AFFAIRE HAKAN ARI c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 13331/07) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, d-l Hakan Arı ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 14 martie 2007 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-na M. Göncü, avocat la Mersin. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia.

La 30 martie 2010, președintele secțiunii a doua a decis transmiterea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului cauzei.

El este proprietar din 6 mai 1997 a unui teren de 406,05 m2, înregistrat în registrul fonciar ca pământ pentru pépinière și situat la İçel (Mersin).

După ce a aflat că terenul său a dobândit statutul de teren constructibil, interesat, la o dată neprecizată în 2002, a solicitat o autorizație de construire la primăria din Mersin.

Primăria i-a răspuns că nu-i era posibil să-i acorde această autorizație pe motiv că, în planul de urbanism, terenul în cauză fusese afectat pentru construirea unei școli.

Printr-o scrisoare din 16 ianuarie 2002, reclamantul a cerut direcției educației naționale a lui İçel ("administrația") să-l expropieze de bien sau să anuleze decizia sa de a afecta terenul pentru construirea unei școli.

La 28 martie 2002, administrația i-a anunțat reclamantului că cererea sa de anulare a deciziei de a afecta terenul pentru construirea unei școli fusese respinsă deoarece o expropriere viitoare a acestui bun fusese prevăzută în programul de urbanism al orașului.

Printr-o scrisoare din 11 noiembrie 2002, administrația i-a anunțat avocatului reclamantului că, din lipsă de resurse bugetare, terenul litigios nu putea fi expropriat imediat dar că se va proceda la exproprierea aceluia în anii următori. Nu a furnizat alte precizări privind data viitoarei exproprierii.

La 13 martie 2003, reclamantul a intentat, prin intermediul avocatului, o acțiune pentru daune și prejudicii împotriva administrației în fața tribunalului de primă instanță din Mersin ("tribunalul"). Susținea că pierduse folosința bunului și afirma că dreptul său de proprietate fusese golit de substanța lui întrucât terenul litigios fusese, și aceasta în absență exproprierii de către administrație, afectat pentru construirea unei școli în planul de urbanism.

Tribunalul a ordonat o expertizare.

Măsuratorul expert topograf a efectuat o vizită la teren. A constatat că terenul în cauză era gol și a observat, cu ajutorul unei scrisori datate 14 octombrie 2003 și emanând de la primărie, că fusese într-adevăr dobândit statutul de teren constructibil.

O comisie de experți a efectuat, de asemenea, o vizită la teren. Experții au constatat că, potrivit planului detaliat de urbanism (la scara 1/1000), terenul era constructibil, că era înconjurat de imobile cu două până la trei etaje și că reclamantul putea construi pe acesta un imobil cu două etaje. Au estimat valoarea terenului la 16 242 000 000 de lire turce vechi (TRL) (aproximativ 8 915 euro (EUR) la momentul faptelor).

Printr-o sentință din 12 iulie 2004, tribunalul a dat câștig de cauză reclamantului și a condamnat administrația să-i verseze reclamantului daune și prejudicii în suma de 16 242 000 000 TRL. Această decizie se citește după cum urmează în părțile sale relevante în cauza: "(...) Obiectul cererii este o cerere de daune și prejudicii pentru expropriere de facto. Cererea a fost analizată, rapoartele de expertizare au fost examinate. Din acestea rezultă că terenul reclamantului a fost afectat pentru construirea unei școli fără ca administrația să fi procedat la exproprierea bunului în cauză. De aceea, reclamantul, care nu mai are posibilitatea de a folosi bunul, a suferit o prejudiciere sigură din cauza acestei situații. Prin urmare, trebuie să se admită cererea sa (...)"

La 9 septembrie 2004, administrația s-a pourvoit în casație împotriva sentinței din 12 iulie 2004.

Prin hotărâre din 2 decembrie 2004, Curtea de Casație a anulat sentința atacată în felul următor: "(...) Din totalitatea elementelor dosarului rezultă că terenul litigios este gol. Cu alte cuvinte, administrația nu a ocupat terenul în cauză. De aceea, condițiile unei expropriieri de facto nu sunt îndeplinite (...)"

La 25 ianuarie 2005, reclamantul a formulat un recurs de rectificare al hotărârii din 2 decembrie 2004. Susținea că terenul nu mai era liber de constrângeri din momentul afeciării sale pentru construirea unei școli.

La 18 aprilie 2005, Curtea de Casație a respins recursul de rectificare al hotărârii.

La 27 iunie 2005, tribunalul, pronunțând pe cale de trimitere, s-a conformat hotărârii Curții de Casație și a respins cererea reclamantului.

La 10 iunie 2006, reclamantul s-a pourvoit în casație împotriva acestei decizii. Pentru a susține cererea, el a depus în dosar ultimul plan de urbanism adoptat de municipalitate la 22 septembrie 2005, potrivit căruia terenul litigios era în continuare afectat pentru construirea unei școli. S-a plâns că nu putea nici vinde bunul nici construi un imobil pe acesta. A lamentat că pierduse folosința bunului fără a primi cea mai mică compensație.

La 28 septembrie 2006, Curtea de Casație a confirmat sentința atacată în toate dispozițiile sale.

La 18 octombrie 2006, reclamantul a formulat un recurs de rectificare al hotărârii.

