Belperio și Ciarmoli împotriva Italiei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 7932/04) introdusă împotriva Republicii italiene și depusă de doi cetățeni ai acestui stat, Dnn. Sergio Belperio și Michele Ciarmoli („reclamanții"), la Curte pe 26 ianuarie 2004 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de Dn. L. Pagnozzi, avocat în Benevento. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, Dna E. Spatafora.

Pe 9 iunie 2009, Curtea a hotărât comunicarea cererii. Cum permitea §3 al articolului 29 al Convenției, în vigoare la acel moment, ea mai hotărâse de asemenea să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cererilor. PE FAPT

Pe 3 noiembrie 1988, reclamanții au introdus în procedură sumară la judecătoria din Benevento o cerere prin care solicitau să se oblige întreprinderea de construcții V.S., care efectuase lucrări în clădirea în care locuiau, să restabilească locurile.

Pe 9 noiembrie 1988, judecătorul de primă instanță a emis injonctiunea.

După două amanări motivate de neregularitatea notificării injonctiunii făcută de reclamanti, la ședința din 10 februarie 1989, judecătorul a confirmat decizia și a acordat părților un termen de nouăzeci de zile pentru a sesi tribunalul cu scopul de a obține o hotărâre pe fond.

Pe 10 martie 1989, reclamanții au citat întreprinderea V.S. în fața tribunalului din Benevento.

Din cele șaptesprezece ședințe care s-au ținut între 14 iulie 1989 și 19 mai 1998, cinci au fost amânate la cererea reclamanților.

Prin sentință din 26 mai 1998, depusă pe 11 iunie 1998, tribunalul a respins cererea reclamanților, care nu au făcut apel. B. Procedura „Pinto"

Pe 12 octombrie 2001, reclamanții au sesizat curtea de apel din Roma în sensul legii „Pinto".

Printr-o decizie din 13 mai 2002, depusă pe 19 iunie 2002, curtea de apel a constatat depășirea unei durate rezonabile. Ea a respins ca neprover-bată cererea referitoare la daun-a materială și a acordat fiecărui reclamant 1.050 EUR pentru daun-a morală, precum și 2.205 EUR pentru cheltuieli și costuri. Reclamanții nu notificând decizia reprezentantului ministerului constituit în procedură, această decizie a devenit definitivă pe 15 septembrie 2003.

Printr-o scrisoare din 23 ianuarie 2004, reclamanții au informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și cu privire la decizia lor de a nu se caza în casație. Ei au solicitat Curții să reia examinarea cererii.

Sumele acordate în executarea deciziei Pinto au fost plătite pe 24 iunie 2004.

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții se plâng de durata procedurii principale și de insuficiența despăgubirii „Pinto".

Guvernul se opune acestei teze. 18. art. 6 § 1 al Convenției este redactat după cum urmează: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor sale referitoare la drepturi și obligații de caracter civil (...)" A. Asupra admisibilității 1. Calitatea de victimă

Guvernul susține că reclamanții nu se mai pot pretinde „victime" ale încălcării articolului 6 § 1, deoarece ar fi obținut de la curtea de apel din Roma o constatare de încălcare și o reparare adecvată și suficientă.

El susține că situația litigioasă s-a produs la început al aplicării legii „Pinto", al cărei scop declarat a fost aplicarea Convenției în respectarea principiului subsidiarității.

În plus, Guvernul subliniază că Curtea decidând în echitate, caz după caz, asupra sumelor de acordat la titlu de satisfacție echitabilă în cazurile de durată a procedurilor, judecătorul național nu ar fi dispus, în special înainte de hotărârea în cauza Cocchiarella ([GC], nr. 64886/01, CEDO 2006-V), de criterii precise și detaliate privind evaluarea daunei morale. Ar fi fost deci obiectiv dificil pentru autoritățile judecătorești naționale să se conformeze jurisprudenței Curții.

Curtea observă că în hotărârea Cocchiarella (precitată, § 68), ea a judecat că o analiză atentă a numeroaselor hotărâri ulterioare hotărârii Bottazzi c. Italia ([GC], nr. 34884/97, CEDO 1999-V) permite a sesiza logica internă subiacentă deciziilor Curții referitoare la indemnitățile acordate în hotărârile sale, sumele variind doar în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.

De asemenea, reamintește că o reparare acordată la nivel național nu este considerată insuficientă decât atunci când sumele obținute de un reclamant sunt déraisonnable în raport cu cele acordate de Curte în cazuri similare (Cocchiarella precitată, § 105).

Curtea, după ce a examinat întregul set de fapte ale cauzei și argumentele părților, consideră că repararea s-a dovedit insuficientă (a se vedea Delle Cave și Corrado c. Italia, nr. 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007, CEDO 2007-VI; Cocchiarella precitată, §§ 69-98). Această circumstanță este suficientă pentru a concluziona că reclamanții pot și continuă să se pretindă „victime", în sensul articolului 34 al Convenției. 2. Incompatibilitatea ratione materiae a plângerii privind durata procedurii de injonctiune

Guvernul nu a ridicat în observațiile sale problema dacă art. 6 se aplică procedurii de injonctiune. Cu toate acestea, Curtea trebuie să examineze această problemă, care se referă la competența sa, a cărei amploare este determinată de Convenție, în special de art. 32, și nu de observațiile depuse de părți într-o cauză dată (Medvedyev și alții c. Franța [GC], nr. 3394/03, § 71, 29 martie 2010).

