor Omului a Oficiului Federal al Justiției.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plângeau în special de nu a fi primit o copie a unui document al comunei lor produs în cadrul unui proces privind construcția unui drum, document care, potrivit lor, era o piesă esențială.

La 22 aprilie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.

La 1 februarie 2011, secțiunile Curții au fost reorganizate. Cererea a fost atribuită a doua secțiuni (articolele 25 § 1 și 52 § 1 din regulament). PE FAPT

Prin decretul federal privind rețeaua drumurilor naționale din 21 iunie 1960, Adunarea Federală Elvețiană a aprobat construcția drumului național N9 (A9) de la Vallorbe (frontiera franceză) la Gondo (frontiera italiană). În 1984, consiliul de stat al cantonului Valais s-a pronunțat în favoarea „variantei nord", conform căreia secțiunea de drum situată între kilometrul 133,8 la Gampel-Steg și kilometrul 140,7 la Viège ouest trebuia să urmărească linia căilor ferate federale (CFF) în plaiul Ronei. La 22 mai 1991, Consiliul Federal a aprobat proiectul general.

În martie 1994, proiectele de execuție ale construcției au fost publicate și depuse pentru consultare publică. Conform acestor planuri, construcția necesita punerea la dispoziție, fie în mod definitiv, fie provizoriu în timpul lucrărilor de construcție, a unei părți din parcelele ale căror proprietari erau reclamanții. Aceștia s-au opus și au cerut ca să fie aleasă „varianta sud", conform căreia drumul național trebuia să fie trasat de-a lungul drumului cantonal existent între Raron/Turtig și vestul Viège, cu o cale de ocolire (rocadă) la Turtig.

La 11 februarie 2004, după ce proiectul de execuție fu modificat în mai multe rânduri și, de asemenea, reexaminat de mai mulți experți, consiliul de stat al cantonului Valais a respins opoziția reclamanților în măsura în care era admisibilă.

Reclamanții au depus un recurs în fața tribunalului cantonal al cantonului Valais. Invocând în special mai multe vicii de procedură, au cerut să li se acorde consultarea anumitor documente și ca o nouă expertiză privind „varianta sud" să fie ordonată.

Tribunalul cantonal a ordonat un schimb de memorii. A cerut, de asemenea, celor trei comune interesate de proiect să-i facă cunoscute observațiile lor – Stellungnahme: (luarea) poziției. La 30 iunie 2004, cele trei răspunsuri primite au fost transmise reclamanților, care au confirmat primirea lor corespunzătoare la 1 iulie 2004. Scrisoarea tribunalului cantonal a menționat, între altele, poziția exprimată (Stellungnahme) de comuna Raron la 19 aprilie 2004.

Tribunalul cantonal a respins recursul la 11 martie 2005, într-o sentință corespunzător motivată și bazată pe expertize. În prezentarea sa a faptelor, a făcut referință la o poziție exprimată de comuna Raron la 28 mai 2004 („Die Munizipalgemeinden Raron am 28. Mai 2004 und Visp [...] nahmen denselben Standpunkt ein."). De asemenea, a estimat că documentele la care se cerise acces nu erau relevante, deoarece se refereau la faze anterioare proiectului de execuție, care nu puteau fi puse în discuție în această fază. În plus, a constatat că reclamanții înșiși au admis anterior că au fost în măsură să consulte dosarul în integralitate. În sfârșit, a renunțat la ordonarea unei noi expertize, pe motiv că reclamanții nu au explicat suficient ce puncte ale expertizei curente li se păruseră viciate și necesitau în opinia lor o nouă verificare.

Persoanele interesate au sesizat Tribunalul Federal al unui recurs de drept administrativ.

La 9 august 2005, Tribunalul Federal a confirmat sentința tribunalului cantonal, cu excepția punctului privind cheltuielile și cheltuielile judiciare, pe care l-a trimis tribunalului cantonal. A respins în special argumentul bazat pe inexactitatea susținută a motivelor de fapt cu privire la poziția comunei din 28 mai 2004, de care reclamanții nu aveau cunoștință. Tribunalul Federal a menționat o luare de poziție din 28 mai 2004 („Die Munizipalgemeinde Raron hat in ihrer Stellungnahme vom 28. Mai 2004 dargelegt, [...].), și, în alt loc din sentință, pozițiile din 19 aprilie și 28 mai 2004 („Allerdings wird im Schreiben des Kantonsgerichts die Stellungnahme der Gemeinde Raron vom

April 2004 und nicht (auch) jene vom 28. Mai 2004 erwähnt."). A estimat că reclamanții ar fi putut, pe baza deciziei tribunalului cantonal, să-și dea seama de faptul că transmiterea poziției din 28 mai 2004 a fost probabil omisă din greșeală („Sollte Letztere den Beschwerde führern aus Versehen nicht zugestellt worden sein, [...]") și să solicite consultarea dosarului în acest sens. 15. Printr-o decizie din 26 august 2005, ca urmare a trimiterii mai sus menționate, tribunalul cantonal al Valais a renunțat la prelevarea cheltuielilor procesuale și a acordat fiecărui reclamant suma de 800 de franci elvețieni (CHF) pentru cheltuielile judiciare. 16. La 11 noiembrie 2005, Tribunalul Federal a respins un nou recurs de drept administrativ.