La 22 ianuarie 2007, Curtea de Casație a respins acest recurs și a confirmat hotărârea sa din 28 septembrie 2006.

Guvernul combate această teză. A. Privind admisibilitatea

Guvernul se apără prin neepuizarea căilor de recurs interne, reproșând reclamantului că nu s-a opus planului de urbanism litigios și nu a cerut anularea acestuia. Referindu-se la decizia Curții în cauza Remzi Tekin Bozkurt c. Turcia (nr. 38045/05) din 2 martie 2010, el susține că interesat ar fi trebuit, de asemenea, să sesizeze tribunalele administrative cu un recurs de contencios deplin. De altfel, reproșează reclamantului că nu și-a introdus cererea în termen de șase luni de la data la care a avut cunoștință de decizia de a afecta terenul pentru construirea unei școli, și anume la 16 ianuarie 2002.

Privind procedura destinată anulării unui plan de urbanism determinat, Curtea consideră că nu putea avea impact asupra prezentei cereri, întrucât reclamantul se plânge de repercusiunile limitărilor care au afectat terenul în absența compensației și nu de iregularitatea planului de urbanism în cauză (Rossitto c. Italia, nr. 7977/03, § 19, 26 mai 2009, și Scordino c. Italia (nr. 2) (dec.), nr. 36815/97, 12 decembrie 2002).

Privind recursul de contencios deplin în fața tribunalelor administrative, Curtea observă imediat că circumstanțele cauzei sunt diferite de cele ale cazului citat de Guvern. Din opinia Curții, în cazul de față, reclamantul poate fi considerat ca având epuizat căile de recurs interne în măsura în care a sesizat instanțele naționale cu o cerere pentru daune și prejudicii pentru prejudiciul pe care l-a estimat că l-a suferit din cauza afeciării terenului pentru construirea unei școli. În această privință, Curtea reamintește că aplică regula epuizării căilor de recurs interne ținând seama corespunzător de context și cu o oarecare flexibilitate, fără formalism excesiv. Reafirmă că, atunci când o cale de recurs a fost folosită, utilizarea unei alte căi al cărei scop este practic același nu este cerută (Kozacıoğlu c. Turcia [GC], nr. 2334/03, §§ 39-43, CEDO 2009 ..., și Riad și Idiab c. Belgia, nr. 29787/03 și 29810/03, § 84, CEDO 2008 ...). De aceea, consideră, ținând cont de circumstanțele cauzei, că ar fi excesiv să reproșeze reclamantului că nu a intentat în fața tribunalelor administrative recursul menționat de Guvern. Cu alte cuvinte, Curtea consideră că reclamantul a făcut tot ceea ce se putea rezonabil aștepta de la el pentru a epuiza căile de recurs interne (İlhan c. Turcia [GC], nr. 22277/93, § 59, CEDO 2000-VII).

Privind excepția de tardivitate, Curtea observă că reclamantul și-a introdus cererea în termen de șase luni de la hotărârea Curții de Casație din 22 ianuarie 2007, data deciziei interne definitive. Interesat a respectat deci regula celor șase luni prevăzută de art. 35 § 1 din Convenție.

Ținând cont de cele de mai sus, Curtea respinge excepțiile preliminare ale Guvernului.

Constată, de altfel, că cererea nu este manifestamente nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Reclamantul susține că situația denunțată a adus o violație a articolului 1 din Protocolul nr. 1. El subliniază că ingerința în dreptul la respect pentru bunurile sale durează din 2002, data la care ar fi cerut o autorizație de construire și ar fi aflat că administrația decizia să afecteze terenul – între timp dotat cu statutul de teren constructibil – pentru construirea unei școli. Pe toată această perioadă, terenul ar fi fost lovit de o interdicție de construire, în așteptarea ca administrația să procedeze, la o dată nedeterminată, la exproprierea sa. Reclamantul se plânge de această situație de incertitudine. Reproșează autoritățile inactivitatea și lamentează absența compensației pentru sacrificiul care i s-a impus. În această privință, susține că pierduse deplina folosire a terenului și afirmă că valoarea acestuia scăzuse complet. Mai mult, alege că situația litigioasă eliminase orice posibilitate concretă de a găsi cumpărător și vinde terenul. Ținând cont de situația denunțată, reclamantul consideră că exista o atingere disproporționată a dreptului la respect pentru bunurile sale.

Guvernul susține că nu exista nicio atingere a dreptului reclamantului la respect pentru bunurile sale în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. El este de opiniune că situația litigioasă nu se analizează ca o privare de proprietate și nu poate fi asimilată acesteia. Potrivit lui, reclamantul putea continua să folosească terenul și exploata-l ca pépinière. Referindu-se la decizia redată de Curtea în cauza Cemile Bozoğlu și alții c. Turcia (nr. 787/03, 30 martie 2010), Guvernul roagă Curtea să respingă pretențiile reclamantului.