Curtea observă că, ținând seama de abordarea adoptată în cauza Micallef, art. 6 al Convenției se aplică procedurii de injonctiune (Micallef c. Malta [GC], nr. 17056/06, §§ 83-86, CEDO 2009-...). De asemenea, observă că aceasta nu poate fi văzută ca distinctă de procedura pe fond. Cele două faze formează o singură procedură în raport cu fondul plângerii care face obiectul acțiuni principale (a se vedea, mutatis mutandis, Micallef precitată, § 77). 3. Concluzie

Curtea constată că această plângere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă în plus că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. De aceea, o declară admisibilă. B. Pe fond

Curtea constată că procedura a început pe 3 noiembrie 1988, data depunerii cererii de injonctiune (Cesarini c. Italia, 12 octombrie 1992, § 16, seria A nr. 245-B) și s-a încheiat pe 11 iunie 1998. A durats deci în total nouă ani și opt luni pentru un singur grad de jurisdicție.

Curtea a tratat de o mulțime de ori cauze ridicând chestiuni similare cu aceea a cazului de fată și a constatat nerespectarea cerințelor „termenului rezonabil", ținând cont de criteriile stabilite de jurisprudența sa bine stabilit în materia aceasta (a se vedea, în primul rând, Cocchiarella, precitată). Nu observând nimic care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea estimează că trebuie de asemenea constatată o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, din același motiv. II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLELOR 6 § 1 AL CONVENȚIEI ȘI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 DIN CAUZA DURATEI PROCEDURII „PINTO" ȘI A ÎNTÂRZIERII ÎN PLATA DESPĂGUBIRII „PINTO"

Reclamanții susțin că durata procedurii „Pinto" în fața curții de apel din Roma și întârzierea cauzată de autoritățile naționale în conformarea la decizia acesteia au determinat încălcarea articolelor 6 § 1 al Convenției, precitată, și 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează în partea pertinentă: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru causa de utilitate publică și în condițiile prevăzute de legea și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general (...)."

Guvernul se opune acestei teze. A. Pe admisibilitate

Guvernul susține că reclamanții nu se mai pot pretinde „victime" ale unei încălcări în sensul articolului 34 al Convenției, deoarece orice prejudiciu patrimonial decurgând din întârzieri în procedură ar fi fost șters prin acordarea de dobânzi moratorii. Exact ca în cadrul executării hotărârilor Curții, Guvernul estimează că plata dobânzilor moratorii ar fi singura consecință a unei posibile întârzieri în plăți.

Curtea nu subscrie la analogia propusă de Guvern între consecințele juridice ale unei întârzieri în executare, pe de o parte, a unei hotărâri exécutorie a unei instanțe interne și, pe de altă parte, a hotărârilor sale, chiar atunci când este vorba, cum ar fi în specie, de decizii naționale pronunțate în cadrul unui recurs pentru încălcare a unui drept garantat de Convenție.

Ea observă că obligația de a plăti sumele acordate de Curte la titlu de satisfacție echitabilă și dobânzile moratorii în caz de întârziere se bazează pe angajamentul Înaltelor Părți contractante de a se conforma hotărârilor Curții în litigiile la care sunt părți, în temeiul articolului 46 al Convenției. Ca atare și în acest cadru, Comitetul Miniștrilor are sarcina de a supraveghea executarea hotărârii, inclusiv plățile în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Elveția (nr. 2) [GC], nr. 32772/02, § 61, CEDO 2009-...).

Pe de altă parte, obligația de a plăti într-un termen rezonabil și din oficiu sumele datorite în temeiul unei hotărâri judecătorești exécutoare pronunțate în cadrul unei acțiuni în reparare a prejudiciului decurgând din încălcarea dreptului la un proces într-un „termen rezonabil" are fundament în articolele 6 și 13 ale Convenției și 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea Simaldone, precitată și Cocchiarella, precitată), pe care Curtea este chemată să asigure respectarea lor, în temeiul articolului 19 al Convenției.

Curtea reamintește că, ținând seama de natura recurului „Pinto", plata dobânzilor pe sumele recunoscute în acest cadru nu poate fi decisivă pentru excluderea calității de victimă a unui reclamant care se plânge de o întârziere în plată (a se vedea, Simaldone c. Italia, precitată, § 63). Într-adevăr, o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-i retrage calitatea de „victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau substanțial, și apoi au remediat, încălcarea Convenției denunțate (a se vedea, între altele, Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, § 69, seria A nr. 51 și Cocchiarella, precitată, § 71). În specie, ținând seama și de faptul că reclamanții nu se limitează la denunțarea unei întârzieri în executarea deciziei curții de apel „Pinto", ci denunță și durata procedurii în fața acesteia, Curtea observă că acordarea dobânzilor moraterii nu poate duce la recunoașterea încălcării și repararea prejudiciului moral decurgând din aceasta.

De aceea, reclamanții pot și continuă să se pretindă „victime", în sensul articolului 34 al Convenției.

