Berü împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 47304/07) împotriva Republicii Turcia și căreia șase cetățeni ai acestui stat, D. Hacı Berü, Dnele Zübeyde, Meral, Keziban și Berivan Berü, și D. Zeki Berü („reclamanții"), toți membri ai aceleiași familii, născuți respectiv în 1962, 1973, 1992, 1993, 2001 și 1995, au sesizat Curtea la 15 octombrie 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de D. A. Kaldık, avocat la Bingöl. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Reclamanții reproșează în special statului responsabilitatea pentru decesul apropiatelor lor și se plâng de durata recursului în reparație pe care l-au exercitat în acest sens.

La 17 iunie 2009, președintele A doua secție a hotărât comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 §1 din Convenție, s-a hotărât de asemenea că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei. FAPTE

La 19 martie 2001, D-na Gazal Berü, născută în 1992, fiică a primilor doi reclamanți și soră a celorlalți reclamanți, a fost atacată de cinci sau șase câini în timp ce se plimba cu prietenele în jurul cimitirului din satul Yiğitler, districtul Bingöl. Alertați de ceilalți copii, jandarmii și sătenii s-au grăbit pe loc. Copilul a decedat în timp ce era transportat la spitalul din Bingöl. A. Ancheta penală

O anchetă a fost deschisă imediat. Un proces-verbal relatând faptele, împreună cu o schiță, a fost întocmit și aproximativ zece mărturii au fost culese de jandarmii.

Un sătean, membru al consilului înțelepților din sat, a declarat în depoziția sa că avusese în trecut discuții cu comandantul jandarmeriei cu privire la pericolul pe care îl reprezentau acești câini, că respectivul comandant afirmase că acești animale nu aparțin postului de jandarmeie și că, dacă constituiau o amenințare, sătenii ar trebui să-i împuște. El afirmă că transmisese această informație celorlalți săteni.

Unii săteni au afirmat că acești câini murisesera mai mulți locuitori, că se atacau și asupra turmelor și că deja înghițiseră mai multe din vitele lor.

Jandarmul care făcea gărzii în ziua incidentului, İ.Ö., afirmă că, atunci când copiii trecuseră lângă sârmele ghimpate care înconjurau jandarmeriei, el i-ar fi avertizat asupra pericolului pe care-l aveau dacă se-ndrepta spre cimitir, unde se afla o zonă minată. Trei alți jandarmii declară că fuseseră chemați în întăriri de colegul lor atunci când atacul avusese loc.

La 20 martie 2001, a fost efectuată o autopsie asupra trupului victimei. Potrivit raportului, decesul era datorat insuficienței respiratorii și cardio-vasculare cauzate de morsuri grave, în special la nuca.

La 21 martie 2001, un agent din direcția agriculturii (Tarım ve Köyișleri Genel Müdürlüğü) s-a dus în sat și a capturat trei câini.

La 22 martie 2001, procurorul din Karlıova a deschis o anchetă pentru omor involuntar și a cules zece mărturii.

Unii săteni susțineau că acești câini aparțin postului de jandarmeie situat lângă sat. Reclamantul Hacı Berü a cerut identificarea și sancționarea responsabililor de păzirea acestor câini.

Alți săteni susțineau că avuseseră deja discuții cu comandantul cu privire la câini și că au împușcat pe unii la cererea acestuia.

Jandarmii au afirmat că aceștia sunt câini rătăciți care se hrăneau din gunoiul din jurul jandarmeriei, plasate la aproximativ 200 de metri în afara sârmelor ghimpate care înconjurau postul. Ei au desemnat locul incidentului ca fiind la aproximativ 100 de metri de post, în direcția opusă gunoaielor, spre cimitir. Au afirmat că acești câini i-au atacat pe ei înșiși și că au trebuit uneori să împuște pe unii. Unul dintre ei a adăugat că anul anterior, unul din colegii lor fusese spitalizat pentru morsuri.

Jandarmul İ.Ö. răspunse procurorului că văzuse câinii atacând copilul, dar nu traguse din teama să nu lovească copilul și că, neputând să-și părăsească postul de gază, dăduse imediat alarmă. Colegii lui s-ar fi dus de suite pe loc, la aproximativ 100 de metri de post, pentru a allunga câinii.

Într-o scrisoare din 28 martie 2001 adresată comandamentului jandarmeriei din Karlıova, procurorul ceru care era numele comandantului postului din Yiğitler prezent în ziua evenimentului, ce informații figurau în registrele privind câinii și, dacă era cazul, care era numele responsabilului de păzirea acestor animale.