Curtea constată că grieful nu este manifest neîntemeidat conform articolului 35 § 3 a) din Convenție și nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului 1. Tezele părților a. Reclamanții

Reclamanții expun că pentru trasarea drumului național, poziția comunei Raron avea o importanță esențială. Tribunalul cantonal al Valais ceruse producerea acestui document și, pentru a respinge recursul reclamanților la 11 martie 2005, a făcut, de asemenea, referință la acesta. Conform acestei poziții, comuna Raron ar fi expresamente lua distanță de „varianta sud". În ciuda acestei importanțe, Tribunalul Federal și-a retras recursul. Reclamanții susțin că dacă poziția comunei Raron – și anume documentele din 28 mai 2004 – li s-ar fi comunicat, ar fi putut susține că era nulă și neavenind valoare, din lipsă de a fi fost aprobată cu majoritatea necesară la adunarea generală a cetățenilor comunei Raron.

Reclamanții susțin, în raport cu afirmația Guvernului conform căreia extrasele din procesele-verbale ale două ședințe din 16 decembrie 2003 și 6 aprilie 2004 ale consiliului municipal al comunei Raron au fost trimise de tribunalul cantonal al Valais la 30 iunie 2004 (vedere §24 mai jos), că aceste extrase, în orice caz, „nu ar putea înlocui poziția comunei Raron din 28 mai 2004". În hotărârea sa din 9 august 2005, Tribunalul Federal a făcut expresă mențiune de un document al comunei Raron din 28 mai 2004 care aprobă proiectul consiliului de stat. Potrivit reclamanților, acest document era esențial și nu putea fi valabil înlocuit de extrasele din procesele-verbale ale două ședințe ale consiliului municipal.

Reclamanții se plânge că aveau tot motiv să creadă că li s-au comunicat toate documentele esențiale. Nu și-ar fi putut imagina că s-ar fi abținut de la a le transmite copie a unui document hotărâtor. Indiferent dacă această omisiune a fost intenționată sau nu, reclamanții o consideră contrasens cu principiile unui proces echitabil și, prin urmare, văd în ea o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. b. Guvernul

Guvernul contracatează susținând că trimiterea tribunalului cantonal al Valais din 30 iunie 2004 conținea nu numai pozițiile celor trei comune interesate de proiectul de construcție, ci și extrasele din procesele-verbale ale ședințelor din 16 decembrie 2003 și 6 aprilie 2004 ale consiliului municipal al comunei Raron. Procesele-verbale au fost semnate de consiliul municipal cu mențiunea „pentru copia conformă" („für getreue Abschrift") la data de 28 mai 2004.

Guvernul constată că în hotărârea sa din 11 martie 2005, tribunalul cantonal al Valais menționează o poziție a comunei Raron din 28 mai 2004, dar se limitează la a rezuma în acest sens extrasele celor două procese-verbale. Prin urmare, în întregul măsur în care această hotărâre și cea a Tribunalului Federal din 9 august 2004 fac mențiune de o poziție a comunei Raron din 28 mai 2004, acestea trebuie înțelese ca simpla referință la extrasele din procesele-verbale trimise reclamanților la 30 iunie 2004.

Prin urmare, Guvernul sugerează că nu a existat niciun alt document de poziție a comunei Raron dincolo de cel din 19 aprilie 2004 și procesele-verbale mai sus menționate. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că garanțiile privind un proces echitabil implică în principiu dreptul, pentru părți la proces, să ia cunoștință de orice document sau observație prezentată judecătorului și să o discute (Joos c. Elveția, nr. 43245/07, § 27, 15 noiembrie 2012; Ellès și alții c. Elveția, nr. 12573/06, § 25, 16 decembrie 2010; Göç c. Turcia [GC], nr. 36590/97, § 55, CEDO 2002-V; Lobo Machado c. Portugalia, sentință din 20 februarie 1996, Colecția 1996-I, pp. 206-207, § 31).

În mai multe cauze privind Elveția, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 pe motiv că reclamantul nu fusese invitat să se exprime asupra observațiilor unei autorități judiciare inferioare, unei autorități administrative sau ale părții adverse (Vezi hotărârile Nideröst-Huber c. Elveția, 18 februarie 1997, § 24, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-I; F.R. c. Elveția, nr. 37292/97, § 36, 28 iunie 2001; Ziegler c. Elveția, nr. 33499/96, § 33, 21 februarie 2002; Contardi c. Elveția, nr. 7020/02, § 40, 12 iulie 2005; Spang c. Elveția, nr. 45228/99, § 28, 11 octombrie 2005; Ressegatti c. Elveția, nr. 17671/02, § 30, 13 iulie 2006; Kessler c. Elveția, nr. 10577/04, § 29, 26 iulie 2007; Ellès și alții c. Elveția, precitată, § 29).