Curtea constată că această plângere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă, în plus, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. De aceea, o declară admisibilă. B. Pe fond 1. Principiile aplicabile

Curtea reamintește că executarea unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă a procesului în sensul articolului 6 (Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1997-II), termenul unei proceduri a cărei durată este examinată sub aspectul acestei dispoziții este momentul în care dreptul revendicat obține „realizarea sa efectivă" (Jarreau c. Franța, nr. 50975/99, § 27, 8 aprilie 2003 și, mutatis mutandis, Di Pede c. Italia, 26 septembrie 1996, § 24, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV).

De asemenea, Curtea a judecat că, în cadrul procedurii „Pinto", nu există nicio obligație pentru interesați de a iniția o procedură de execuție pentru a obține plata indemnitații acordate (Delle Cave și Corrado, precitată, §§ 23-24 și Simaldone, precitată, § 53), fiind neoportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță asupra Statului la sfârșitul unei proceduri judecătorești să inițieze ulterior o procedură de execuție forțată pentru a obține satisfacție (Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004; Karahalios c. Grecia, nr. 62503/00, § 23, 11 decembrie 2003).

Rezultă că, atunci când un reclamant se plânge de durata fazei judecătorești a unui recurs „Pinto", precum și de o întârziere în plata indemnitații, timpul care se scurge între data deciziei exécutorie a curții de apel „Pinto" și plata efectivă a sumei acordate trebuie luată în considerare pentru evaluarea duratei procedurii, și aceasta independent de implementarea unei proceduri de execuție de către reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Scollo c. Italia, 28 septembrie 1995, § 44, seria A nr. 315-C).

Cât privește termenul care poate fi considerit rezonabil în sensul articolului 6 § 1, Curtea consideră că criteriile aplicabile nu pot fi acelea adoptate pentru evaluarea duratei procedurilor ordinare, ținând seama de natura recurului „Pinto" și de faptul că aceste cazuri nu au în mod normal o complexitate. În cadrul unui recurs indemnitator care vizează repararea consecințelor duratei excesive a procedurilor, o diligență deosebită se impune statelor pentru a fi constată și reparată încălcarea în termenul cel mai scurt.

Cât privește faza judecătorească a procedurii, în cauza Vaney c. Franța (nr. 53946/00, § 53, 30 noiembrie 2004) unde reclamantul se plângea de durata unei proceduri penale precum și de durata unui recurs în răspundere a Statului pentru lentoarea acesteia, Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției și în legătură cu durata celei de-a doua proceduri. În cauza Cocchiarella (precitată, § 99), Curtea a indicat că termenul de patru luni prevăzut de legea „Pinto" respectă exigența de celeritate necesară pentru un recurs efectiv. Cu toate acestea, a acceptat că durate de nouă luni pentru o instanță și paisprezece luni pentru două instanțe puteau fi considerate rezonabile, deși depășeau termenul prevăzut de legea „Pinto" (Riccardi Pizzati c. Italia [GC], nr. 62361/00, § 98, 29 martie 2006, Giuseppe Mostacciuolo c. Italia (nr. 2) [GC], nr. 65102/01, § 97, 29 martie 2006). Mai recent, în cauza Simaldone (precitată, § 29), Curtea a estimat că faza judecătorească a remediului „Pinto", care a durat unsprezece luni pentru un singur grad de jurisdicție, era excesiv de lungă.

Curtea reamintește că a judecat deja (a se vedea, în primul rând, Cocchiarella c. Italia, precitată, § 89) că, deși este admisibil ca o administrație să aibă nevoie de un anumit timp pentru a efectua o plată, cu toate acestea, fiind vorba de un recurs indemnitator care vizează repararea consecințelor duratei excesive a procedurilor, acest timp nu ar trebui în general să depășească șase luni de la momentul în care decizia de indemnitare devine exécutorie (a se vedea și Simaldone precitată, §§ 48 și urm.).

În final, Curtea observă că în anumite cauze, pentru a stabili dacă procedura era rezonabilă, a considerat în ansamblu faza judecătorească și faza executării. În special, cât privește durata procedurilor „Pinto", ea a judecat că un an și jumătate pentru un singur grad de jurisdicție, execuția inclusă, nu era un termen déraisonnable (Pelli c. Italia (hotărâre), nr. 19537/02, 13 noiembrie 2003).

La lumina celor de mai sus, Curtea estimează că, pentru a satisface exigențele „termenului rezonabil" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, durata unei proceduri „Pinto" în fața curții de apel competente, inclusiv faza de execuție a deciziei, nu ar trebui, în principiu și cu excepția circumstanțelor excepționale, să depășească un an și jumătate. 2. Aplicarea la cazul de fată

Curtea observă că perioada de luat în considerare a început pe 12 octombrie 2001, când reclamanții au sesizat curtea de apel din Roma, și s-a încheiat pe 24 iunie 2004, când au obținut plata indemnitații acordate de aceasta. Procedura a durat deci doi ani și opt luni.

Nimic în dosarul cererii nu indică faptul că acest lung interval de timp ar putea fi legat de comportamentul reclamanților sau de complexitatea cauzei. De aceea, neobservând niciun motiv particular pentru a se abate de la principiile enunțate la §42 de mai sus, Curtea estimează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1, sub aspectul dreptului la o sentință într-un termen rezonabil.

Plângerea bazată pe art. 1 al Protocolului nr. 1 fiind fondată pe aceleași fapte, Curtea consideră că nu ridică nicio problemă distinctă de cea deja pusă pe baza articolului 6 și că, de aceea, nu este necesar să o examineze separat pe fond.