La 30 noiembrie 2001, comandamentul din Karlıova anunță procurorului că niciun animal nu figura în registrele postului de jandarmeie din Yiğitler. De asemenea, indică că era formal interzis agenților să se aprovizioneze cu câini la nivel local, baza competentă în acest sens fiind comandamentul jandarmeriei din Gemlik, singurul care putea furniza posturilor diferite, conform necesităților, un câine special dresât, însoțit de instructorul acestuia.

Între timp, la 26 aprilie 2001, procurorul considerase că comandantul postului de jandarmeie, İ.E., putea, în lumina diferitelor declarații conform cărora câinii aparțineau jandarmeriei, să aibă responsabilitate în cauză. El sesizase deci, în temeiul legii privind funcționarii, prefectura din Karlıova cu o cerere de autorizare pentru urmărire penală pentru omor din neglijență.

La 13 iunie 2001, prefectul comunicase procurorului decizia sa de a nu autoriza deschiderea urmăririi penale, pe motiv că în lumina întregului dosarului ajunsese la concluzia că aceștia sunt câini rătăciți.

Reclamanții au atacat această decizie. La 17 septembrie 2001, tribunalul administrativ regional din Malatya revocase decizia litigioasă, pe motiv nu doar că organul competent în materie era consiliul administrativ al prefecturii și nu prefectul însuși, dar și că consiliul trebuia să-și desfășoare propria anchetă.

Consiliul administrativ al prefecturii din Karlıova se întrunise atunci și numise un raportor pentru a duce ancheta. În depoziția culeasă de raporter, İ.E. afirmă că aceștia sunt câini rătăciți hrănitori din gunoiul plasat la aproximativ 200 de metri de jandarmeie, că evenimentul avusese loc lângă cimitir, la aproximativ 200 de metri de post, că, puțin după jandarmii săi, el însuși se dusese pe loc pentru a culege în special depoziția jandarmului de gază și că acesta i-ar fi afirmat nu putea trage la câini având în vedere riscul de a lovit copiii.

Jandarmul E.Ș. declară că adusese o pătură pentru copil, că colegii săi transportaseră rănitele spre post și că furnizase vehiculul unui sătean pentru transfer la spital.

Raportorul completase dosarul cu un număr mare de alte mărturii care nu aduseseră elemente noi.

La 3 decembrie 2001, consiliul administrativ hotărî să nu autorizeze deschiderea urmăririi penale pe motiv că nu exista niciun liant cauzal între decesul D-nei Gazal, datorat unui atac de câini rătăciți, și responsabilitățile comandantului İ.E. Această decizie fu notificată la 20 decembrie 2001 D. Hacı Berü, care nu ataca.

La 18 aprilie 2002, procurorul redactă o ordonanță de clasare pe motiv în special că aceștia sunt câini rătăciți și că consiliul administrativ din Karlıova redactase o decizie de clasare. Atacul format de reclamanți împotriva acestei decizii fu respins la 4 iunie 2002 de curtea de asiz din Muș.

Între timp, D. Hacı Berü depusese o plângere pentru omor intenționat, susținând că jandarmii ordonaseră intenționat câinilor să atace și că aceștia le aparțineau.

La 12 iunie 2002, procurorul redactă o a doua ordonanță de clasare, care fu confirmată la 18 iulie 2002 de curtea de asiz din Muș. B. Recursul de full jurisdicție

La 28 martie 2002, reclamanții introduseseră un recurs de full jurisdicție înaintea tribunalului administrativ din Malatya împotriva ministerului internelor.

La 4 iunie 2002, tribunalul le acordă asistență judiciară.

La 27 februarie 2004, le respinge pe motiv că aceștia sunt câini rătăciți și că administrația nu putea fi ținută responsabilă pentru evenimentul tragic, nici din motive de culpă, nici în cadrul responsabilității obiective.

La 9 aprilie 2007, Consiliul de Stat confirmă această decizie. Aceasta a fost notificată D. Zeki Berü la 5 iunie 2007. PE DREPT

Guvernul contestă susținerile reclamanților. Susține că interesații nu au respectat nici regula șase luni, ancheta penală fiind încheiată în 2002, nici regula epuizării căilor de recurs interne atâta timp cât nu ar fi pus în cauză înaintea tribunalului administrativ satul, ca persoană juridică care face parte din sistemul administrativ turc.

Excepțiile de inadmisibilitate ale Guvernului necesitând un examen al tuturor circumstanțelor cauzei, Curtea hotărăște să le îmbine cu fondul. Neconstatând niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul articolului 35 §3 din Convenție, ea declară cererea admisibilă.