În aceste cauze, Curtea a declarat că efectul real al observațiilor are puțin importanță și că părți la un litigiu trebuie să aibă posibilitatea de a indica dacă estimează că un document impune comentarii din partea lor. Aceasta ține, în special, de încrederea justițiabililor în funcționarea justiției: aceasta se hrănește, între altele, cu asigurarea că au putut să se exprime asupra oricărui document al dosarului (Vezi, ca exemplu, Ziegler, precitată, § 38).

Se constată că în speța de față versiunile părților diferă în mod manifest cu privire la fapte. Din dosar apare că singura exprimare de poziție propriu-zisă a comunei Raron datează din 19 aprilie 2004 și nu mențiunea expresă – nici în text, nici în anexe – ale extraselor din procesele-verbale ale ședințelor din 16 decembrie 2003 și 6 aprilie 2004 ale consiliului său municipal. Prin urmare, nu există nimic care să indice existența unei a doua poziții a acestei comune.

Totuși, în hotărârea sa din 11 martie 2005, tribunalul cantonal al cantonului Valais a făcut referință la o poziție a comunei Raron din 28 mai 2004. În mod similar, Tribunalul Federal a menționat în sentința sa din 9 august 2005 o poziție din 28 mai 2004, și, în alt loc din sentință, pozițiile din 19 aprilie și 28 mai 2004. Și exact, Tribunalul Federal nu a exclus ipoteza că, din greșeală, această a doua poziție nu fusese transmisă reclamanților.

După cum Guvernul elvețian susține, probabil cu motiv, absența certitudinii dintre părți și tribunale cu privire la existența uneia sau două luări de poziție ale comunei Raron probabil ține de faptul că data de 28 mai 2004 era cea la care extrasele din procesele-verbale ale ședințelor mai sus menționate au fost semnate cu mențiunea „pentru copia conformă" („für getreue Abschrift"). Cu toate acestea, aceasta nu explică de ce tribunalele elvețiene fac mențiune de o poziție din 28 mai 2004.

Curtea consideră că respectarea dreptului la un proces echitabil, mai în special a principiului egalității armelor, garantat de art. 6 § 1, cerea ca reclamanții să aibă facultatea de a lua cel puțin cunoștință de extrasele din procesele-verbale ale ședințelor din 16 decembrie 2003 și 6 aprilie 2004 ale consiliului municipal al comunei Raron, și, dacă estimau oportun, să-și depună comentariile (a se vedea, de asemenea, Ressegatti, precitată, § 33). Guvernul nu a adus dovada că această posibilitate le-a fost dată.

Curtea reamintește că Tribunalul Federal a estimat că reclamanții ar fi putut să-și dea seama de greșeala comisă sau să ceară autorizație de a consulta dosarul. Curtea observă că reclamanții au fost reprezentați de un avocat în fața instantelor interne, dar reamintește, totuși, că ea a, în circumstanțe sigur diferite de cele ale speței de față, pus principiul conform căruia revine statelor contractante să-și organizeze serviciile și să-și instruiască agenții în așa fel încât să poată răspunde cerințelor Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Stoll c. Elveția [GC], nr. 69698/01, § 142, CEDO 2007-V; Dammann c. Elveția, nr. 77551/01, § 55, 25 aprilie 2006; Scordino c. Italie (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, § 183, CEDO 2006-V; Bottazzi c. Italie [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V). Prin urmare, Curtea estimează că faptul că reclamanții ar fi putut constata, pe baza citirii hotărârii tribunalului cantonal al Valais, că aparent exista o a doua exprimare de poziție a comunei lor, datată din 28 mai 2004, nu descarcă în niciun fel autoritățile interne de obligațiile lor decurgând din Convenție, chiar dacă agenții responsabili de netransmiterea documentelor au acționat de bună credință.

Ținând cont de cele de mai sus, mai cu seamă în lumina incertitudinilor și impreciziilor privind circumstanțele, aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că art. 6 § 1 din Convenție a fost încălcat în speța de față.

Reclamanții susțin, de asemenea, că durata procedurii în fața tribunalului cantonal al cantonului Valais a fost excesivă, invocând în continuare art. 6 § 1 din Convenție. Privind admisibilitatea

Curtea reamintește că nu este necesar ca dreptul consacrat de Convenție să fi fost explicit invocat în procedura internă, cu condiția ca grieful să fi fost ridicat „cel puțin în substanță" (Castells c. Spania, 23 aprilie 1992, § 32, seria A nr. 236; Ahmet Sadık c. Grecia, 15 noiembrie 1996, § 33, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-V; Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 29183/95, § 38, CEDO 1999-I; Azinas c. Cipru [GC], nr. 56679/00, §§ 40-41, CEDO 2004-III). Aceasta înseamnă că, dacă reclamantul nu a invocat disposițiile Convenției, trebuie să fi ridicat mijloace cu efect echivalent sau similar bazate pe dreptul intern, pentru a fi ofert instantelor judiciare naționale oportunitatea de a remedia mai întâi presupusa încălcare (Gäfgen c. Germania [GC], nr. 22978/05, §§ 142, 144 și 146, CEDO 2010; Karapanagiotou și alții c. Grecia, nr. 1571/08, § 29, 28 octombrie 2010).