Curtea estimează că aceste plângeri trebuie considerate doar sub aspectul articolului 13 al Convenției, combinat cu art. 6.

Reamintește că, conform jurisprudenței Delle Cave și Corrado (precitată, §§ 43-46) și Simaldone (precitată, §§ 71-72) insuficiența despăgubirii „Pinto" nu pune în discuție efectivitatea acestui recurs.

Subliniind că nu se poate exclude că lentoarea excesivă a recurului indemnitator să afecteze caracterul ei adecvat (Cocchiarella, precitată, § 86), Curtea consideră că durata procedurii constatată în specie, deși determinând o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, nu este suficient de semnificativă pentru a pune în discuție efectivitatea remediului „Pinto".

Cu toate acestea, Curtea observă că litigiul desfășurat în fața ei privind durata recururilor „Pinto" poate indica existența unei probleme generale în funcționarea acestuia (a se vedea, mutatis mutandis, Simaldone precitată, § 82).

Estimează din nou că este necesar să atragă atenția Guvernului asupra acestei probleme, și în special asupra întârzierilor în plata despăgubirilor „Pinto". Reamintește obligația care cade asupra autoritățile naționale de a se dota cu toate mijloacele adecvate și suficiente pentru a asigura respectarea obligațiilor care le revin în temeiul aderării la Convenție și pentru a evita ca rolul Curții să fie blocat de un număr mare de cauze repetitive privind indemnitățile acordate de curți de apel în cadrul procedurilor „Pinto", durata acestora și/sau întârzieri în plata sumelor în cauză, ceea ce constituie o amenințare la efectivitatea viitoare a mecanismului pus în loc de Convenție (a se vedea Cocchiarella, precitată, §§ 69-107 și §§ 125-130; mutatis mutandis, Scordino c. Italia (nr. 3) (satisfacție echitabilă), nr. 43662/98, §§ 14-15, CEDO 2007-...; Driza c. Albania, nr. 33771/02, § 122, CEDO 2007-... (extras); Katz c. România, nr. 29739/03, § 9, 20 ianuarie 2009).

Trebuie deci declarată această plângere inadmisibilă pentru defect manifest de fondament în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Reclamanții solicită, la titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit, 7.000 de euro (EUR) fiecare pentru încălcarea articolului 6 § 1 (durata procedurii principale) și se remit la sabia Curții cu privire la alte încălcări denunțate.

Guvernul nu a luat o poziție în această privință.

Cât privește prejudiciul moral decurgând din durata procedurii principale, Curtea estimează că ar fi putut acorda reclamanților, în absența unor căi de atac interne și ținând seama de întârzierile care le sunt imputabile, 8.400 EUR fiecare. Faptul că curtea de apel din Roma a acordat fiecărui reclamant aproximativ 12,5% din această sumă duce la un rezultat evident déraisonnable, cu atât mai mult că plata a intervenit doi ani și opt luni după depunerea recurului „Pinto". De aceea, ținând seama, pe de o parte, de caracteristicile acestui recurs și de faptul că a ajuns totuși la o dublă constatare de încălcare (paragrafele 29 și 44 de mai sus) și ținând seama, pe de altă parte, de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella precitată (§§ 139-142 și 146), statuând în echitate, Curtea acordă fiecărui reclamant 2.700 EUR la acest titlu.

Cât privește prejudiciul moral din cauza duratei procedurii „Pinto", Curtea reamintește că este o instanță internațională a cărei sarcină principală este de a asigura respectarea drepturilor omului așa cum sunt garantate în Convenție și Protocoalele acesteia, mai degrabă decât să compeseze, detaliat și în mod exhaustiv, prejudiciile suferite de reclamanti. Contrar instanțelor naționale, Curtea are rolul privilegiat de a adopta hotărâri publice care stabilesc normele în materia drepturilor omului aplicabile în toată Europa (a se vedea, mutatis mutandis, Goncharova și alții și 68 alții „pensionari privilegiați" c. Rusia, nr. 23113/08 și alte cereri, §§ 22-24, 15 octombrie 2009).

Observă că în cazul de fată, reclamanții au fost victime ale incapacității autorităților italiene de a asigura desfășurarea procedurii „Pinto" și plata despăgubirilor „Pinto" într-un termen compatibil cu obligațiile decurgând din aderarea Statului pârât la Convenție.

Curtea observă că mai mult de 1.200 de cereri privind în principal sau doar această aceeași problemă sunt în curs în fața ei împotriva Italiei și că numărul acestui tip de cereri este în creștere constantă din 2008. Estimează că, în situații implicând un număr semnificativ de victime plasate într-o situație similară, o abordare globală se impune.

Ținând seama de cele de mai sus și statuând în echitate, Curtea consideră oportun să acorde o sumă forfetară suplimentară de 200 EUR fiecărui reclamant la titlu de prejudiciu moral din cauza duratei excesive a procedurii „Pinto" pe care tocmai a constatat-o. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții solicită de asemenea rambursarea cheltuielilor și costurilor susținute în fața Curții.