Guvernul contestă această teză. A. Principii aplicabile în cauză

Curtea amintește că art. 2 §1 obligă statul nu doar să se abțină de a provoca moartea în mod voluntar și ilegal, dar și să ia măsurile necesare pentru protejarea vieții persoanelor aflate sub jurisdicția sa (Paul și Audrey Edwards c. Regatul Unit, nr. 46477/99, §54, CEDO 2002-II, și Osman c. Regatul Unit, 28 octombrie 1998, §115, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII) și să instituie un cadru juridic și administrativ care descurajează săvârșirea atentate la persoană și, bazat pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, elimina și sancționa încălcări (Makaratzis c. Grecia [GC], nr. 50385/99, §57, CEDO 2004-XI).

Această obligație trebuie totuși interpretată astfel încât să nu impună autorităților o povară insuportabilă sau excesivă, nu orice amenințare presupusă la viață obligând autoritățile, în conformitate cu Convenția, să ia măsuri concrete pentru a preveni realizarea. Pentru a putea concluziona existența unei obligații pozitive în acest sens, trebuie stabilit că autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe în momentul respectiv că un individ anumit era amenințat într-un mod real și imediat și că nu au luat, în cadrul puterilor lor, măsuri care, dintr-un punct de vedere rezonabil, puteau fi considerate apte pentru a înlătura acest risc (Amaç și Okkan c. Turcia, nr. 54179/00 și 54176/00, §46, 20 noiembrie 2007; a se vedea de asemenea, mutatis mutandis, Osman, precitat, §§116 și 121, și, mutatis mutandis, Paul și Audrey Edwards, precitat, §55). Concluzia pe acest punct depinde de un examen al tuturor circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze (Opuz c. Turcia, nr. 33401/02, §130, CEDO 2009-...).

Atunci când a existat o moarte în circumstanțe susceptibile să angajeze responsabilitatea statului, art. 2 implică datoranța de a asigura o reacție adecvată pentru ca cadrul legislativ și administrativ instituit în scopul protejării vieții să fie efectiv pus în aplicare (a se vedea, mutatis mutandis, Osman, precitat, §115, și, mutatis mutandis, Paul și Audrey Edwards, precitat, §54).

În acest sens, Curtea amintește că, dacă atentatul asupra dreptului la viață sau la integritate fizică nu este intenționat, obligația pozitivă de a institui „un sistem judiciar eficient" nu necesită în toate cazurile, urmăriri penale. O asemenea obligație poate fi îndeplinită dacă căi de drept civile, administrative sau chiar disciplinare sunt deschise interesaților (a se vedea, de exemplu, Sergio Murillo Saldias și alții c. Spania (dec.), nr. 76973/01, 28 noiembrie 2006, Vo c. Franța [GC], nr. 53924/00, §90, CEDO 2004-VIII, Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], nr. 32967/96, §51, CEDO 2002-I, și Mastromatteo c. Italia [GC], nr. 37703/97, §§90, 94 și 95). B. Aplicare în cauză

Înainte de toate, Curtea consideră, pe baza elementelor în posesia sa în cauză, că susținerile conform cărora câinii ar fi aparținut postului de jandarmeie și ar fi atacat copiii fără ca aceștia să fi împiedicat atacul, aparțin domeniului speculației și că nu se bazează pe elemente demne de crezare. Pe lângă aceasta, consideră că niciun argument sau element nu necesită reexaminarea faptelor pentru a obține un tablou complet al circumstanțelor factice ale cauzei. Observă că faptele cauzei au fost stabilite judiciar la nivel intern și că niciun document de natură să pună în cauză constatările autorităților și să-i determine să se abată de la acestea nu a fost prezentat (Klaas c. Germania, 22 septembrie 1993, §30, seria A nr. 269).

În continuare, Curtea consideră că prezenta cauză intră în categoria celor privind atentate neintenționate asupra dreptului la viață. Nu este vorba aici despre recurs la forță letală sau despre o activitate periculoasă ci despre o posibilă neglijență în luarea măsurilor necesare pentru a preveni punerea în pericol de câini rătăciți a vieții sau integrității fizice a săteanilor. Astfel, căi de reparație civile sau administrative pot fi considerate suficiente în legătură cu obligațiile statului privind protejarea dreptului la viață pentru o asemenea cauză.

Curtea concluzionează deci că procedura relevantă în cauză era recursul de full jurisdicție introdus de reclamanți și că aceasta s-a încheiat la 5 iunie 2007. În consecință, excepția Guvernului bazată pe tardivitatea cererii în lumina datei sfârșitului procedurii penale trebuie respinsă.