În speța de față, în măsura în care reclamanții se plânge de durata procedurii în fața tribunalului cantonal al cantonului Valais, nu apare că acest grief să fi fost ridicat, cel puțin în substanță și în mod inteligibil, în fața Tribunalului Federal.

Din aceasta rezultă că acest grief trebuie respins din lipsă de epuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. B. Cheltuielile

În sfârșit, reclamanții se plânge de suma cheltuielilor acordate în hotărârea din 26 august 2005 de tribunalul cantonal al Valais. Curtea reamintește că art. 6 din Convenție nu garantează în principiu dreptul de a se vedea rambursate de stat, pentru cheltuieli, cheltuielile avocat expuse. Reiterează că chestiunea caracterului adecvat al compensațiilor (pecuniare sau nu) acordate de tribunalele naționale nu ridică probleme din unghiul articolului 6 din Convenție, cu condiția ca aceste jurisdicții să nu fi pronunțat în mod arbitrar sau total derezonabil (Živulinskas c. Lituania, nr. 34096/02, 12 decembrie 2006 (dec.)).

Se constată mai întâi că reclamanții nu formulaseră o solicitare de asistență judiciară gratuită. În speța de față, tribunalul cantonal al Valais s-a bazat pe legislația federală relevantă, care nu prevedea cu privire la cheltuielile extrajudiciare ocazionate de procedurile de opoziție decât acordarea unei „indemnități corespunzătoare". Prin urmare, tribunalul cantonal a putut constata că legea nu necesita o compensare completă a cheltuielilor avocat ai reclamanților. În consecință, și fără a fi în alt caz legat de tarifele cantonale sau alte practici ale profesiei, tribunalul a calculat și a determinat cheltuielile în funcție de prestațiile efectiv furnizate de avocat, de amploarea și dificultatea cauzei, beneficiind sigur de o marjă considerabilă de apreciere. După cum subliniază Tribunalul Federal în hotărârea sa din 11 noiembrie 2005, tribunalul cantonal al Valais ar fi putut chiar renunța la orice alocare de cheltuieli, având în vedere că concluziile reclamanților au fost respinse în totalitate. Toate acestea fiind departe de a fi arbitrare sau total derezonabile, din aceasta rezultă că art. 6 din Convenție nu a fost încălcat în speța de față.

Prin urmare, grieful este manifest neîntemeidat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanții nu au formulat niciun cerere privind daune materiale sau morale.

Prin urmare, nu este cazul să li se acorde nicio sumă la acest titlu. B. Cheltuielile și daunele

Reclamanții cer, pe baza notelor de onorariu și facturilor cheltuielilor de justiție, 30.000 de franci elvețieni (CHF), adică aproximativ 24.681 de euro (EUR) pentru cheltuielile și daunele suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții.

Guvernul se opune acestei cereri. Face valabil că doar unul din griefurile susținute de reclamanți a fost reținut de Curtea, și anume cel al non-comunicării poziției comunei Raron din 28 mai 2004. Doar cheltuielile și daunele suportate pentru a constata această încălcare-l, și anume cele posterioare hotărârii tribunalului cantonal al Valais din 11 martie 2005, ar trebui deci luate în considerare. În plus, invocarea acestei încălcări în fața instantelor naționale și ale Curții nu reprezintă decât o fracțiune din munca corespunzătoare facturilor prezentate. Prin urmare, ținând seama de sumele acordate de Curtea în alte cauze elvețiene a căror complexitate era comparabilă, Guvernul estimează că o sumă de 4.500 CHF, adică aproximativ 3.702 EUR, la titlul cheltuielilor ar fi echitabilă.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și daunelor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). În speța de față și ținând seama de documentele aflate în posesia sa, precum și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 7.000 EUR, adică aproximativ 8.509 CHF, toate cheltuielile incluse, și o acordă celor patru reclamanți în comun, mărită de orice sumă care poate fi datorată de ei la titlu de impozit. C. Dobânzi pentru întârziere