Guvernul nu a luat o poziție în această privință.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În specie și ținând seama de faptul că reclamanții nu au prezentat niciun document justificând cheltuieli și costuri la acest titlu, Curtea respinge cererea. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moraterii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA: 1. Declară, cu unanimitate, cererea admisibilă privind plângerile privind durata excesivă a procedurii principale și a procedurii „Pinto" și inadmisibilă pentru rest; 2. Constată, cu unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza duratei excesive a procedurii principale; 3. Constată, cu unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza duratei excesive a procedurii „Pinto"; 4. Constată, cu unanimitate, că nu este necesară o examinare separată a plângerii privind art. 1 al Protocolului nr. 1; 5. Constată, cu patru voturi pentru și trei împotrivă, a) că Statul pârât trebuie să verse fiecărui reclamant, în termenul de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, suma de 2.900 EUR (doi mii nouă sute de euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit; b) că, de la expirarea zisului termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge, cu patru voturi pentru și trei împotrivă, cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 21 decembrie 2010, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintele La prezenta hotărâre se află anexată, în conformitate cu articolele 45 § 2 ale Convenției și 74 § 2 din Regulament, expunerea opinie separate ale judecătorilor Barreto și Popović. F.T. S.H.N.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 7932/04) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet État, MM. Sergio Belperio et Michele Ciarmoli (« les requérants »), ont saisi la Cour le 26 janvier 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e L. Pagnozzi, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora.

Le 9 juin 2009, la Cour a décidé de communiquer la requête. Comme le permettait le paragraphe 3 de l'article 29 de la Convention, en vigueur à l'époque, elle avait en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond des requêtes. EN FAIT I.

Le 3 novembre 1988, les requérants saisirent en référé le juge d'instance de Bénévent afin d'enjoindre à l'entreprise de construction de V.S., qui avait effectué des travaux dans le bâtiment où ils habitaient, de remettre les lieux en état.

Le 9 novembre 1988, le juge d'instance émit l'injonction.

Après deux renvois motivés par l'irrégularité de la notification de l'injonction faite par les requérants, à l'audience du 10 février 1989, le juge d'instance confirma sa décision et accorda aux parties un délai de quatre-vingt-dix jours pour saisir le tribunal afin d'obtenir une décision sur le fond.

Le 10 mars 1989, les requérants assignèrent l'entreprise de V.S. devant le tribunal de Bénévent.

Des dix-sept audiences qui se tinrent entre le 14 juillet 1989 et le 19 mai 1998, cinq furent renvoyées à la demande des requérants.

Par un jugement du 26 mai 1998, déposé le 11 juin 1998, le tribunal rejeta la demande des requérants, lesquels n'interjetèrent pas appel. B. La procédure « Pinto »

Le 12 octobre 2001, les requérants saisirent la cour d'appel de Rome au sens de la loi « Pinto ».

Par une décision du 13 mai 2002, déposée le 19 juin 2002, la cour d'appel constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle rejeta comme non prouvée la demande relative au dommage matériel et accorda à chaque requérant 1 050 EUR pour dommage moral, ainsi que 2 205 EUR pour frais et dépens. Le requérants ne l'ayant pas notifiée au représentant du ministère constitué dans la procédure, cette décision devint définitive le 15 septembre 2003.

Par une lettre du 23 janvier 2004, les requérants informèrent la Cour du résultat de la procédure nationale et de leur décision de ne pas se pourvoir en cassation. Ils la prièrent de reprendre l'examen de leur requête.

Les sommes accordées en exécution de la décision Pinto furent payées le 24 juin 2004. II.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure principale et de l'insuffisance de l'indemnisation « Pinto ».

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

L'article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité 1. Qualité de victime

Le Gouvernement soutient que les requérants ne peuvent plus se prétendre « victimes » de la violation de l'article 6 § 1, car ils auraient obtenu de la cour d'appel de Rome un constat de violation et un redressement approprié et suffisant.

Il fait valoir que la situation litigieuse s'est produite au commencement de l'application de la loi « Pinto », dont le but déclaré a été d'appliquer la Convention en respectant le principe de subsidiarité.

De surcroît, le Gouvernement souligne que la Cour décidant en équité, au cas par cas, sur les montants à accorder au titre de satisfaction équitable dans les affaires de durée des procédures, le juge national n'aurait pas disposé, notamment avant l'arrêt dans l'affaire Cocchiarella ([GC], n o 64886/01, CEDH 2006-V), de critères précis et détaillés concernant l'évaluation du dommage moral. Il aurait été ainsi objectivement difficile pour les autorités judiciaires nationales de se conformer à la jurisprudence de la Cour.

La Cour observe que dans l'arrêt Cocchiarella (précité, § 68), elle a jugé qu'une analyse attentive des nombreux arrêts postérieurs à l'arrêt Bottazzi c. Italie ([GC], n o 34884/97, CEDH 1999 ‑ V) permet de saisir la logique interne sous-jacente aux décisions de la Cour relatives aux indemnités octroyées dans ses arrêts, les montants variant uniquement en fonction des circonstances particulières de chaque affaire.

En outre, elle rappelle qu'un redressement accordé au niveau national n'est considéré insuffisant que lorsque les sommes obtenues par un requérant sont déraisonnables par rapport à celles allouées par la Cour dans des affaires similaires ( Cocchiarella précité, § 105).