Curtea observă conform diferitelor mărturii concordante că, înainte de incidentul în cauză, câinii avuseseră mai mulți săteni și omorâseră mai cap de vită; anul anterior, un jandam ar fi fost spitalizat pentru morsuri de câini. Observă de asemenea că săteni avuseseră, înainte de atacul mortal, discuții cu comandantul jandarmeriei, care le spusese să împuște câinii dacă erau periculoși.

În cauza prezentă înaintea ei, Curtea recunoaște caracterul grav al evenimentelor care s-au desfășurat. Nu poate deci exclude cu totul existența unei obligații pozitive pentru stat de a lua măsuri preventive atunci când autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe că animalele sălbatice constituie un risc real și imediat pentru viață unde integritate fizică a persoanelor.

Cu toate acestea, această obligație nu poate fi interpretată de manner a impune autorităților o povară insuportabilă sau excesivă (a se vedea, mutatis mutandis, referințele citate la §39 mai sus, cauze în care era vorba de acte săvârșite de terți). În cauza de fața, deși au fost ucise capete de vită de acești câini rătăciți, sau oameni răniți de morsuri, nu se poate spune că au existat suficiente elemente pentru a pune pe seama autorităților locale datoria de a lua măsuri preventive. Circumstanțele cauzei (numărul mic de câini rătăciți și localizarea lor în afara satului) nu permit Curții să constate un mancare la obligațiile pozitive decurgând din art. 2 din Convenție. Într-adevăr, nu rezultă în niciun fel din elementele dosarului că autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe că D-na Gazal era expusă unui pericol de moarte imediat din cauza acestor câini rătăciți. În cauza prezentă, deși incidentul este tragic, era un accident datorat întâmplării care nu-și găsește originea într-o situație de risc imediat punând în pericol viața și în care responsabilitatea statului nu poate fi angajată deoarece ar echivala cu lărgirea acestei responsabilități de o manier despropriționată.

Pe lângă aceasta, faptul de a nu percepe pericolul de viață în circumstanțe cunoscute la acea vreme și de a nu lua măsuri preventive pentru a împiedica concretizarea riscului, nu poate fi considerat ca echivalând cu o culpă grea sau cu o încălcare deliberată a obligației de a proteja viața. Într-adevăr, un criteriu atât de riguros ar fi incompatibil cu cerințele articolului 1 din Convenție și cu obligația statelor contractante în legătură cu acest articol de a asigura o protecție concretă și efectivă a drepturilor și libertăților consacrate prin acest instrument, inclusiv prin art. 2 (a se vedea, mutatis mutandis, Osman, precitat, §§116-121).

Această concluzie scutește Curtea de a examina a doua excepție a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne.

Din motivele expuse mai sus, Curtea concluzionează la absența violării articolului 2 din Convenție în cauză.

Guvernul contestă această teză.

Curtea observă că perioada de considerat, care a început la 28 martie 2002 și s-a încheiat la 9 aprilie 2007, a durat aproximativ cinci ani, pentru două instanțe.

Ea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente precum și miza litigiului pentru interesați (a se vedea, printre multe altele, Daneshpayeh c. Turcia, nr. 21086/04, §§26-29, 16 iulie 2009).

Curtea a tratat în repetate rânduri cauze ridicând întrebări asemănătoare cazului prezent și a concluzionat la violarea articolului 6 §1 din Convenție. După ce examinase toate elementele care i fuseseră prezentate, consideră că Guvernul nu expusese niciun fapt nici argument capabil să determine o concluzie diferită în prezenta cauză. Având în vedere jurisprudența sa în materie, estimează că în cauză durata procedurii litigioase este excesivă și că nu a răspuns cererii „termenului rezonabil".

De aici, a existat o violări a articolului 6 §1 din Convenție.

Părinții D-nei Gazal Berü reclamă fiecare 50.000 lire turce (TRY) pentru prejudiciu material. Frații și surorile victimei nu cer reparație în această privință. Reclamanții solicită în comun un total de 860.000 TRY pentru prejudiciu moral (aproximativ 430.000 euro (EUR) la data cererii, 26 ianuarie 2010). Ei nu prezintă nicio cerere de rambursare de cheltuieli și onorase.

Guvernul invită Curtea să respingă aceste cereri.

Observând că nu sunt nici susținute nici etayate prin documente, Curtea respinge cererile părinților pentru prejudiciu material.