Din opinia Curții, exista într-adevăr o ingerință în dreptul reclamantului la respect pentru bunurile sale. Într-adevăr, din elementele dosarului rezultă că terenul reclamantului, care avea inițial statutul de pépinière, dobândise statutul de teren constructibil (paragrafele 13 și 14 de mai sus). Cu toate acestea, terenul a fost afectat pentru construirea unei școli în planul de urbanism, ceea ce a avut drept consecință nu doar că a fost lovit de o interdicție de construire ci și că exista o restricție a disponibilității bunului în cauză. Rămâne de stabilit dacă această ingerință a încălcat sau nu dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea observă că nu exista o privare formală de proprietate întrucât dreptul de proprietate al reclamantului rămânea juridic intact. Cu toate acestea, ea reamintește că în absența transferului de proprietate trebuie, de asemenea, să privească dincolo de aparențe și să analizeze realitatea situației litigioase (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 63, seria A nr. 52, și Van Droogenbroeck c. Belgia, 24 iunie 1982, § 38, seria A nr. 50; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Airey c. Irlanda, 9 octombrie 1979, § 25, seria A nr. 32). În această privință, observă că efectele situației litigioase denunțate de reclamant decurg toate din limitări aduse dreptului de proprietate și din consecințele acestora asupra valorii imobilului; rezultă deci toate din diminuarea disponibilității bunului în cauză. Curtea observă, cu toate acestea, că, deși pierduse din substanța, dreptul în cauză nu dispăruse. Efectele măsurilor în cauză nu sunt de atare fel încât să poată fi asimilate unei privări de proprietate. Reclamantul nu pierduse nici accesul la teren nici controlul asupra acestuia și, în principiu, posibilitatea de a vinde terenul, deși îngreunată, rămânea. În aceste condiții, Curtea consideră că a doua frază a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu se aplică în cazul de față (Scordino c. Italia (nr. 2), nr. 36815/97, § 71, 15 iulie 2004, și Matos e Silva, Lda., și alții c. Portugalia, 16 septembrie 1996, § 85, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV).

În schimb, consideră că situația denunțată de reclamant cade sub prima frază a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Sporrong și Lönnroth, citat mai sus, § 65, Erkner și Hofauer c. Austria, 23 aprilie 1987, § 74, seria A nr. 117, Poiss c. Austria, 23 aprilie 1987, § 64, seria A nr. 117, Elia S.r.l. c. Italia, nr. 37710/97, § 57, CEDO 2001-IX, Scordino (nr. 2), citat mai sus, § 73, și Köktepe c. Turcia, nr. 35785/03, § 85, 22 iulie 2008).

Curtea trebuie deci să cerceteze dacă un echilibru just a fost menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale reclamantului (Sporrong și Lönnroth, citat mai sus, § 69, și Phocas c. Franța, 23 aprilie 1996, § 53, Culegere 1996-II).

În această privință, înainte de a se pronunța asupra acestei chestiuni, Curtea dorește să precizeze că nu poate urmări Guvernul atunci când susține că decizia Cemile Bozoğlu și alții este relevantă pentru examinarea prezentei cauze. În cauza Cemile Bozoğlu și alții, chestiunea principală pe care Curtea trebuia s-o rezolve era limitată la aceea de a stabili dacă reclamanții fuseseră expropriați de facto sau nu din bunuri (Cemile Bozoğlu și alții, decizie citată mai sus, §§ 25 și 34). Privea deci doar a doua frază a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1, în timp ce, în prezenta cauză, după cum a fost anterior subliniat (§37 de mai sus), obiectul litigiului se raportează la prima frază a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1, care are un caracter mai general.

Purtând atenție asupra prezentei cauze, Curtea constată că terenul reclamantului devenise constructibil (paragrafele 13 și 14 de mai sus). Reclamantul era deci în mod legitim în drept să se aștepte la obținerea unei autorizații de construire. Totuși, terenul a fost apoi supus unei interdictii de construire în vederea exproprierii, și aceasta în virtutea planului de urbanism care afectase terenul pentru construirea unei școli. Această interdicție a fost menținută în mod continuu (§21 de mai sus).

Curtea consideră natural că, într-un domeniu atât de complex și dificil cum este amenajarea teritoriului, statele contractante se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a-și conduce politica de urbanism (Sporrong și Lönnroth, citat mai sus, § 69). În circumstanțele cauzei, ea consideră stabilit că ingerința în dreptul reclamantului la respect pentru bunurile sale răspundea exigențelor interesului general. Cu toate acestea, nu poate renunța la puterea sa de control.

Ea observă că, pe toată perioada în cauză, reclamantul a rămas într-o incertitudine completă privind soarta proprietății sale. Într-o primă etapă, terenul în cauză putea fi expropriat, ceea ce nu s-a întâmplat din lipsă de resurse bugetare ale administrației (§10 de mai sus). Într-o a doua etapă, municipalitatea a adoptat un nou plan de urbanism, la 22 septembrie 2005, și terenul interesatului a fost o nouă dată afectat pentru construirea unei școli. La data introducerii cererii, reclamantul nu fusese încă expropriat din bun.

În acest sens, Curtea observă că Guvernul nu i-a transmis nicio decizie judecătorească demonstrând că dreptul intern fusese în măsură să remedieaze incertitudinea care afectase terenul interesatului.

De altfel, Curtea consideră că această situație obstrucționase pleina folosire a dreptului de proprietate al reclamantului și că avea repercusiuni dăunătoare slăbind considerabil, printre altele, șansele interesatului de a-și vinde terenul.

În fine, Curtea constată că reclamantul nu și-a văzut pierderea compensată de nicio indemnizație.