La Cour, après avoir examiné l'ensemble des faits de la cause et les arguments des parties, considère que le redressement s'est révélé insuffisant (voir Delle Cave et Corrado c. Italie , n o 14626/03, §§ 26-31, 5 juin 2007, CEDH 2007 ‑ VI ; Cocchiarella précité, §§ 69-98). Cette circonstance suffit à conclure que les requérants peuvent toujours se prétendre « victimes », au sens de l'article 34 de la Convention. 2. Incompatibilité ratione materiae du grief concernant la durée de la de la procédure d'injonction

Le Gouvernement n'a pas soulevé dans ses observations la question de savoir si l'article 6 s'applique à la procédure d'injonction. Néanmoins, la Cour doit examiner cette question, qui touche à sa compétence, dont l'étendue est déterminée par la Convention elle-même, spécialement par son article 32, et non par les observations soumises par les parties dans une affaire donnée ( Medvedyev et autres c . France [GC], n o 3394/03, § 71, 29 mars 2010).

La Cour observe que, compte tenu de l'approche adoptée dans l'affaire Micallef , l'article 6 de la Convention s'applique à la procédure d'injonction ( Micallef c. Malte [GC], n o 17056/06, §§ 83-86, CEDH 2009 ‑ ...). De surcroît, elle note que celle-ci ne saurait être vue comme distincte de la procédure sur le fond. Les deux phases forment une seule procédure en rapport avec le fond du grief faisant l'objet de l'action au principal (voir, mutatis mutandis , Micallef précité, § 77). 3. Conclusion

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Aussi, le déclare-t-elle recevable. B. Sur le fond

La Cour constate que la procédure a débuté le 3 novembre 1988, date d'introduction de la demande d'injonction ( Cesarini c. Italie , 12 octobre 1992, § 16, série A n o 245 ‑ B) et s'est terminée le 11 juin 1998. Elle a donc duré globalement neuf ans et huit mois pour un degré de juridiction.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté une méconnaissance de l'exigence du « délai raisonnable », compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, en premier lieu, Cocchiarella , précité). N'apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu'il y a également lieu de constater une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, pour le même motif. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N o

Les requérants affirment que la durée de la procédure « Pinto » devant la cour d'appel de Rome et le retard mis par les autorités nationales à se conformer à la décision de celle-ci ont entraîné la violation des articles 6 § 1 de la Convention, précité, et 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé dans sa partie pertinente : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général (...). »

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soutient que les requérants ne peuvent plus se prétendre « victimes » d'une violation au sens de l'article 34 de la Convention, car tout préjudice patrimonial découlant des retards dans la procédure aurait été effacé par l'octroi d'intérêts moratoires. Tout comme dans le cadre de l'exécution des arrêts de la Cour, le Gouvernement estime que le versement d'intérêts moratoires serait la seule conséquence de l'éventuel retard dans les paiements.

La Cour ne souscrit pas à l'analogie proposée par le Gouvernement entre les conséquences juridiques d'un retard dans l'exécution, d'une part, d'une décision exécutoire d'une juridiction interne et, d'autre part, de ses arrêts, même quand il s'agit, comme en l'espèce, de décisions nationales rendues dans le cadre d'un recours pour violation d'un droit garanti par la Convention.

Elle relève que l'obligation de payer les sommes accordées par la Cour à titre de satisfaction équitable et les intérêts moratoires en cas de retard est fondée sur l'engagement des Hautes Parties contractantes à se conformer aux arrêts de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties, en vertu de l'article 46 de la Convention. À ce titre et dans ce cadre, le Comité des Ministres est chargé de surveiller l'exécution de l'arrêt, y inclus les paiements en question (voir, mutatis mutandis , Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Suisse (n o 2) [GC], n o 32772/02, § 61, CEDH 2009 ‑ ...).

Par contre, l'obligation de payer dans un délai raisonnable et d'office des sommes dues en vertu d'une décision judicaire exécutoire rendue dans le cadre d'une action en réparation du préjudice découlant de la violation de son droit à un procès dans un « délai raisonnable » trouve son fondement dans les articles 6 et 13 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 (voir Simaldone , precité et Cocchiarella , précité), dont la Cour est appelée à assurer le respect, en vertu de l'article 19 de la Convention.

La Cour rappelle qu'eu égard à la nature de la voie de recours « Pinto », le versement des intérêts sur les sommes reconnues dans ce cadre ne saurait être déterminant pour exclure la qualité de victime d'un requérant se plaignant d'un retard dans le paiement (voir, Simaldone c. Italie , précité, § 63). En effet, une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé, la violation de la Convention dénoncée (voir, entre autres, Eckle c. Allemagne , 15 juillet 1982, § 69, série A n o 51 et Cocchiarella , précité, § 71). En l'espèce, compte tenu aussi du fait que les requérants ne se limitent pas à dénoncer un retard dans l'exécution de la décision de la cour d'appel « Pinto », mais dénoncent aussi la durée de la procédure devant celle-ci, la Cour relève que l'octroi d'intérêts moratoires ne peut entraîner une reconnaissance de violation et réparer le préjudice moral en découlant.

Par conséquent, les requérants peuvent toujours se prétendre « victimes », au sens de l'article 34 de la Convention.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève, en outre, qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Aussi, le déclare-t-elle recevable. B. Sur le fond 1. Les principes applicables

La Cour rappelle que l'exécution d'un jugement ou arrêt devant être considérée comme faisant partie intégrante du procès au sens de l'article 6 ( Hornsby c. Grèce , 19 mars 1997, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II), le terme d'une procédure dont la durée est examinée sous l'angle de cette disposition est le moment où le droit revendiqué trouve sa « réalisation effective » ( Jarreau c. France , n o 50975/99, § 27, 8 avril 2003 et, mutatis mutandis , Di Pede c. Italie , 26 septembre 1996, § 24, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV).