Cu toate acestea, consideră că este cazul să se acorde tuturor reclamanților în comun 3.000 EUR pentru prejudiciu moral având în vedere violarea constatată (§56 mai sus). B. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii de facilitare de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 47304/07) dirigée contre la République de Turquie et dont six ressortissants de cet Etat, M. Hacı Berü, M mes Zübeyde, Meral, Keziban et Berivan Berü, et M. Zeki Berü (« les requérants »), tous membres de la même famille, nés respectivement en 1962, 1973, 1992, 1993, 2001 et 1995, ont saisi la Cour le 15 octobre 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e A. Kaldık, avocat à Bingöl. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Les requérants reprochent en particulier à l'Etat sa responsabilité dans le décès de leur proche et se plaignent de la durée du recours en indemnisation qu'ils ont introduit à cet égard.

Le 17 juin 2009, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT

Le 19 mars 2001, M lle Gazal Berü, née en 1992, fille des deux premiers requérants et sœur des autres requérants, fut attaquée par cinq ou six chiens alors qu'elle se promenait avec ses amies aux alentours du cimetière du village d'Yiğitler, district de Bingöl. Alertés par les autres enfants, les gendarmes et les villageois se rendirent immédiatement sur les lieux. L'enfant décéda pendant son transport à l'hôpital de Bingöl. A. L'enquête pénale

Une enquête fut aussitôt ouverte. Un procès-verbal relatant les faits, adjoint d'un croquis, fut établi et une dizaine de témoignages furent recueillis par les gendarmes.

Un villageois, membre du conseil des sages du village, déclara lors de sa déposition qu'il avait eu dans le passé des discussions avec le commandant de la gendarmerie à propos du danger que représentaient ces chiens, que le commandant avait affirmé que ces animaux n'appartenaient pas au poste de gendarmerie et que, s'ils constituaient une menace, les villageois devaient les abattre. Il affirma avoir transmis cette information aux autres villageois.

Certains villageois affirmèrent que les chiens avaient mordu plusieurs habitants, qu'ils s'attaquaient également aux troupeaux et qu'ils avaient déjà dévoré plusieurs de leurs bêtes.

Le gendarme qui montait la garde le jour de l'incident, İ.Ö., affirma que, lorsque les enfants étaient passés près des barbelés qui entouraient la gendarmerie, il les avait avertis du danger qu'ils couraient à s'aventurer en direction du cimetière, où se trouvait une zone minée. Trois autres gendarmes déclarèrent qu'ils avaient été appelés en renfort par leur collègue lorsque l'attaque avait eu lieu.

Le 20 mars 2001, une autopsie fut effectuée sur le corps de la victime. Selon le rapport, le décès était dû à une insuffisance respiratoire et cardio-vasculaire causée par des morsures graves, notamment à la nuque.

Le 21 mars 2001, un agent de la direction de l'agriculture ( Tarım ve Köyișleri Genel Müdürlüğü ) se rendit au village et captura trois chiens.

Le 22 mars 2001, le procureur de Karlıova ouvrit une enquête pour homicide involontaire et recueillit une dizaine de témoignages.

Certains villageois alléguèrent que les chiens appartenaient au poste de gendarmerie situé près du village. Le requérant Hacı Berü demanda l'identification et la sanction des responsables de la garde de ces chiens.

D'autres villageois affirmèrent qu'ils avaient déjà eu des discussions à propos des chiens avec le commandant et qu'ils en avaient abattu quelques-uns à la demande de celui-ci.

Les gendarmes affirmèrent qu'il s'agissait de chiens errants qui se nourrissaient dans les poubelles de la gendarmerie, placées à environ 200 mètres à l'extérieur des fils barbelés entourant le poste. Ils désignèrent le lieu de l'incident comme se situant à une centaine de mètres du poste, dans la direction opposée aux poubelles, vers le cimetière. Ils affirmèrent que les chiens les attaquaient eux aussi et qu'ils avaient dû parfois en abattre. L'un d'entre eux ajouta que, l'année précédente, un de leur collègue avait été hospitalisé pour des morsures.

Le gendarme İ.Ö. répondit au procureur qu'il avait vu les chiens attaquer l'enfant mais qu'il n'avait pas tiré par crainte d'atteindre celle-ci et que, ne pouvant quitter son poste de garde, il avait immédiatement donné l'alerte. Ses collègues se seraient rendus de suite sur les lieux, à une centaine de mètres du poste, pour chasser les chiens.

Dans une lettre du 28 mars 2001 adressée au commandement de la gendarmerie de Karlıova, le procureur demanda quel était le nom du commandant du poste d'Yiğitler présent le jour de l'événement, quelles informations figuraient sur les registres au sujet des chiens et, le cas échéant, quel était le nom du responsable de la garde de ces animaux.