Curtea consideră că este adecvat să fixeze rata dobânzii de întârziere conform ratei dobânzii pentru ușurarea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorat de trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grieful tras din art. 6 § 1 din Convenție din unghiul egalității armelor și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din unghiul egalității armelor; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 7.000 EUR (șapte mii euro) pentru D. Ludwig Locher, D-na Lia Locher-Doser, D. Hans Doser și D-na Maria-Josefa Doser-Stirnimann în comun, pentru cheltuielile și daunele, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit, de convertit în franci elvețieni la cursul applicable la data stingerii; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu dobânda pentru ușurarea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată de trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris la 30 iulie 2013, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 7539/06) dirigée contre la Confédération suisse et dont quatre ressortissants suisses, M. Ludwig Locher et M me Lia Locher-Doser ainsi que M. Hans Doser et M me Maria-Josefa Doser-Stirnimann (« les requérants »), ont saisi la Cour le 14 février 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e Jean Lob, avocat à Lausanne. Le gouvernement suisse (« le Gouvernement ») est représenté par son agent suppléant, M. A. Scheidegger, de l’unité Droit européen et protection internationale des droits de l’homme de l’Office fédéral de la Justice.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignaient en particulier de n’avoir pas eu communication d’un écrit de leur commune produit dans le cadre d’un procès relatif à la construction d’une route, document qui constituait selon eux une pièce essentielle.

Le 22 avril 2008, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

Le 1 er février 2011, les sections de la Cour ont été remaniées. La requête a été attribuée à la deuxième section (articles 25 § 1 et 52 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Avec l’arrêté fédéral sur le réseau des routes nationales du 21 juin 1960, l’Assemblée fédérale suisse approuva la construction de la route nationale N9 (A9) de Vallorbe (frontière française) à Gondo (frontière italienne). En 1984, le conseil d’Etat du canton du Valais se prononça en faveur de la « variante nord », selon laquelle le tronçon de route situé entre le kilomètre 133.8 à Gampel-Steg et le kilomètre 140.7 à Viège ouest devait longer la ligne des chemins de fer fédéraux (CFF) dans la plaine du Rhône. Le 22 mai 1991, le Conseil fédéral approuva le projet général.

En mars 1994, les projets d’exécution de la construction furent publiés et déposés pour consultation par le public. Selon ces plans, la construction exigeait la mise à disposition, soit définitive soit de manière provisoire pendant les travaux de construction, d’une partie des parcelles dont les propriétaires étaient les requérants. Ceux-ci formèrent opposition et réclamèrent que soit choisie la « variante sud », selon laquelle la route nationale devait être tracée le long de la route cantonale existante entre Raron/Turtig et l’ouest de Viège, avec une route de contournement (rocade) à Turtig.

Le 11 février 2004, après que le projet d’exécution eut été modifié à plusieurs reprises et également réexaminé par plusieurs experts, le conseil d’Etat du canton du Valais rejeta l’opposition des requérants dans la mesure où elle était recevable.

Les requérants formèrent un recours auprès du tribunal cantonal du canton du Valais. Alléguant notamment plusieurs vices de procédure, ils exigèrent que leur soit accordée la consultation de certaines pièces et qu’une nouvelle expertise concernant la « variante sud » soit ordonnée.

Le tribunal cantonal ordonna un échange d’écritures. Il demanda aussi aux trois communes concernées par le projet de lui faire connaître leurs observations – Stellungnahme : (prise de) position. Le 30 juin 2004, les trois réponses recueillies furent transmises aux requérants, qui confirmèrent la bonne réception de celles-ci le 1 er juillet 2004. La lettre du tribunal cantonal fit, entre autres, mention de la position exprimée ( Stellungnahme ) par la commune de Raron en date du 19 avril 2004.

Le tribunal cantonal rejeta le recours le 11 mars 2005, dans un jugement dûment motivé et fondé sur des expertises. Dans sa présentation des faits, il fit référence à une position exprimée par la commune de Raron en date du 28 mai 2004 ( « Die Munizipalgemeinden Raron am 28. Mai 2004 und Visp [...] nahmen denselben Standpunkt ein. » ). Il estima par ailleurs que les pièces dont la con ­ sultation avait été demandée n’étaient pas pertinentes, car elles concernaient des phases antérieures au projet d’exécution, qui ne pouvaient être remises en question à ce stade. De plus, il constata que les requérants avaient eux-mêmes admis avoir auparavant été mis en mesure de consulter le dossier dans son intégralité. Enfin, il renonça à ordonner une nouvelle expertise, au motif que les requérants n’avaient pas suffisamment expliqué quels points de l’expertise actuelle leur paraissaient entachés d’un vice et nécessitaient à leurs yeux un nouveau contrôle.

Les intéressés saisirent le Tribunal fédéral d’un recours de droit admi ­ nistratif.