În lumina acestor considerații, Curtea consideră că reclamantul trebuit să suporte o sarcină specială și excesivă care rupse echilibrul just care trebuia să domnească între, pe de o parte, exigențele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respect pentru bunuri (Sporrong și Lönnroth, citat mai sus, §§ 73 și 74, Erkner și Hofauer, citat mai sus, §§ 78 și 79, Elia, citat mai sus, § 83, Rossitto, citat mai sus, § 45, Skibińscy c. Polonia, nr. 52589/99, 14 noiembrie 2006, § 98, Skrzyński c. Polonia, nr. 38672/02, 6 septembrie 2007, § 92, Rosiński c. Polonia, nr. 17373/02, 17 iulie 2007, § 89, Buczkiewicz c. Polonia, nr. 10446/03, 26 februarie 2008, § 77 și Pietrzak c. Polonia, nr. 38185/02, 8 ianuarie 2008, § 115).

De aceea, Curtea concluzionează că exista o violație a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II.

Reclamantul solicită 15 000 euro (EUR) pentru daune materiale, susținând că această sumă reprezintă valoarea actuală a terenului și solicită, de asemenea, ca acest montant să fie majorat cu dobânzi pentru moratoriu. El cere deci în total 50 000 EUR.

Guvernul invită Curtea să respingă pretențiile reclamantului, pe care le consideră excessive și lipsă de temei.

Curtea reamintește că o hotărâre constatând o violație atrage pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt violației și de a șterge consecințele acesteia în modul de a restabili, cât mai mult posibil, situația anterioară (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI). Dacă natura violației permite o restitutio in integrum, statul pârât are datoria de a o realiza, Curtea nefiind nici competentă nici având posibilitatea practică de a o realiza ea însăși. Dacă, în schimb, dreptul național nu permite sau permite doar imperfect ștergerea consecințelor violației, art. 41 din Convenție împuternicește Curtea să acorde, dacă este cazul, părții vătămate satisfacția care i se pare corespunzătoare (Brumarescu c. România (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 20, CEDO 2000-I).

Curtea constatase că în cazul de față ingerința litigioasă răspundea exigențelor interesului general (§41 de mai sus), ceea ce revine la a spune că niciun act ilegal sau arbitrar nu fusese constatat.

Prin urmare, indemnizația de stabilit în cazul de față nu va trebui să reflecte ideea ștergerii totale a consecințelor ingerinței litigioase (Papamichalopoulos și alții c. Grecia (satisfacție echitabilă), 31 octombrie 1995, §§ 36 și 39, seria A nr. 330-B, și Fost rege al Greciei și alții c. Grecia [GC] (satisfacție echitabilă), nr. 25701/94, § 78, 28 noiembrie 2002).

Cu alte cuvinte, circumstanțele cauzei nu se pretează la o evaluare precisă a daunelor materiale. Tipul prejudiciului în cauză prezintă un caracter intrinsec aleatoriu, ceea ce face imposibilă calcularea precisă a sumelor necesare pentru repararea sa (Lallement c. Franța (satisfacție echitabilă), nr. 46044/99, § 16, 12 iunie 2003, și Sporrong și Lönnroth c. Suedia (satisfacție echitabilă), 18 decembrie 1984, § 32, seria A nr. 88).

Pentru a calcula, în echitate, paguba, Curtea va lua în considerare faptul că terenul reclamantului era indisponibil din 2002.

Ea consideră că punctul de plecare al raționamentului trebuie să fie valoarea probabilă a terenului la acea dată. De aceea respinge pretențiile reclamantului în măsura în care acestea se referă la valoarea actuală sau actualizată a terenului (Scordino (nr. 2), citat mai sus, § 121).

Pentru a aprecia valoarea terenului, Curtea consideră oportun să plece de la concluziile expertisei prezente în dosar (§14 de mai sus).

Odată determinată valoarea terenului, Curtea consideră că, în absența altor elemente, prejudiciul decurgând din indisponibilitatea terenului pe perioada considerată poate fi compensat prin versarea unei sume corespunzătoare dobânzii legale aplicate pentru întreaga perioadă la contravaloarea terenului astfel definit (Rossitto, citat mai sus, § 64, Terazzi S.r.l. c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 27265/95, § 37, 26 octombrie 2004, și Elia S.r.l. c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 37710/97, § 25, 22 iulie 2004).

În lumina acestor considerații, Curtea, pronunțând în echitate după cum cere art. 41 din Convenție, acorda 12 000 EUR reclamantului. B. Daune morale

Reclamantul solicită 15 000 EUR pentru daune morale și cere ca această indemnizație să fie majorată cu dobânzi pentru moratoriu.

Guvernul contestă pretențiile reclamantului.

Ținând cont de circumstanțele cauzei, Curtea consideră că violația Convenției adusese reclamantului un prejudiciu moral rezultând din incertitudinea situației litigioase (Rossitto, citat mai sus, § 68, și Scordino (nr. 2), citat mai sus, § 127).

De aceea, pronunțând în echitate, Curtea decide să acorde reclamantului 2 000 EUR din acest motiv. C. Frais et dépens

Reclamantul solicită, de asemenea, 9 550 lire turce (aproximativ 4 900 EUR) pentru costuri și cheltuieli suportate în fața instanțelor interne și Curții. Ca justificare, el furnizează un calcul orar și o listă de cheltuieli, precum și tariful baroului din Mersin.

Guvernul contestă acest montant.