Le 30 novembre 2001, le commandement de Karlıova informa le procureur qu'aucun animal ne figurait dans les registres du poste de gendarmerie d'Yiğitler. Il indiqua également qu'il était formellement interdit aux agents de se fournir en chiens au niveau local, la base compétente à cet égard étant le commandement de la gendarmerie de Gemlik, le seul à pouvoir procurer à différents postes, selon les besoins, un chien spécialement dressé, accompagné de son instructeur.

Entre-temps, le 26 avril 2001, le procureur avait considéré que le commandant du poste de gendarmerie, İ.E., pouvait, au vu de différentes déclarations selon lesquelles les chiens appartenaient à la gendarmerie, avoir une responsabilité dans l'affaire. Il avait donc saisi, en vertu de la loi sur les fonctionnaires, la préfecture de Karlıova d'une demande d'autorisation de poursuites pour homicide par négligence.

Le 13 juin 2001, le préfet communiqua au procureur sa décision de ne pas autoriser l'ouverture de poursuites, au motif qu'au vu de l'ensemble du dossier il était parvenu à la conclusion qu'il s'agissait de chiens errants.

Les requérants formèrent opposition contre cette décision. Le 17 septembre 2001, le tribunal administratif régional de Malatya infirma la décision litigieuse, au motif non seulement que l'organe compétent en la matière était le conseil administratif de la préfecture et non le préfet lui-même, mais encore que le conseil devait mener sa propre enquête.

Le conseil administratif de la préfecture de Karlıova se réunit alors et nomma un rapporteur pour mener l'enquête. Lors de sa déposition recueillie par le rapporteur, İ.E. affirma qu'il s'agissait de chiens errants se nourrissant dans les poubelles placées à environ 200 mètres de la gendarmerie, que l'événement avait eu lieu près du cimetière, à environ 200 mètres du poste, que, peu après ses gendarmes, il s'était lui-même rendu sur les lieux pour recueillir notamment la déposition du gendarme de garde et que celui-ci lui avait affirmé n'avoir pu tirer sur les chiens au vu du risque d'atteindre les enfants.

Le gendarme E.Ș. déclara qu'il avait apporté une couverture pour l'enfant, que ses collègues avaient transporté la blessée vers le poste et qu'il avait fourni le véhicule d'un villageois pour le transfert à l'hôpital.

Le rapporteur compléta son dossier par un grand nombre d'autres dépositions qui n'apportèrent pas d'éléments nouveaux.

Le 3 décembre 2001, le conseil administratif décida de ne pas autoriser l'ouverture de poursuites au motif qu'il n'existait aucun lien de causalité entre le décès de M lle Gazal, dû à une attaque de chiens errants et les responsabilités du commandant İ.E. Cette décision fut notifiée le 20 décembre 2001 à M. Hacı Berü, qui ne forma pas opposition.

Le 18 avril 2002, le procureur rendit un non-lieu au motif notamment qu'il s'agissait de chiens errants et que le conseil administratif de Karlıova avait rendu une décision de non-lieu à poursuivre. L'opposition formée par les requérants contre cette décision fut rejetée le 4 juin 2002 par la cour d'assises de Muș.

Dans l'intervalle, M. Hacı Berü avait déposé plainte pour homicide volontaire, alléguant que les gendarmes avaient sciemment commandé aux chiens d'attaquer et que ceux-ci leurs appartenaient.

Le 12 juin 2002, le procureur rendit une deuxième ordonnance de non-lieu, qui fut confirmée le 18 juillet 2002 par la cour d'assises de Muș. B. Le recours de pleine juridiction

Le 28 mars 2002, les requérants introduisirent un recours de pleine juridiction devant le tribunal administratif de Malatya contre le ministère de l'Intérieur.

Le 4 juin 2002, le tribunal leur accorda l'assistance judiciaire. 31 . Le 27 février 2004, il débouta les requérants au motif qu'il s'agissait de chiens errants et que l'administration ne pouvait être tenue pour responsable de l'événement tragique, que ce soit pour faute ou dans le cadre de la responsabilité objective.

Le 9 avril 2007, le Conseil d'Etat confirma cette décision. Celle-ci fut notifiée à M. Zeki Berü le 5 juin 2007. EN DROIT I.

Le Gouvernement conteste les allégations des requérants. Il soutient que les intéressés n'ont respecté ni la règle des six mois, l'enquête pénale ayant été close en 2002, ni la règle de l'épuisement des voies de recours internes dès lors qu'ils n'auraient pas mis en cause devant le tribunal administratif le village, en tant que personne morale faisant partie du système administratif turc.

Les exceptions d'irrecevabilité du Gouvernement nécessitant un examen de l'ensemble des circonstances de la cause, la Cour décide de les joindre au fond. Ne constatant aucun autre motif d'irrecevabilité au sens de l'article 35 § 3 de la Convention, elle déclare la requête recevable. II.