De surcroît, la Cour a jugé que, dans le cadre de la procédure « Pinto » », il n'y a aucune obligation pour les intéressés d'entamer une procédure d'exécution pour obtenir le paiement des indemnisations accordées ( Delle Cave et Corrado , précité, §§ 23-24 et Simaldone , précité, § 53), étant inopportun de demander à une personne qui a obtenu une créance contre l'État à l'issue d'une procédure judiciaire d'engager par la suite une procédure d'exécution forcée afin d'obtenir satisfaction ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004; Karahalios c. Grèce , n o 62503/00, § 23, 11 décembre 2003).

Il s'ensuit que, lorsqu'un requérant se plaint de la durée de la phase judiciaire d'un recours « Pinto », ainsi que d'un retard dans le paiement de l'indemnisation, le temps s'écoulant entre la date de la décision exécutoire de la cour d'appel « Pinto » et le paiement effectif de la somme accordée doit être pris en considération pour évaluer la durée de la procédure, et ce indépendamment de la mise en œuvre d'une procédure d'exécution par le requérant (voir, mutatis mutandis , Scollo c. Italie , 28 septembre 1995, § 44, série A n o 315 ‑ C).

Quant au délai qui peut être considéré raisonnable au sens de l'article 6 § 1, la Cour considère que les critères applicables ne sauraient être ceux adoptés pour évaluer la durée des procédures ordinaires, eu égard à la nature de la voie de recours « Pinto » et au fait que ces affaires ne revêtent normalement aucune complexité. Dans le cadre d'un recours indemnitaire visant à redresser les conséquences de la durée excessive des procédures, une diligence particulière s'impose aux États afin que la violation soit constatée et redressée dans le plus bref délai possible.

En ce qui concerne la phase judiciaire de la procédure, dans l'affaire Vaney c. France (n o 53946/00, § 53, 30 novembre 2004) où le requérant se plaignait de la durée d'une procédure pénale ainsi que de la durée d'un recours en responsabilité de l'État pour la lenteur de celle-ci, la Cour a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention aussi en relation à la durée de la deuxième procédure. Dans l'affaire Cocchiarella (précité, § 99), la Cour a indiqué que le délai de quatre mois prévu par la loi « Pinto » respecte l'exigence de célérité requise pour un recours effectif. Toutefois elle a accepté que des durées de neuf mois pour une instance et de quatorze mois pour deux instances pouvait passer pour raisonnables, bien que dépassant le délai prévu par la loi « Pinto » ( Riccardi Pizzati c. Italie [GC], n o 62361/00, § 98, 29 mars 2006, Giuseppe Mostacciuolo c. Italie (n o 2) [GC], n o 65102/01, § 97, 29 mars 2006). Plus récemment, dans l'affaire Simaldone (précité, § 29), la Cour a estimé que la phase judiciaire du remède « Pinto », ayant duré onze mois pour un degré de juridiction, était excessivement longue.

La Cour rappelle avoir déjà statué (voir, en premier lieu, Cocchiarella c. Italie , précité, § 89) que s'il est admissible qu'une administration puisse avoir besoin d'un certain laps de temps pour procéder à un paiement, néanmoins, s'agissant d'un recours indemnitaire visant à redresser les conséquences de la durée excessive de procédures, ce laps de temps ne devrait généralement pas dépasser six mois à compter du moment où la décision d'indemnisation devient exécutoire (voir aussi Simaldone précité, §§ 48 ss.).

Enfin, la Cour relève que dans certaines affaires, afin d'établir si la procédure était raisonnable, elle a considéré globalement la phase judiciaire et la phase de l'exécution. Notamment, quant à la durée de procédures « Pinto », elle a jugé qu'un an et six mois pour un degré de juridiction, exécution comprise, n'était pas un délai déraisonnable ( Pelli c. Italie (déc.), n o 19537/02, 13 novembre 2003). 46. À la lumière de ce qui précède, la Cour estime qu'afin de satisfaire aux exigences du « délai raisonnable » au sens de l'article 6 § 1 de la Convention, la durée d'une procédure « Pinto » devant la cour d'appel compétente, y incluse la phase d'exécution de la décision, ne devrait pas, en principe et sauf circonstances exceptionnelles, dépasser un an et six mois. 2. L'application au cas d'espèce

La Cour observe que la période à considérer a débuté le 12 octobre 2001, lorsque les requérants saisirent la cour d'appel de Rome, et s'est terminée le 24 juin 2004, lorsqu'ils obtinrent le paiement des indemnisations octroyées par celle-ci. La procédure a donc duré deux ans et huit mois.

Rien dans le dossier de la requête n'indique que ce long laps de temps puisse être lié au comportement des requérants ou à la complexité de l'affaire. Partant, ne relevant aucun motif particulier pour s'éloigner des principes énoncés au paragraphe 42 ci-dessus, la Cour estime qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1, sous l'angle du droit à un jugement dans un délai raisonnable.