Le 9 août 2005, le Tribunal fédéral confirma le jugement du tribunal cantonal, abstraction faite du point des frais et dépens, qu’il renvoya au tribunal cantonal. Il rejeta notamment le moyen tiré de l’inexactitude alléguée des motifs de fait en rapport avec la position de la commune du 28 mai 2004, dont les requérants n’avaient pas eu connaissance. Le Tribunal fédéral mentionna une prise de position du 28 mai 2004 ( « Die Munizipalgemeinde Raron hat in ihrer Stellungnahme vom 28. Mai 2004 dargelegt, [...]. ), et, à un autre endroit du jugement, les positions du 19 avril et du 28 mai 2004 ( « Allerdings wird im Schreiben des Kantonsgerichts die Stellung ­ nah ­ me der Gemeinde Raron vom

April 2004 und nicht (auch) jene vom 28. Mai 2004 erwähnt. » ). Il estima que les requérants auraient pu, sur le fon ­ de ­ ment de la décision du tribunal cantonal, se rendre compte du fait que la transmission de la position du 28 mai 2004 avait probablement été omise par erreur ( « Sollte Letztere den Beschwerdeführern aus Versehen nicht zugestellt worden sein, [...]. » ) et demander à consulter le dossier à cet égard. 15. Par une décision du 26 août 2005, faisant suite au renvoi susmentionné, le tribunal cantonal du Valais renonça à prélever des frais de procédure et accorda à chaque requérant la somme de 800 francs suisses (CHF) au titre des dépens. 16. Le 11 novembre 2005, le Tribunal fédéral rejeta un nouveau recours de droit administratif. II.

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties a. Les requérants

Les requérants exposent que pour le tracé de la route nationale, la position de la commune de Raron avait une importance essentielle. Le tribunal cantonal du Valais avait requis la production de ce document et, pour rejeter le recours des requérants le 11 mars 2005, il en a également fait état. Selon cette position, la commune de Raron se serait expressément distanciée de la « variante sud ». Malgré cette importance, le Tribunal fédéral a écarté leur recours. Les requérants allèguent que si la position de la commune de Raron – à savoir les documents du 28 mai 2004 – leur avait été communiquée, ils auraient pu faire valoir qu’elle était nulle et de nul effet, faute d’avoir été approuvée à la majorité requise lors de l’assemblée générale des citoyens de la commune de Raron.

Les requérants soutiennent, à l’égard de l’affirmation du Gouvernement selon laquelle les extraits des procès-verbaux de deux séances du 16 décembre 2003 et du 6 avril 2004 du conseil municipal de la commune de Raron avaient été envoyés par le tribunal cantonal du Valais le 30 juin 2004 (voir paragraphe 24 ci-dessous), que ces extraits, en tout état de cause, « ne sauraient remplacer la position de la commune de Raron du 28 mai 2004 ». Dans son arrêt du 9 août 2005, le Tribunal fédéral a fait expressément état d’un écrit de la commune de Raron du 28 mai 2004 approuvant le projet du conseil d’Etat. Selon les requérants, cet écrit était essentiel et ne pouvait valablement être remplacé par des extraits des procès-verbaux de deux séances du conseil municipal.

Les requérants se plaignent qu’ils avaient tout lieu de penser qu’on leur avait communiqué toutes les pièces essentielles. Ils ne pouvaient pas imaginer que l’on s’était abstenu de leur transmettre copie d’une pièce déterminante. Que cette omission ait été intentionnelle ou non, les requérants l’estiment contraire aux principes d’un procès équitable et y voient ainsi une violation de l’article 6 § 1 de la Convention. b. Le Gouvernement

Le Gouvernement rétorque que l’envoi du tribunal cantonal du Valais du 30 juin 2004 contenait non seulement les positions des trois communes concernées par le projet de construction, mais aussi les extraits des procès-verbaux des séances du 16 décembre 2003 et du 6 avril 2004 du conseil municipal de la commune de Raron. Les procès-verbaux avaient été signés par le conseil municipal avec la mention « pour copie conforme » ( « für getreue Abschrift » ) en date du 28 mai 2004.

Le Gouvernement fait remarquer que dans son arrêt du 11 mars 2005, le tribunal cantonal du Valais mentionne une position de la commune de Raron du 28 mai 2004, mais se borne à résumer à ce propos les extraits des deux procès-verbaux. Ainsi, dans toute la mesure où cet arrêt et celui du Tribunal fédéral du 9 août 2004 font état d’une position de la commune de Raron du 28 mai 2004, ils doivent se comprendre comme faisant simplement référence aux extraits des procès-verbaux envoyés aux requérants le 30 juin 2004.

Partant, le Gouvernement suggère qu’il n’y avait aucune autre prise de position de la commune de Raron en dehors de celle du 19 avril 2004 et des procès-verbaux susmentionnés. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que les garanties relatives à un procès équitable impliquent en principe le droit, pour les parties au procès, de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge et de la discuter ( Joos c. Suisse , n o 43245/07, § 27, 15 novembre 2012 ; Ellès et autres c. Suisse , n o 12573/06, § 25, 16 décembre 2010 ; Göç c. Turquie [GC], n o 36590/97, § 55, CEDH 2002 ‑ V ; Lobo Machado c. Portugal , arrêt du 20 février 1996, Recueil 1996 ‑ I, pp. 206-207, § 31).