Le Gouvernement combat cette thèse. A. Principes applicables en l'espèce

La Cour rappelle que l'article 2 § 1 astreint l'Etat non seulement à s'abstenir de provoquer la mort de manière volontaire et illégale, mais aussi à prendre les mesures nécessaires à la protection de la vie des personnes relevant de sa juridiction ( Paul et Audrey Edwards c. Royaume-Uni , n o 46477/99, § 54, CEDH 2002 ‑ II, et Osman c. Royaume-Uni , 28 octobre 1998, § 115, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII) et de mettre en place un cadre juridique et administratif dissuadant de commettre des atteintes contre la personne et, s'appuyant sur un mécanisme d'application conçu pour en prévenir, supprimer et sanctionner les violations ( Makaratzis c. Grèce [GC], n o 50385/99, § 57, CEDH 2004 ‑ XI).

Cette obligation doit néanmoins être interprétée de manière à ne pas imposer aux autorités un fardeau insupportable ou excessif, toute menace présumée contre la vie n'obligeant pas les autorités, au regard de la Convention, à prendre des mesures concrètes pour en prévenir la réalisation. Pour que l'on puisse conclure à l'existence d'une obligation positive à cet égard, il y a lieu d'établir que les autorités savaient ou auraient dû savoir sur le moment qu'un individu déterminé était menacé de manière réelle et immédiate et qu'elles n'ont pas pris, dans le cadre de leurs pouvoirs, les mesures qui, d'un point de vue raisonnable, pouvaient être considérées comme aptes à pallier ce risque ( Amaç et Okkan c. Turquie , n os 54179/00 et 54176/00, § 46, 20 novembre 2007 ; voir également, mutatis mutandis , Osman , précité, §§ 116 et 121, et, mutatis mutandis , Paul et Audrey Edwards , précité, § 55). La conclusion sur ce point dépend d'un examen de l'ensemble des circonstances particulières de chaque affaire ( Opuz c. Turquie , n o 33401/02, § 130, CEDH 2009 ‑ ...).

Lorsqu'il y a eu un décès dans des circonstances susceptibles d'engager la responsabilité de l'Etat, l'article 2 implique le devoir d'assurer une réaction adéquate pour que le cadre législatif et administratif instauré aux fins de la protection de la vie soit effectivement mis en œuvre (voir, mutatis mutandis , Osman , précité, § 115, et, mutatis mutandis , Paul et Audrey Edwards , précité, § 54).

A ce propos, la Cour rappelle que, si l'atteinte au droit à la vie ou à l'intégrité physique n'est pas intentionnelle, l'obligation positive de mettre en place « un système judiciaire efficace » n'exige pas nécessairement, dans tous les cas, des poursuites pénales. Pareille obligation peut être remplie si des voies de droit civiles, administratives ou même disciplinaires sont ouvertes aux intéressés (voir, par exemple, Sergio Murillo Saldias et autres c. Espagne (déc.), n o 76973/01, 28 novembre 2006, Vo c. France [GC], n o 53924/00, § 90, CEDH 2004 ‑ VIII, Calvelli et Ciglio c. Italie [GC], n o 32967/96, § 51, CEDH 2002 ‑ I, et Mastromatteo c. Italie [GC], n o 37703/97, §§ 90, 94 et 95). B. Application en l'espèce

Tout d'abord, la Cour considère, à partir des éléments en sa possession en l'espèce, que les allégations selon lesquelles les chiens auraient appartenu au poste de gendarmerie et auraient attaqué les enfants sans que ceux-ci eussent empêché l'attaque, relèvent du domaine de la spéculation et, qu'elles ne s'appuient pas sur des éléments dignes de foi. Au demeurant, elle estime qu'aucun argument ou élément n'entraîne la nécessité d'examiner à nouveau les faits pour obtenir un tableau complet des circonstances factuelles de la cause. Elle constate que les faits de l'espèce ont été établis judiciairement au niveau interne et qu'il n'a été soumis aucune pièce de nature à remettre en cause les constatations des autorités et à conduire la Cour à s'en écarter ( Klaas c. Allemagne , 22 septembre 1993, § 30, série A n o 269).

Ensuite, la Cour considère que la présente affaire entre dans la catégorie de celles portant sur des atteintes non intentionnelles au droit à la vie. Il ne s'agit pas en effet ici d'un recours à la force létale ni d'une activité dangereuse mais d'une éventuelle négligence dans la prise des mesures nécessaires pour empêcher la mise en danger par des chiens errants de la vie ou de l'intégrité physique des villageois. Ainsi, des voies de réparation civiles ou administratives peuvent être considérées comme suffisantes au titre des obligations de l'Etat quant à la protection du droit à la vie pour une pareille affaire.