Conform jurisprudenței Curții, reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor sale doar în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În cazul de față, ținând cont de documentele în posesia sa și de criteriile menționate, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 1 000 EUR cu toate cheltuielile incluse. D. Dobânzi pentru moratoriu

Curtea consideră oportun să modeleze rata dobânzilor pentru moratoriu pe rata dobânzii facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Stabilește că exista o violație a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Stabilește a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 12 000 EUR (doisprezece mii euro), pentru daune materiale și 2 000 EUR (doi mii euro), pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, și 1 000 EUR, pentru costuri și cheltuieli, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data plății; b) că din expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă în rest. Redactat în limba franceză, apoi transmis în scris la 11 ianuarie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 13331/07) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Hakan Arı (« le requérant »), a saisi la Cour le 14 mars 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e M. Göncü, avocat à Mersin. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 30 mars 2010, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT

Le requérant est né en 1972 et réside à Mersin.

Il est propriétaire depuis le 6 mai 1997 d'un terrain de 406,05 m 2 , enregistré sur le registre foncier comme pépinière et situé à İçel (Mersin).

Ayant appris que son terrain avait acquis le statut de terrain constructible, l'intéressé, à une date non précisée en 2002, demanda un permis de construire à la mairie de Mersin.

La mairie lui répondit qu'il ne lui était pas possible de lui accorder cette autorisation au motif que, dans le plan d'urbanisme, le terrain en question avait été affecté à l'édification d'une école.

Par une lettre du 16 janvier 2002, le requérant demanda à la direction de l'Education nationale d'İçel (« l'administration ») soit de l'exproprier de son bien soit d'annuler sa décision d'affectation de son terrain à l'édification d'une école.

Le 28 mars 2002, l'administration fit savoir au requérant que sa demande d'annulation de la décision d'affectation du terrain à l'édification d'une école avait été rejetée parce qu'une expropriation prochaine de ce bien avait été prévue au programme d'urbanisme de la ville.

Par une lettre du 11 novembre 2002, l'administration annonça à l'avocat du requérant que, faute de ressources budgétaires, le terrain litigieux ne pouvait être exproprié immédiatement mais qu'il serait procédé à cette expropriation dans les années à venir. Elle ne donnait pas d'autre précision quant à la date de la future expropriation.

Le 13 mars 2003, le requérant intenta, par l'intermédiaire de son avocat, une action en dommages et intérêts contre l'administration devant le tribunal de grande instance de Mersin (« le tribunal »). Il soutenait avoir perdu l'usage de son bien et affirmait que son droit de propriété avait été vidé de sa substance dès lors que le terrain litigieux aurait été, et ce en l'absence d'expropriation par l'administration, affecté à l'édification d'une école dans le plan d'urbanisme.

Le tribunal ordonna une expertise.

Le géomètre expert topographe effectua une visite des lieux. Il constata que le terrain en cause était nu et observa, grâce à une lettre datée du 14 octobre 2003 et émanant de la mairie, qu'il avait bien acquis le statut de terrain constructible.

Une commission d'experts effectua également une visite des lieux. Les experts relevèrent que, selon le plan détaillé d'urbanisme (au 1/1000 e ), le terrain était constructible, qu'il était entouré d'immeubles de deux à trois étages et que le requérant pouvait y ériger un immeuble de deux étages. Ils estimèrent la valeur du terrain à 16 242 000 000 d'anciennes livres turques (TRL) (soit environ 8 915 euros (EUR) à l'époque des faits).

Par un jugement du 12 juillet 2004, le tribunal donna gain de cause au requérant et condamna l'administration à verser à l'intéressé des dommages et intérêts d'un montant de 16 242 000 000 de TRL. Cette décision se lit comme suit en ses parties pertinentes en l'espèce : « (...) L'objet de la requête est une demande de dommages et intérêts pour expropriation de facto . La requête a été analysée, les rapports d'expertise ont été examinés. Il en ressort que le terrain du requérant a été affecté à l'édification d'une école sans que l'administration eût procédé à l'expropriation du bien en cause. Dès lors, le requérant, qui n'a plus la possibilité de faire usage de son bien, a subi un préjudice certain du fait de cette situation. Partant, il convient d'accéder à sa demande (...) »

Le 9 septembre 2004, l'administration se pourvut en cassation contre le jugement du 12 juillet 2004.

Par un arrêt du 2 décembre 2004, la Cour de cassation cassa en ces termes le jugement attaqué : « (...) Il ressort de l'ensemble des éléments du dossier que le terrain litigieux est nu. Autrement dit, l'administration n'a pas occupé le terrain en question. Dès lors, les conditions d'une expropriation de facto ne sont pas réunies (...) »

Le 25 janvier 2005, le requérant fit un recours en rectification de l'arrêt du 2 décembre 2004. Il argüait que le terrain n'était plus libre de contrainte depuis son affectation à l'édification d'une école.

Le 18 avril 2005, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification de l'arrêt.

Le 27 juin 2005, le tribunal, statuant sur renvoi, se conforma à l'arrêt de la Cour de cassation et débouta le requérant de sa demande.

Le 10 juin 2006, le requérant se pourvut en cassation contre cette décision. A l'appui de sa demande, il versa au dossier le dernier plan d'urbanisme adopté par la municipalité en date du 22 septembre 2005, selon lequel le terrain litigieux était toujours affecté à l'édification d'une école. Il se plaignit de ne pouvoir ni vendre son bien ni y ériger un immeuble. Il déplora avoir perdu l'usage de son bien sans toucher la moindre indemnisation.