Dans plusieurs affaires concernant la Suisse, la Cour a constaté une violation de l’article 6 § 1 au motif que le requérant n’avait pas été invité à s’exprimer sur les observations d’une autorité judiciaire inférieure, d’une autorité administrative ou de la partie adverse (voir les arrêts Nideröst-Huber c. Suisse , 18 février 1997, § 24, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ I ; F.R. c. Suisse , n o 37292/97, § 36, 28 juin 2001 ; Ziegler c. Suisse , n o 33499/96, § 33, 21 février 2002 ; Contardi c. Suisse , n o 7020/02, § 40, 12 juillet 2005 ; Spang c. Suisse , n o 45228/99, § 28, 11 octobre 2005 ; Ressegatti c. Suisse , n o 17671/02, § 30, 13 juillet 2006 ; Kessler c. Suisse , n o 10577/04, § 29, 26 juillet 2007 ; Ellès et autres c. Suisse , précité, § 29).

Dans ces affaires, la Cour a déclaré que l’effet réel des observations importe peu et que les parties à un litige doivent avoir la possibilité d’indiquer si elles estiment qu’un document appelle des commentaires de leur part. Il y va notamment de la confiance des justiciables dans le fonctionne ­ ment de la justice : celle-ci se nourrit, entre autres, de l’assurance d’avoir pu s’exprimer sur toute pièce du dossier (voir, à titre d’exemple, Ziegler , précité, § 38).

Force est de constater qu’en l’espèce les versions des parties divergent de manière manifeste quant aux faits. Il ressort du dossier que la seule expression de position proprement dite de la commune de Raron date du 19 avril 2004 et qu’elle ne fait pas expressément mention – ni dans le texte, ni dans les pièces jointes – des extraits des procès-verbaux des séances du 16 décembre 2003 et du 6 avril 2004 de son conseil municipal. Partant, rien n’indique l’existence d’une seconde position de cette commune.

Pourtant, dans son arrêt du 11 mars 2005, le tribunal cantonal du canton du Valais avait bien fait référence à une position de la commune de Raron du 28 mai 2004. De même, le Tribunal fédéral a mentionné dans son jugement du 9 août 2005 une position du 28 mai 2004, et, à un autre endroit du jugement, les positions du 19 avril et du 28 mai 2004. Et précisément, le Tribunal fédéral n’a pas exclu l’hypothèse que, par mégarde, cette seconde position n’ait pas été envoyée aux requérants.

Comme le gouvernement suisse le soutient, probablement à juste titre, l’absence de certitude des parties et des tribunaux quant à l’existence d’une ou de deux prises de position de la commune de Raron tient vraisemblablement au fait que la date du 28 mai 2004 était celle à laquelle les extraits des procès-verbaux des séances susmentionnées avaient été signés avec la mention « pour copie conforme » ( « für getreue Abschrift » ). Pour autant, cela n’explique pas pourquoi les tribunaux suisses font mention d’une position du 28 mai 2004.

La Cour considère que le respect du droit à un procès équitable, plus particulièrement le principe de l’égalité des armes, garanti par l’article 6 § 1, exigeait que les requérants eussent la faculté de prendre au moins connaissance des extraits des procès-verbaux des séances du 16 décembre 2003 et du 6 avril 2004 du conseil municipal de la commune de Raron, et, s’ils l’estimaient opportun, de soumettre leurs commentaires (voir aussi Ressegatti , précité, § 33). Le Gouvernement n’a pas apporté la preuve que cette possibilité leur a été donnée.

La Cour rappelle que le Tribunal fédéral a estimé que les requérants auraient pu se rendre compte de l’erreur commise ou demander l’autorisation de consulter le dossier. La Cour observe que les requérants étaient représentés par un avocat devant les instances internes, mais rappelle néanmoins qu’elle a, dans des circonstances certes différentes de celles de l’espèce, posé le principe selon lequel il appartient aux Etats contractants d’organiser leurs services et de former leurs agents de manière à leur permettre de répondre aux exigences de la Convention (voir, mutatis mutandis , Stoll c. Suisse [GC], n o 69698/01, § 142, CEDH 2007 ‑ V ; Dammann c. Suisse , n o 77551/01, § 55, 25 avril 2006 ; Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, § 183, CEDH 2006 ‑ V ; Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V). Dès lors, la Cour estime que le fait que les requérants auraient pu constater, sur la base de la lecture de l’arrêt du tribunal cantonal du Valais, qu’il existait apparemment une seconde expression de position de leur commune, datée du 28 mai 2004, ne dégage nullement les autorités internes de leurs obligations découlant de la Convention, même si les agents responsables de la non-transmission des documents ont agi de bonne foi.

Compte tenu de ce qui précède, surtout au vu des incertitudes et imprécisions sur les circonstances, ces éléments suffisent à la Cour pour con ­ clure que l’article 6 § 1 de la Convention a été violé en l’espèce. II.