La Cour conclut donc que la procédure pertinente en l'espèce était le recours de pleine juridiction introduit par les requérants et que celle-ci a pris fin le 5 juin 2007. Par conséquent, l'exception du Gouvernement tirée de la tardiveté de la requête au vu de la date de la fin de la procédure pénale doit être rejetée.

La Cour note selon les différentes dépositions concordantes que, avant l'incident en cause, les chiens avaient blessé plusieurs villageois et tué plusieurs têtes de bétail ; l'année précédente, un gendarme aurait été hospitalisé pour des morsures de chiens. Elle note également que des villageois avaient, avant l'attaque mortelle, discuté avec le commandant de la gendarmerie, qui leur avait dit d'abattre les chiens s'ils étaient dangereux.

Dans le cas d'espèce devant elle, la Cour reconnaît le caractère grave des événements qui se sont déroulés. Elle ne peut donc totalement exclure l'existence d'une obligation positive pour l'État à prendre des mesures préventives lorsque les autorités savaient ou auraient dû savoir que des animaux sauvages constituent un risque réel et immédiat contre la vie où l'intégrité physique des personnes.

Néanmoins, cette obligation ne peut être interprétée de manière à imposer aux autorités un fardeau insupportable ou excessif (voir, mutatis mutandis , les références citées au paragraphe 39 ci-dessus, affaires dans lesquelles il s'agissait d'actes commis par des tierces personnes). En l'occurrence, bien qu'il y ait eu des têtes de bétails tuées par ces chiens errants, ou encore des gens blessés par leurs morsures, l'on ne peut dire qu'il y avait assez d'éléments pour mettre à la charge des autorités locales le devoir de prendre des mesures préventives. Les circonstances de l'espèce (le nombre peu élevé de chiens errants et leur localisation en dehors du village) ne permettent pas à la Cour de constater un manquement aux obligations positives découlant de l'article 2 de la Convention. En effet, il ne ressort nullement dans les éléments du dossier que les autorités savaient ou auraient dû savoir que M lle Gazal était exposée à un danger de mort imminent à cause de ces quelques chiens errants. Dans le cas présent, bien que l'incident soit tragique, il s'agissait d'un accident dû au hasard qui ne trouve pas son origine dans une situation de risque immédiat mettant la vie en danger et dans lequel la responsabilité de l'Etat ne peut être engagée car cela reviendrait à élargir cette responsabilité de manière démesurée.

Par ailleurs, le fait de ne pas percevoir le danger à vie dans des circonstances connues à l'époque et de ne pas prendre des mesures préventives pour empêcher la concrétisation du risque, ne peut être considéré comme équivalant à une faute lourde ou à un manquement délibéré à l'obligation de protéger la vie. En effet, un critère aussi rigoureux serait incompatible avec les exigences de l'article 1 de la Convention et avec l'obligation pour les Etats contractants au regard de cet article d'assurer une protection concrète et effective des droits et libertés consacrés par cet instrument, y compris par l'article 2 (voir, mutatis mutandis , Osman , précité, §§ 116 ‑ 121).

Cette conclusion dispense la Cour d'examiner la deuxième exception du Gouvernement tiré du non-épuisement des voies de recours internes.

Pour les raisons exposées ci-dessus, la Cour conclut à l'absence de violation de l'article 2 de la Convention en l'espèce. III.

Le Gouvernement combat cette thèse.

La Cour observe que la période à considérer, qui a débuté le 28 mars 2002 et s'est terminée le 9 avril 2007, a duré environ cinq ans, pour deux instances.

Elle rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Daneshpayeh c. Turquie , n o 21086/04, §§ 26-29, 16 juillet 2009).

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, elle considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans la présente affaire. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et qu'elle n'a pas répondu à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. IV.

Les parents de M lle Gazal Berü réclament chacun 50 000 livres turques (TRY) pour préjudice matériel. Les frères et sœurs de la victime ne demandent aucune réparation à ce titre. Les requérants sollicitent conjointement un total de 860 000 TRY au titre du préjudice moral (environ 430 000 euros (EUR) à la date de la demande, le 26 janvier 2010). Ils ne présentent aucune demande de remboursement de frais et dépens.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ces demandes.

Observant qu'elles ne sont ni étayées ni soutenues par des documents, la Cour rejette les demandes des parents au titre du dommage matériel.

En revanche, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer à tous les requérants conjointement 3 000 EUR pour dommage moral au vu de la violation constatée (paragraphe 56 ci-dessus). B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.