Le 28 septembre 2006, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué en toutes ses dispositions.

Le 18 octobre 2006, le requérant fit un recours en rectification de l'arrêt.

Le 22 janvier 2007, la Cour de cassation rejeta ce recours et confirma ainsi son arrêt du 28 septembre 2006. EN DROIT I.

Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, le requérant allègue que l'affectation de son terrain, sans contrepartie, à l'édification d'une école a restreint l'usage potentiel de ce terrain et a porté atteinte à son droit au respect de ses biens.

Le Gouvernement combat cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, reprochant au requérant de ne pas s'être opposé au plan d'urbanisme litigieux et de ne pas en avoir demandé l'annulation. Se référant à la décision de la Cour dans l'affaire Remzi Tekin Bozkurt c. Turquie (n o 38045/05) du 2 mars 2010, il soutient que l'intéressé aurait également dû saisir les tribunaux administratifs d'un recours de plein contentieux. Par ailleurs, il reproche au requérant de n'avoir pas introduit sa requête dans un délai de six mois à compter de la date à laquelle il a eu connaissance de la décision d'affecter son terrain à l'édification d'une école, à savoir le 16 janvier 2002.

S'agissant de la procédure visant à l'annulation d'un plan d'urbanisme déterminé, la Cour estime qu'elle ne pouvait avoir une incidence sur la présente requête, étant donné que le requérant se plaint des répercussions des limitations ayant frappé son terrain en l'absence d'indemnisation et non de l'irrégularité du plan d'urbanisme en question ( Rossitto c. Italie , n o 7977/03, § 19, 26 mai 2009, et Scordino c. Italie (n o 2) , (déc.), n o 36815/97, 12 décembre 2002).

S'agissant du recours de plein contentieux devant les tribunaux administratifs, la Cour observe d'emblée que les circonstances de la cause sont différentes de celles de l'affaire citée par le Gouvernement. De l'avis de la Cour, en l'espèce, le requérant peut passer pour avoir épuisé les voies de recours internes dans la mesure où il a saisi les juridictions nationales d'une demande en dommages et intérêts pour le préjudice qu'il estimait avoir subi du fait de l'affectation de son terrain à l'édification d'une école. A cet égard, la Cour rappelle qu'elle applique la règle de l'épuisement des voies de recours internes en tenant dûment compte du contexte et avec une certaine souplesse, sans formalisme excessif. Elle réaffirme que, lorsqu'une voie de recours a été utilisée, l'usage d'une autre voie dont le but est pratiquement le même n'est pas exigé (Kozacıoğlu c. Turquie [GC], no 2334/03, §§ 39-43, CEDH 2009 ..., et Riad et Idiab c. Belgique, nos 29787/03 et 29810/03, § 84, CEDH 2008 ...). Dès lors, elle estime, eu égard aux circonstances de la cause, qu'il serait excessif de reprocher au requérant de n'avoir pas intenté devant les tribunaux administratifs le recours mentionné par le Gouvernement. Autrement dit, la Cour considère que le requérant a fait tout ce que l'on pouvait raisonnablement attendre de lui pour épuiser les voies de recours internes (İlhan c. Turquie [GC], no 22277/93, § 59, CEDH 2000 VII).

S'agissant de l'exception de tardiveté, la Cour observe que le requérant a introduit sa requête dans les six mois à compter de l'arrêt de la Cour de cassation du 22 janvier 2007, date de la décision interne définitive. L'intéressé a donc respecté la règle des six mois prévue par l'article 35 § 1 de la Convention.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour rejette les exceptions préliminaires du Gouvernement.

Elle constate par ailleurs que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant soutient que la situation dénoncée a emporté violation de l'article 1 du Protocole n o 1. Il souligne que l'ingérence dans son droit au respect de ses biens dure depuis 2002, date à laquelle il aurait demandé un permis de construire et appris que l'administration avait décidé d'affecter son terrain – entre-temps doté du statut de terrain constructible – à l'édification d'une école. Pendant toute cette période, le terrain aurait été frappé d'une interdiction de construire, en attendant que l'administration procède, à une date indéterminée, à son expropriation. Le requérant se plaint de cette situation d'incertitude. Il reproche aux autorités leur inertie et déplore l'absence d'indemnisation pour le sacrifice qui lui est imposé. A cet égard, il soutient avoir perdu la pleine jouissance du terrain et affirme que la valeur de celui-ci a complètement chuté. En outre, il allègue que la situation litigieuse a éliminé toute possibilité concrète de trouver un acheteur et de vendre le terrain. Compte tenu de la situation dénoncée, le requérant estime qu'il y a eu une atteinte disproportionnée à son droit au respect de ses biens.

Le Gouvernement soutient qu'il n'y a eu aucune atteinte au droit du requérant au respect de ses biens au sens de l'article 1 du Protocole n o 1. Il est d'avis que la situation litigieuse ne s'analyse pas en une privation de propriété et qu'elle ne peut pas être assimilée à celle-ci. Selon lui, le requérant peut continuer à faire usage de son terrain et l'exploiter comme pépinière. Se référant à la décision rendue par la Cour dans l'affaire Cemile Bozoğlu et autres c. Turquie (n o 787/03, 30 mars 2010), le Gouvernement prie la Cour de rejeter les allégations du requérant.