Les requérants allèguent également que la durée de la procédure devant le tribunal cantonal du canton du Valais a été excessive, invoquant toujours l’article 6 § 1 de la Convention. Sur la recevabilité

La Cour rappelle qu’il n’est pas nécessaire que le droit consacré par la Convention ait été explicitement invoqué dans la procédure interne, pour autant que le grief ait été soulevé « au moins en substance » ( Castells c. Espagne , 23 avril 1992, § 32, série A n o 236 ; Ahmet Sadık c. Grèce , 15 novembre 1996, § 33, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V ; Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 38, CEDH 1999 ‑ I ; Azinas c. Chypre [GC], n o 56679/00, §§ 40-41, CEDH 2004 ‑ III ). Cela signifie que, si le requérant n’a pas invoqué les dispositions de la Convention, il doit avoir soulevé des moyens d’effet équivalent ou similaire fondés sur le droit interne, afin d’avoir donné l’occasion aux juridictions nationales de remédier en premier lieu à la violation alléguée ( Gäfgen c. Allemagne [GC], n o 22978/05, §§ 142, 144 et 146, CEDH 2010 ; Karapanagiotou et autres c. Grèce , n o 1571/08, § 29, 28 octobre 2010 ).

En l’espèce, dans la mesure où les requérants se plaignent de la durée de la procédure devant le tribunal cantonal du canton du Valais, il n’apparaît pas que ce grief ait été soulevé, au moins en substance et de manière compréhensible, devant le Tribunal fédéral.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. B. Dépens

Enfin, les requérants se plaignent du montant des dépens accordés dans l’arrêt du 26 août 2005 par le tribunal cantonal du Valais. La Cour rappelle que l’article 6 de la Convention ne garantit en principe pas le droit de se voir rembourser par l’Etat, au titre des dépens, les frais d’avocats exposés. Elle réitère que la question du caractère approprié des dédommagements (pécuniaires ou non) accordés par les tribunaux nationaux ne soulève pas de problèmes sous l’angle de l’article 6 de la Convention, dès lors que ces juridictions ne se sont pas prononcées de manière arbitraire ou totale ­ ment déraisonnable ( Živulinskas c. Lituanie , n o 34096/02, 12 décem ­ bre 2006 (déc.)).

Force est de constater en premier lieu que les requérants n’avaient pas formulé de demande d’assistance judiciaire gratuite. En l’espèce, le tribunal cantonal du Valais s’est fondé sur la législation fédérale pertinente, laquelle ne prévoyait à l’égard des frais extrajudiciaires occasionnés par les procédures d’opposition que l’octroi d’une « indemnité convenable ». Ainsi, le tribunal cantonal a pu constater que la loi n’exigeait pas une indemnisation complète des frais d’avocat des requérants. Par conséquent, et sans être par ailleurs lié par les tarifs cantonaux ou autres pratiques de la profession, le tribunal a calculé et déterminé les dépens en fonction des prestations effectivement fournies par l’avocat, de l’ampleur et de la difficulté de la cause, en bénéficiant assurément d’une marge d’appréciation considérable. Comme le souligne le Tribunal fédéral dans son arrêt du 11 novembre 2005, le tribunal cantonal du Valais aurait même pu renoncer à toute allocation de dépens, étant donné que les conclusions des requérants ont été rejetées dans leur intégralité. Tout cela étant loin d’être arbitraire ou totalement déraisonnable, il s’ensuit que l’article 6 de la Convention n’a pas été violé en l’espèce.

Partant, le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Les requérants n’ont formulé aucune demande au titre d’un dommage matériel ou moral.

Partant, il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre. B. Frais et dépens

Les requérants demandent, notes d’honoraires et factures de frais de justice à l’appui, 30 000 francs suisses (CHF), soit environ 24 681 euros (EUR) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement s’oppose à cette demande. Il fait valoir qu’un seul des griefs allégués par les requérants a été retenu par la Cour, à savoir celui d’une non-communication de la position de la commune de Raron du 28 mai 2004. Seuls les frais et dépens encourus pour faire constater cette violation-là, soit ceux postérieurs à l’arrêt du tribunal cantonal du Valais du 11 mars 2005, devraient ainsi être pris en compte. En outre, l’invocation de cette violation auprès des instances nationales et de la Cour ne représente qu’une fraction du travail correspondant aux factures présentées. Partant, en tenant compte des montants alloués par la Cour dans d’autres affaires suisses dont la complexité était comparable, le Gouvernement estime qu’un montant de 4 500 CHF, soit environ 3 702 EUR, au titre des dépens serait équitable.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000 ‑ XI). En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession ainsi que de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 7 000 EUR, soit environ 8 509 CHF, tous frais confondus et l’accorde aux quatre requé ­ rants conjointement, accrue de tout montant pouvant être dû par eux à titre d’impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention sous l’angle de l’égalité des armes et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention sous l’angle de l’égalité des armes ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 7 000 EUR (sept mille euros) à M. Ludwig Locher, M me Lia Locher-Doser, M. Hans Doser et M me Maria-Josefa Doser ‑ Stirnimann conjointement, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en francs suisses au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 juillet 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président