Le grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 portant sur les mêmes faits, la Cour considère qu'il ne soulève aucune question distincte de celle déjà posée sur le terrain de l'article 6 et que, par conséquent, il n'est pas nécessaire de l'examiner séparément au fond. III.

La Cour estime que ces griefs doivent être considérés uniquement sous l'angle de l'article 13 de la Convention, combiné avec l'article 6.

Elle rappelle que, selon la jurisprudence Delle Cave et Corrado (précité, §§ 43-46) et Simaldone (précité, §§ 71-72) l'insuffisance de l'indemnisation « Pinto » ne remet pas en cause l'effectivité de cette voie de recours.

Tout en soulignant qu'on ne peut exclure que la lenteur excessive du recours indemnitaire en affecte son caractère adéquat ( Cocchiarella , précité, § 86), la Cour considère que la durée de la procédure constatée en l'espèce, bien qu'entraînant la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, n'est pas suffisamment importante pour remettre en cause l'effectivité du remède « Pinto ».

Néanmoins, la Cour relève que le contentieux pendant devant elle concernant la durée des recours « Pinto » peut indiquer l'existence d'un problème général dans le fonctionnement de celui-ci (voir, mutatis mutandis , Simaldone précité, § 82).

Elle estime encore une fois nécessaire d'attirer l'attention du Gouvernement sur ce problème, et notamment sur les retards dans le paiement des indemnisations « Pinto ». Elle rappelle l'obligation pesant sur les autorités nationales de se doter de tous les moyens adéquats et suffisants pour assurer le respect des obligations qui leur incombent en vertu de l'adhésion à la Convention et pour éviter que le rôle de la Cour soit engorgé d'un grand nombre d'affaires répétitives portant sur les indemnités accordées par des cours d'appel dans le cadre de procédures « Pinto », la durée de celles-ci et/ou le retard dans le paiement des sommes en question, ce qui constitue une menace pour l'effectivité à l'avenir du dispositif mis en place par la Convention (voir Cocchiarella , précité, §§ 69-107 et §§ 125 ‑ 130 ; mutatis mutandis , Scordino c. Italie (n o 3) (satisfaction équitable), n o 43662/98, §§ 14-15, CEDH 2007-... ; Driza c. Albanie , n o 33771/02, § 122, CEDH 2007-... (extraits) ; Katz c Roumanie , n o 29739/03, § 9, 20 janvier 2009).

Il y a lieu en l'espèce de déclarer ce grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Les requérants réclament, au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi, 7 000 euros (EUR) chacun pour la violation de l'article 6 § 1 (durée de la procédure principale) et se remettent à la sagesse de la Cour quant aux autres violations dénoncées.

Le Gouvernement n'a pas pris position à cet égard.

Quant au préjudice moral découlant de la durée de la procédure principale, la Cour estime qu'elle aurait pu accorder aux requérants, en l'absence de voies de recours internes et compte tenu des retards qui leur sont imputables, 8 400 EUR chacun. Le fait que la cour d'appel de Rome ait octroyé à chaque requérant environ 12,5 % de cette somme aboutit à un résultat manifestement déraisonnable, d'autant plus que le paiement est intervenu deux ans et huit mois après le dépôt du recours « Pinto ». Par conséquent, eu égard, d'une part, aux caractéristiques de cette voie de recours et au fait qu'elle est tout de même parvenue à un double constat de violation (paragraphes 29 et 44 ci-dessus) et compte tenu d'autre part de la solution adoptée dans l'arrêt Cocchiarella précité (§§ 139-142 et 146), statuant en équité, la Cour alloue à chaque requérant 2 700 EUR à ce titre.

Quant au préjudice moral en raison de la durée de la procédure « Pinto », la Cour rappelle qu'elle est une juridiction internationale ayant pour tâche principale d'assurer le respect des droits de l'homme tels que garantis dans la Convention et ses Protocoles, plutôt que de compenser, minutieusement et de manière exhaustive, les préjudices subis par les requérants. Contrairement aux juridictions nationales, la Cour a pour rôle privilégié d'adopter des jugements publics établissant les normes en matière des droits de l'homme applicables dans toute l'Europe (voir, mutatis mutandis , Goncharova et autres et 68 autres « retraités privilégiés » c. Russie, n os 23113/08 et autres requêtes, §§ 22-24, 15 octobre 2009).

Elle observe que dans le cas d'espèce, les requérants ont été victimes de l'incapacité des autorités italiennes à garantir le déroulement de la procédure « Pinto » et le paiement des indemnisations « Pinto » dans un délai compatible avec les obligations qui découlent de l'adhésion de l'État défendeur à la Convention.

La Cour relève que plus de 1 200 requêtes portant principalement ou uniquement sur ce même problème sont pendantes contre l'Italie et que le nombre de ce type de requêtes est en constante augmentation depuis 2008. Elle estime que, dans des situations impliquant un nombre significatif des victimes placées dans une situation similaire, une approche globale s'impose.

Au vu de ce qui précède et statuant en équité, la Cour considère opportun d'accorder une somme forfaitaire additionnelle de 200 EUR à chaque requérant à titre de dommage moral en raison de la durée excessive de la procédure « Pinto » qu'elle vient de constater. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également le remboursement des frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement n'a pas pris position à cet égard.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu du fait que les requérants n'ont produit aucun document justifiant des frais et dépens à ce titre, la Cour rejette la demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.