Aux yeux de la Cour, il y a bien eu ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens. En effet, il ressort des éléments du dossier que le terrain du requérant, qui avait initialement le statut de pépinière, avait bien acquis le statut de terrain constructible (paragraphes 13 et 14 ci-dessus). Cependant, ledit terrain a été affecté à l'édification d'une école dans le plan d'urbanisme, ce qui a eu pour conséquence non seulement qu'il a été frappé d'une interdiction de construire mais aussi qu'il y a eu une restriction de la disponibilité du bien en cause. Reste à savoir si cette ingérence a enfreint ou non les dispositions de l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour observe qu'il n'y a pas eu une privation formelle de propriété puisque le droit de propriété du requérant est resté juridiquement intact. Néanmoins, elle rappelle qu'en l'absence d'un transfert de propriété elle doit aussi regarder au-delà des apparences et analyser la réalité de la situation litigieuse ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , 23 septembre 1982, § 63, série A n o 52, et Van Droogenbroeck c. Belgique , 24 juin 1982, § 38, série A n o 50 ; voir également, mutatis mutandis , Airey c. Irlande , 9 octobre 1979, § 25, série A n o 32). A cet égard, elle relève que les effets de la situation litigieuse dénoncés par le requérant découlent tous des limitations apportées au droit de propriété et des conséquences de celles-ci sur la valeur de l'immeuble ; ils résultent donc tous de la diminution de la disponibilité du bien en cause. La Cour note cependant que, bien qu'il ait perdu de sa substance, le droit en cause n'a pas disparu. Les effets des mesures en question ne sont pas tels qu'on puisse les assimiler à une privation de propriété. Le requérant n'a perdu ni l'accès à son terrain ni la maîtrise de celui-ci, et, en principe, la possibilité de vendre le terrain, bien que rendue plus malaisée, a subsisté. Dans ces conditions, la Cour estime que la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1 ne trouve pas à s'appliquer en l'espèce ( Scordino c. Italie (n o 2) , n o 36815/97, § 71, 15 juillet 2004, et Matos e Silva, Lda., et autres c. Portugal , 16 septembre 1996, § 85, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV).

En revanche, elle considère que la situation dénoncée par le requérant relève de la première phrase de l'article 1 du Protocole n o 1 ( Sporrong et Lönnroth , précité, § 65, Erkner et Hofauer c. Autriche , 23 avril 1987, § 74, série A n o 117, Poiss c. Autriche , 23 avril 1987, § 64, série A n o 117, Elia S.r.l. c. Italie , n o 37710/97, § 57, CEDH 2001 ‑ IX, Scordino (n o 2) , précité, § 73, et Köktepe c. Turquie , n o 35785/03, § 85, 22 juillet 2008).

La Cour doit donc rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux du requérant ( Sporrong et Lönnroth , précité, § 69, et Phocas c. France , 23 avril 1996, § 53, Recueil 1996 ‑ II).

A ce propos, avant de se prononcer sur cette question, la Cour tient à préciser qu'elle ne saurait suivre le Gouvernement lorsqu'il soutient que la décision Cemile Bozoğlu et autres est pertinente pour l'examen de la présente affaire. Dans l'affaire Cemile Bozoğlu et autres , la question principale que la Cour devait trancher était limitée à la question de savoir si les requérants avaient été expropriés de facto ou non de leurs biens ( Cemile Bozoğlu et autres , décision précitée, §§ 25 et 34). Elle concernait donc uniquement la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1, alors que, dans la présente affaire, comme il a été précédemment souligné (paragraphe 37 ci-dessus), l'objet du litige se rapporte à la première phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1, qui revêt un caractère plus général.

Se penchant sur la présente affaire, la Cour constate que le terrain du requérant était devenu constructible (paragraphes 13 et 14 ci-dessus). Le requérant était donc légitimement en droit d'attendre l'obtention d'un permis de construire. Or le terrain a par la suite été soumis à une interdiction de construire en vue de son expropriation, et ce en vertu du plan d'urbanisme ayant affecté ce terrain à l'édification d'une école. Cette interdiction a été maintenue de manière continue (paragraphe 21 ci-dessus).

La Cour juge naturel que, dans un domaine aussi complexe et difficile que l'aménagement du territoire, les Etats contractants jouissent d'une large marge d'appréciation pour mener leur politique urbanistique ( Sporrong et Lönnroth , précité, § 69). Dans les circonstances de la cause, elle tient pour établi que l'ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens répondait aux exigences de l'intérêt général. Néanmoins, elle ne saurait renoncer pour autant à son pouvoir de contrôle.

Elle observe que, durant toute la période concernée, le requérant est resté dans une incertitude complète quant au sort de sa propriété. Dans un premier temps, le terrain en cause pouvait être exproprié, ce qui ne s'est pas produit faute de ressources budgétaires de l'administration (paragraphe 10 ci-dessus). Dans un second temps, la municipalité a adopté un nouveau plan d'urbanisme, le 22 septembre 2005, et le terrain de l'intéressé a été une nouvelle fois affecté à l'édification d'une école. A la date de l'introduction de la requête, le requérant n'était toujours pas exproprié de son bien.

A cet égard, la Cour note que le Gouvernement ne lui a fait parvenir aucune décision de justice démontrant que le droit interne eût été en mesure de remédier à l'incertitude qui affectait le terrain de l'intéressée.

En outre, la Cour estime que cette situation a entravé la pleine jouissance du droit de propriété du requérant et qu'elle a eu des répercussions dommageables en affaiblissant considérablement, entre autres, les chances de l'intéressé de vendre son terrain.

Enfin, la Cour constate que le requérant n'a vu sa perte compensée par aucune indemnisation.

A la lumière de ces considérations, la Cour considère que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens ( Sporrong et Lönnroth , précité, §§ 73 et 74, Erkner et Hofauer , précité, §§ 78 et 79, Elia , précité, § 83, Rossitto , précité, § 45, Skibińscy c. Pologne , n o 52589/99, 14 Novembre 2006, § 98, Skrzyński c. Pologne , n o 38672/02, 6 septembre 2007, § 92, Rosiński c. Pologne , n o 17373/02, 17 juillet 2007, § 89, Buczkiewicz c. Pologne , n o 10446/03, 26 février 2008, § 77 et Pietrzak c. Pologne , n o 38185/02, 8 janvier 2008, § 115).

Dès lors, la Cour conclut qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. II.

Le requérant sollicite 15 000 euros (EUR) pour dommage matériel, soutenant que cette somme représente la valeur actuelle de son terrain, et demande également que ce montant soit assorti d'intérêts moratoires. Il réclame donc au total 50 000 EUR.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter les prétentions du requérant, qu'il juge excessives et dépourvues de fondement.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000 ‑ XI). Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum , il incombe à l'Etat défendeur de la réaliser, la Cour n'ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l'accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu'imparfaitement d'effacer les conséquences de la violation, l'article 41 de la Convention habilite la Cour à accorder, s'il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée ( Brumarescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], n o 28342/95, § 20, CEDH 2000 ‑ I).

La Cour a relevé qu'en l'espèce l'ingérence litigieuse répondait aux exigences de l'intérêt général (paragraphe 41 ci-dessus), ce qui revient à dire qu'aucun acte illégal ou arbitraire n'a été constaté.

Par conséquent, l'indemnisation à fixer en l'espèce n'aura pas à refléter l'idée d'un effacement total des conséquences de l'ingérence litigieuse ( Papamichalopoulos et autres c. Grèce (satisfaction équitable), 31 octobre 1995, §§ 36 et 39, série A n o 330-B, et Ex-roi de Grèce et autres c. Grèce [GC] (satisfaction équitable), n o 25701/94, § 78, 28 novembre 2002).

Autrement dit, les circonstances de la cause ne se prêtent pas à une évaluation précise du dommage matériel. Le type de préjudice dont il est question présente un caractère intrinsèquement aléatoire, ce qui rend impossible un calcul précis des sommes nécessaires à sa réparation ( Lallement c. France (satisfaction équitable), n o 46044/99, § 16, 12 juin 2003, et Sporrong et Lönnroth c. Suède (satisfaction équitable), 18 décembre 1984, § 32, série A n o 88).

Pour calculer, en équité, le dommage, la Cour prendra en considération le fait que le terrain du requérant est indisponible depuis 2002.

Elle considère que le point de départ du raisonnement doit être la valeur probable du terrain à cette même époque. Aussi écarte-t-elle les prétentions du requérant dans la mesure où celles-ci sont relatives à la valeur actuelle ou actualisée du terrain ( Scordino (n o 2) , précité, § 121).

Pour apprécier la valeur du terrain, la Cour estime opportun de partir des conclusions de l'expertise présentes dans le dossier (paragraphe 14 ci-dessus).

Une fois la valeur du terrain déterminée, la Cour considère que, en l'absence d'autres éléments, le préjudice découlant de l'indisponibilité du terrain pendant la période considérée peut être compensé par le versement d'une somme correspondant à l'intérêt légal appliqué pour toute cette période à la contre-valeur du terrain ainsi définie ( Rossitto , précité, § 64, Terazzi S.r.l. c. Italie (satisfaction équitable), n o 27265/95, § 37, 26 octobre 2004, et Elia S.r.l. c. Italie (satisfaction équitable), n o 37710/97, § 25, 22 juillet 2004).

A la lumière de ces considérations, la Cour, statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, accorde 12 000 EUR au requérant. B. Dommage moral

Le requérant sollicite 15 000 EUR pour préjudice moral et demande que cette indemnité soit majorée des intérêts moratoires.

Le Gouvernement conteste les prétentions du requérant.

Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour considère que la violation de la Convention a porté au requérant un tort moral résultant de l'incertitude de la situation litigieuse ( Rossitto , précité, § 68, et Scordino (n o 2) , précité, § 127).

Dès lors, statuant en équité, la Cour décide d'allouer au requérant 2 000 EUR de ce chef. C. Frais et dépens

Le requérant demande également 9 550 livres turques (soit environ 4 900 EUR) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour. A titre de justificatif, il fournit un décompte horaire et une liste de dépenses, ainsi que le barème d'honoraires du barreau de Mersin.

Le Gouvernement conteste ce montant.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d'accorder au requérant la somme de 1 000 EUR tous frais confondus. D. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 12 000 EUR (douze mille euros), pour dommage matériel et 2 000 EUR (deux mille euros), pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, et 1 000 EUR, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 janvier 2011, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente