AFFAIRE KLITHROPIIA IPIROU EVVA HELLAS A.E. c. GRECE

AFFAIRE KLITHROPIIA IPIROU EVVA HELLAS A.E. c. GRECE (CtEDO, 2011)

În cazul Klithropiia Ipirou Evva Hellas A.E. Grecia, Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sour Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și Søren Nielsen, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 decembrie 2010, a adoptat hotărârea adoptată la această dată de procedură. La originea cauzei se află o cerere (n 27620/08) îndreptată împotriva Republicii Elene, inclusiv o societate anonimă de drept grecesc specializată în fabricarea încuietorilor de vehicule și având sediul social la Ioannina, Klithropiia Ipirou Evva Hellas A.E. ( La 21 mai 2008, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Guvernul elen a fost reprezentat de delegații agentului său, domnul G. Papadaki, membru al Consiliului juridic al statului și domnul Z. Hadjipavlou, auditor pe lângă Consiliul juridic al statului. La 14 octombrie 2009, președintele primei secțiuni a decis să comunice cererea guvernului, astfel cum se permite la art. 29 alineatul (1) din convenție. 1 din Convenție s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. FACEȚI CIRCONSTANȚELE SPĂLĂȚII LA 30 decembrie 1996, reclamanta a introdus în fața Tribunalului Administrativ din Atena o acțiune împotriva statului care intenționa să obțină plata unei indemnizații de 771 300 litigiul a fost legat de o intervenție a autorităților publice în amânarea unui proiect de investiții al recurentei, care, în cele din urmă, a eșuat proiectul și, prin hotărârea din 30 aprilie 1999, Tribunalul Administrativ a respins acțiunea recurentei. La 17 decembrie 1999, recurenta a introdus o acțiune împotriva acestei hotărâri în fața Curții Administrative de Apel din Atena. În cursul dezbaterilor, recurenta a fost reprezentată de avocații săi, I.K. și A.F. Puterea recurentei către avocații săi le fusese acordată exclusiv în scopul reprezentării acesteia la ședință. Prin hotărârea din 29 noiembrie 2002, Curtea Administrativă de Apel a demisionat reclamanta. La 15 decembrie 2003, grefa acestei curți a comunicat hotărârea avocatului A.F. O executoare a justiției a mers la cabinetul A.F., dar, întrucât acesta din urmă nu era prezent, aceasta a însemnat hotărârea unei angajate a cabinetului. 10. La 27 februarie 2004, recurenta sesizase Consiliul de Stat. 12. În observațiile sale din 22 martie 2006, recurenta a prezentat o declarație mai devreme, semnată la 20 martie 2006, de M.A.F., care afirma că în calitate de deputat, și-a suspendat funcția de avocat și nu putea fi reprezentantul legal al recurentei. Avocatul a afirmat, de asemenea, că a încetat să mai fie reprezentantul legal al recurentei după pronunțarea hotărârii și că nu a fost niciodată informat cu privire la semnificația acesteia, deoarece aceasta din urmă. a fost probabil făcută unei persoane din cabinetul său care a omis să îl informeze 13. Prin hotărârea din 29 octombrie 2007 (pusă la net la 29 noiembrie 2007), Consiliul de Stat a respins acțiunea reclamantei ca fiind tardivă. El a considerat că semnificația hotărârii Curții de Apel către angajatul cabinetului avocatului reclamantei avea ca efect executarea termenului de 60 de ani. a precizat că nu era important să se știe când avocatul a luat cunoștință de hotărâre, deoarece se presupunea că era reprezentantul legal al recurentei chiar și după încheierea ședinței pentru care îi fusese acordată competența. Din momentul în care semnificația a avut loc în cabinetul său, avocatul ar fi putut lua cunoștință de hotărâre și nu conta la ce dată a avut efectiv cunoștință acesta din urmă. În plus, avocatul A.F. nu avea, la data notificării, calitatea de deputat și, prin urmare, nu era împiedicat să-și exercite funcția de avocat. 14. Consiliul de Stat a respins argumentul recurentei potrivit căruia hotărârea nu a fost niciodată comunicată celuilalt avocat, I.K., care a tratat de fapt cauza, pe motiv că, în prezența mai multor reprezentanți legali, semnificația unuia dintre ei era suficientă. În ceea ce privește declarația avocatului din 20 martie 2006, acesta a precizat că acuzațiile avocatului erau În cazul în care domiciliul sau locul de muncă se află în locul sediului tribunalului, reprezentantul judiciar este reprezentantul legal al părții în instanță.art. 32 (1) Competența acordată unui avocat încetează să mai fie valabilă: (a) odată cu încheierea procesului sau a actului procedural pentru care a fost acordat, (b) cu decesul temeiului de putere sau pierderea capacității sale de a acționa ca atare, (c) cu revocarea puterii sau cu revocarea temeiului de putere, (d) cu demisia, încetarea funcțiilor sau revocarea temeiului de putere al funcției de avocat. art. 47 alineatul (5) În prezența mai multor reprezentanți legali (...), semnificația hotărârii la una dintre acestea este suficientă, chiar și atunci când reiese din lege, din statut sau din actul de numire, că acționează împreună. (1) Semnificația hotărârilor către particulari se face la domiciliu sau la locul de muncă, după caz, în mâinile proprii sau reprezentanților legali (..) 2. (...) ca domiciliu este considerată casa sau apartamentul sau locul destinat șederii și somnului și ca loc de muncă, locul de desfășurare a activității profesionale (...) Art. 52 alin. (1) În cazul în care persoanele menționate în art. 50 alin. (1) sunt absente din magazinul, biroul sau atelierul în care lucrează, documentul este predat unui asociat, unui colaborator sau unui angajat care lucrează la locul de muncă. Art. 57 alin. (1) Semnificația se realizează, după caz, în momentul în care documentul trebuie notificat (...). Art. 58 alin. (4) Toate semnificațiile pot fi făcute reprezentantului legal al uneia dintre părți, chiar și atunci când aceasta este rezidentă sau lucrează în locul în care se află instanța. ÎN DREPT CU PRIVIRE LA VIOLAȚIILE ALOCATE LA art. 6 alin. : pe de o parte, o încălcare a dreptului său de acces la o instanță, în acest caz Consiliul de Stat, și pe de altă parte, durata procedurii în fața instanțelor administrative. Partea relevantă a articolului 6 alineatul (1) este astfel formulată Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Accesul la o instanță 17. Recurenta susține că a acordat Consiliului său competența de a o reprezenta numai la ședință în fața Curții de Apel și că, odată cu pronunțarea hotărârii, autoritatea încetase să mai fie valabilă. Faptul că Consiliul de Stat a admis că semnificația hotărârii unei persoane care nu mai reprezenta reclamanta făcea să curgă termenul pentru a se prezenta în fața sa ar fi încălcat dreptul de acces la o instanță. 18. Guvernul susține că notificarea hotărârii Curții Administrative de Apel către unul dintre reprezentanții legali ai recurentei, A.F., care a fost prezentă la ședință, era conformă cu legea. Procedura urmată și consecințele acesteia, și anume comunicarea hotărârii către un angajat al avocatului, la locul său de muncă, în absența sa și punctul de plecare al termenului, a doua zi după această semnificație, indiferent de data la care avocatul a luat cunoștință de hotărâre, erau previzibile, deoarece dispozițiile Codului de procedură administrativă sunt clare și interpretarea lor de către instanțe este constantă, cunoscută și accesibilă. Prin urmare, recurenta, care a fost sfătuită de doi avocați, ar fi trebuit să se aștepte ca aceste norme să se aplice în cazul său 19. Recurenta retorică că, în cazul său, Consiliul de Stat a aplicat norme care nu decurg dintr-o dispoziție specifică de procedură, ci dintr-o construcție judiciară și din combinarea mai multor articole din Codul de procedură administrativă. Or, această jurisprudență stabilește o prezumție ireproșabilă de conștientizare a unei hotărâri, de la care începe să curgă termenul pentru a se supune casării în fața Consiliului de Stat. 20. Curtea reamintește că dreptul la o instanță În acest sens, statul solicită, prin natura sa, o reglementare a statului, care beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, astfel de limitări nu pot restrânge accesul deschis la un justițiar într-un mod sau într-un punct în care dreptul său la o instanță este atins în însăși substanța sa. În cele din urmă, acestea se conformează articolului 6 alineatul (1) numai dacă tind să aibă un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea, printre altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, Hotărârea din 19 februarie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 Curtea amintește, de asemenea, că compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la o instanță recunoscută în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție depinde de particularitățile procedurii în cauză și că trebuie să se țină seama de întregul proces desfășurat în ordinea juridică internă și de rolul jucat de Curtea Supremă în aceasta, condițiile de admisibilitate a unui recurs în Casație putând fi mai stricte decât pentru un recurs ( În sfârșit, Curtea amintește că reglementarea privind formalitățile de introducere a unei căi de atac urmărește să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. În plus, părțile interesate trebuie să se poată aștepta ca aceste norme să fie aplicate ( Miragall Escolano și altele, Spania, n 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 4115/98, 4140/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/96, § 33, CEDO 2000-I). 23. În cazul de față, Curtea constată că art. 30 alineatul (7), art. 50 alineatul (1) și art. 58 alineatul (4) din Codul de procedură administrativă arată că decizia definitivă a unei instanțe administrative este notificată în mod valabil avocatului uneia dintre părțile la procedură, în cazul în care acest avocat a fost prezent la ședință, și că devine în mod obligatoriu reprezentantul legal al acestei părți și este însărcinat cu notificarea deciziilor referitoare la această parte. În plus, din articolele 52 alineatul (1) și 57 alineatul (1) din același cod reiese că, în absența avocatului, notificarea unei hotărâri către un angajat al acestuia face să curgă termenul recursului în casare. Din acest moment, avocatul are posibilitatea de a lua cunoștință de documentul notificat 24. În speță, Curtea arată că recurenta a fost reprezentată de doi avocați la ședință în fața Curții Administrative de Apel. În cazul în care aceasta și-a pronunțat hotărârea, aprodul de justiție a mers la cabinetul unuia dintre aceștia, cel al A.F., care, în temeiul legii (în special art. 30 alineatul (7) din Codul de procedură administrativă), era, de asemenea, reprezentantul său legal. Recurenta, având sediul într-un alt loc decât locul sediului instanței care a pronunțat hotărârea, comunicarea hotărârii către reprezentantul său legal era obligatorie. Din niciun element al dosarului nu reiese că acest avocat și-a pierdut capacitatea de a acționa în calitate de reprezentant al recurentei. Consiliul de Stat, care a examinat motivul recurentei potrivit căruia A.F. nu mai avea competența de a acționa în numele acesteia, a concluzionat că data relevantă pentru a stabili dacă A.F. și-a suspendat activitățile de avocatură din cauza alegerii sale în Parlament a fost cea a notificării hotărârii și, în plus, a precizat că nu va lua în considerare declarația de opoziție. A.F., care susținea că acesta nu mai era reprezentantul legal al recurentei, deoarece fusese depusă după ședință și, prin urmare, era inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile relevante ale Codului de procedură administrativă. 25. Curtea consideră că, în cazul în care recurenta a desemnat doi avocați pentru a o reprezenta în fața Curții Administrative de Apel și nu a revocat puterea pe care le-a acordat-o sau pe care aceștia nu o demisionaseră, aceasta trebuia să se aștepte ca notificarea hotărârii să se facă unuia dintre aceștia. Curtea nu poate accepta ca un termen legal pentru casarea sa să înceteze pe motiv că angajatul unei firme de avocatură ar fi omis să informeze la timp avocatul cu privire la comunicarea unei hotărâri, ceea ce se pretinde de către recurentă în speță. În cazul în care Curtea ar accepta acest lucru, aceasta ar constitui o încălcare a principiului securității juridice, care stă la baza oricăror termene stabilite în materie de procedură judiciară (Hotărârile De Geouffrede la Pradelle c. Franța din 16 decembrie 1992, seria A n 253-B, § 33, și Miragall Escolano și alții c. Spania din 25 ianuarie 2000, CEDO 2000-I, § 33.26. În sfârșit, cu titlu accesoriu, Curtea constată că, deși invitată de aceasta, recurenta nu a furnizat o copie a competenței care ar împuternici în mod expres A.F. să o reprezinte exclusiv la ședință în fața Curții Administrative de Apel și nu pentru notificarea hotărârii. 27. În lumina considerațiilor de mai sus, Curtea consideră că, în speță, limitarea impusă dreptului de acces al recurentei la o instanță a fost proporțională cu scopul de a garanta securitatea juridică și buna administrare a justiției. 28. Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, ca fiind vădit nefondată, în aplicarea articolului 3 și 4 din Convenție. Durata procedurii privind admisibilitatea 29. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea arată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 decembrie 1996, cu sesizarea Tribunalului Administrativ din Atena și s-a încheiat la 29 noiembrie 2007, cu punerea la dispoziție a hotărârii Consiliului de Stat și, prin urmare, a durat zece ani și 11 luni, pentru trei instanțe. 31. Guvernul susține că acest termen este rezonabil dacă luăm în considerare faptul că cazul a fost complex și a fost examinat de trei instanțe. În plus, Consiliul de Stat trebuia să răspundă la mai multe mijloace complexe ridicate de reclamantă, inclusiv valabilitatea unei puteri în cazul în care un avocat este ales deputat. 32. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-II). 33. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Frydlender) În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. 34. În speță, Curtea constată că procedura în fața Tribunalului Administrativ și a Curții Administrative de Apel a durat aproximativ trei ani fiecare, în timp ce în fața Consiliului de Stat aceasta a depășit chiar acest termen. 35. Prin urmare, având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu a fost excesivă și nu a răspuns la cerința 6 alin. (1) al doilea. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 37. Recurenta se plânge că nu există nicio instanță la care să se fi putut adresa pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii în Grecia. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 38. Guvernul susține că art. 13 nu se aplică în cazul de față, deoarece, în opinia sa, nu s-a depășit termenul rezonabil de termen stabilit. Acesta susține, de asemenea, că recurenta ar fi putut sesiza instanța administrativă din Atena cu privire la o acțiune în despăgubire în temeiul articolului 105 din Legea de însoțire a Codului civil. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligației impuse prin art. 6 alineatul (1) de a auzi cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 156, CEDO 2000 XI). 41. Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia să constate că ordinea juridică elenă nu oferea persoanelor interesate o cale de atac eficientă în sensul articolului 13 din Convenție, care le permitea să se plângă de durata unei proceduri (Fragalexi c. Grecia, n 18830/03, 9 iunie 2005, § 23). În plus, în cauza Tsoukalas c. Grecia 12286/08, 22 iulie 2010), Curtea a statuat că calea de atac prevăzută la art. 105 menționat anterior nu îndeplinește cerințele articolului 13 din convenție, întrucât aceasta nu exista într-un grad suficient de certitudine și că singura hotărâre existentă în această privință, pronunțată de o instanță de prim grad, este ulterioară datei de introducere a prezentei cereri. 42. În speță, Curtea nu face distincție între niciun motiv de a se abate de la această jurisprudență. 43. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, a existat o încălcare a articolului 13 din convenție din cauza lipsei în dreptul intern a unei acțiuni care ar fi permis recurentei să obțină sancțiunea dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, în sensul articolului 1 din convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 44. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 50 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit ca urmare a încălcării articolelor 6 alineatul (1) (durata procedurii) și 13 și 30 000 EUR ca urmare a încălcării dreptului său de acces la o instanță. Guvernul consideră că aceste sume sunt excesive și că constatarea încălcării ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă. În cazul în care Curtea consideră că trebuie să acorde o sumă recurentei, aceasta nu ar trebui să depășească 5 000 EUR. 47. Curtea amintește că a constatat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) în ceea ce privește durata procedurii și o încălcare a articolului 13. Statuând în echitate, Comisia consideră că reclamantei trebuie să i se acorde 13 000 EUR pentru prejudiciul moral. Costuri și cheltuieli de judecată 48. Curtea ia act de faptul că reclamanta și-a asigurat ea însăși apărarea în fața ei și nu prezintă nicio cerere de rambursare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Prin urmare, aceasta nu îi acordă nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 49. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate la art. 6 alineatul (1) (durata procedurii) și la 13 din convenție și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 13 000 EUR (treisprezece mii EUR), pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 13 ianuarie 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Nina Vajić Module președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

KLITHROPIIA IPIROU EVVA HELLAS A.E. c. GRÈCE

(Requête n

o

27620/08)

ARRÊT

STRASBOURG

13 janvier 2011

DÉFINITIF

13/04/2011

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Klithropiia Ipirou Evva Hellas A.E. c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l'homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Christos Rozakis,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Sverre Erik Jebens,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9 décembre 2010,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

27620/08) dirigée contre la République hellénique et dont une société anonyme de droit grec spécialisée dans la fabrication de serrures de véhicules et ayant son siège social à Ioannina, Klithropiia Ipirou Evva Hellas A.E. («

la requérante

»), a saisi la Cour le 21 mai 2008 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par les délégués de son agent, M

me

G. Papadaki, assesseure auprès du Conseil juridique de l'Etat, et M

me

Z. Hadjipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.

3.

La requérante allègue en particulier une violation de son droit d'accès à un tribunal et un dépassement du «

délai raisonnable

» de la procédure, garantis par l'article 6 § 1 de la Convention.

4.

Le 14 octobre 2009, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 §

1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le 30 décembre 1996, la requérante introduisit devant le tribunal administratif d'Athènes une action contre l'Etat tendant à obtenir le paiement d'une indemnité de 771

300

000 drachmes. Le litige avait trait à une intervention des pouvoirs publics dans l'ajournement d'un projet d'investissement de la requérante, qui avait fini par faire échouer le projet.

6.

Par un jugement du 30 avril 1999, le tribunal administratif rejeta l'action de la requérante.

7.

Le 17 décembre 1999, la requérante interjeta appel contre ce jugement devant la cour administrative d'appel d'Athènes. Pendant les débats, la requérante était représentée par ses avocats, I.K. et A.F. Le pouvoir de la requérante à ses avocats leur avait été accordé exclusivement aux fins de la représentation de celle-ci à l'audience.

8.

Par un arrêt du 29 novembre 2002, la cour administrative d'appel débouta la requérante.

9.

Le 15 décembre 2003, le greffe de cette cour communiqua l'arrêt à l'avocat

A.F. Une huissière de justice se rendit au cabinet d'A.F. mais, comme ce dernier n'était pas présent, elle signifia l'arrêt à une employée du cabinet.

10.

La requérante, qui n'avait pas reçu copie de l'arrêt, apprit son existence par ses propres moyens.

11.

Le 27 février 2004, la requérante saisit le Conseil d'Etat.

12.

Dans ses observations du 22 mars 2006, la requérante produisit une «

déclaration

», signée le 20 mars 2006, par M

e

A.F., qui affirmait qu'

«

étant député, il avait suspendu ses fonctions d'avocat et ne pouvait être le représentant légal de la requérante

». L'avocat y affirmait également qu'il avait cessé d'être le représentant légal de la requérante après le prononcé de l'arrêt et qu'il n'avait jamais été informé de la signification de celui-ci car elle «

avait probablement été faite à une personne de son cabinet ayant omis de l'en informer

».

13.

Par un arrêt du 29 octobre 2007 (mis au net le 29 novembre 2007), le Conseil d'Etat rejeta l'action de la requérante comme tardive. Il considéra que la signification de l'arrêt de la cour d'appel à l'employée du cabinet de l'avocat de la requérante avait pour effet de faire courir le délai de soixante

jours pour introduire le recours. Il précisa qu'il importait peu de savoir quand l'avocat avait pris connaissance de l'arrêt, car il était présumé être le représentant légal de la requérante même après la fin de l'audience pour laquelle le pouvoir lui avait été accordé. A partir du moment où la signification avait eu lieu à son cabinet, l'avocat aurait pu prendre connaissance de l'arrêt et il importait peu de savoir à quelle date celui-ci en a eu effectivement connaissance. Il releva en outre que l'avocat A.F. n'avait pas, à la date de la signification, la qualité de député et n'était donc pas empêché d'exercer ses fonctions d'avocat.

14.

Le Conseil d'Etat rejeta l'argument de la requérante selon lequel l'arrêt n'avait jamais été signifié à l'autre avocat, I.K., qui «

traitait en réalité l'affaire

», au motif que, en présence de plusieurs représentants légaux, la signification à l'un d'eux suffisait. Quant à la déclaration de l'avocat du 20

mars

2006, il précisa que les allégations de l'avocat étaient «

vagues

» car il n'indiquait pas les raisons pour lesquelles le pouvoir avait cessé d'être valide.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

15.

Les articles pertinents du code de procédure administrative

:

Article 30 § 7

«

Lorsque son domicile ou lieu de travail se trouve au lieu du siège du tribunal, le mandataire judiciaire est le représentant légal de la partie en justice.

»

Article 32

«

: a) avec la fin du procès ou de l'acte procédural pour lequel il a été donné, b) avec le décès du fondé de pouvoir ou la perte de sa capacité d'agir en tant que tel, c) avec la révocation du pouvoir ou le désistement du fondé de pouvoir, d) avec la démission, la cessation de fonctions ou la déchéance du fondé de pouvoir de la fonction d'avocat.

»

Article 47 § 5

«

En présence de plusieurs représentants légaux (...), la signification de l'arrêt à l'un d'entre eux est suffisante, même lorsqu'il ressort de la loi, du statut ou de l'acte de nomination, qu'ils agissent conjointement.

»

Article 50

«

»

Article 52 § 1

«

Si les personnes indiquées à l'article 50 § 1 sont absentes du magasin, du bureau ou de l'atelier où elles travaillent, le document est remis à un associé, un collaborateur ou un employé qui travaille sur le lieu.

»

Article 57 § 1

«

La signification se réalise, selon le cas, au moment de la remise du document à notifier (...).

»

Article 58 § 4

«

Toutes les significations peuvent se faire au représentant légal d'une des parties, même lorsque celle-ci est domiciliée ou travaille dans le lieu où siège le tribunal.

»

EN DROIT

I.

SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

16.

La requérante allègue une double violation de l'article 6 § 1 de la Convention

: d'une part, une violation de son droit d'accès à un tribunal, en l'occurrence le Conseil d'Etat, et d'autre part, la durée de la procédure devant les juridictions administratives. La partie pertinente de l'article 6 § 1 est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Accès à un tribunal

17.

La requérante prétend qu'elle avait donné pouvoir à son conseil de la représenter uniquement à l'audience devant la cour administrative d'appel et qu'avec le prononcé de l'arrêt le pouvoir avait cessé d'être valide. Le fait que le Conseil d'Etat ait admis que la signification de l'arrêt à une personne qui ne représentait plus la requérante faisait courir le délai pour se pourvoir devant lui aurait violé le droit d'accès à un tribunal.

18.

Le Gouvernement soutient que la notification de l'arrêt de la cour administrative d'appel à l'un des représentants légaux de la requérante, A.F., qui a été présent à l'audience, était conforme à la loi. La procédure suivie et ses conséquences, c'est-à-dire la signification de l'arrêt à un employé de l'avocat, à son lieu de travail, en son absence et le point de départ du délai, le lendemain de cette signification, indépendamment de la date à laquelle l'avocat a pris connaissance de l'arrêt, étaient prévisibles, car les dispositions du code de procédure administrative sont claires et leur interprétation par les tribunaux est constante, connue et accessible. Il s'ensuit que la requérante, qui était conseillée par deux avocats, aurait dû s'attendre à ce que ces règles s'appliquent dans son cas.

19.

La requérante rétorque que le Conseil d'Etat a appliqué dans son cas des règles qui résultent non pas d'une disposition spécifique de procédure, mais d'une construction jurisprudentielle et de la combinaison de plusieurs articles du code de procédure administrative. Or, cette jurisprudence établit une présomption irréfragable de la prise de connaissance d'un arrêt, à partir de laquelle commence à courir le délai pour se pourvoir en cassation devant le Conseil d'Etat.

20.

La Cour rappelle que le «

droit à un tribunal

», dont le droit d'accès constitue un aspect particulier, n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, lequel jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l'accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s'en trouve atteint dans sa substance même

; enfin, elles ne se concilient avec l'article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d'autres,

Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne

, arrêt du 19 février 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998–I, p.

290, § 34).

21.

La Cour rappelle en outre que la compatibilité des limitations prévues par le droit interne avec le droit d'accès à un tribunal reconnu par l'article 6 § 1 de la Convention dépend des particularités de la procédure en cause et qu'il faut prendre en compte l'ensemble du procès mené dans l'ordre juridique interne et le rôle qu'y a joué la Cour suprême, les conditions de recevabilité d'un pourvoi en cassation pouvant être plus rigoureuses que pour un appel (

Khalfaoui c. France

, n

o

34791/97, CEDH 1999-IX).

22.

La Cour rappelle enfin que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Par ailleurs, les intéressés doivent pouvoir s'attendre à ce que ces règles soient appliquées (

Miragall Escolano et autres c. Espagne

, n

os

38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I).

23.

En l'occurrence, la Cour note qu'il ressort des articles 30 § 7, 50 § 1 et 58 § 4 du code de procédure administrative que la décision définitive d'une juridiction administrative est notifiée valablement à l'avocat d'une des parties à la procédure, lorsque cet avocat a été présent à l'audience, et qu'il devient obligatoirement le représentant légal de cette partie et est chargé de se voir notifier les décisions concernant cette partie. De plus, il ressort des articles 52 § 1 et 57 § 1 du même code qu'en l'absence de l'avocat la signification d'un arrêt à un employé de celui-ci fait courir le délai du pourvoi en cassation. C'est à partir de ce moment que l'avocat a la possibilité de prendre connaissance du document notifié.

24.

En l'espèce, la Cour relève que la requérante a été représentée par deux avocats à l'audience devant la cour administrative d'appel. Lorsque celle-ci a rendu son arrêt, l'huissier de justice s'est rendu au cabinet de l'un d'eux, celui d'A.F., qui, en vertu de la loi (notamment l'article 30 § 7 du code de procédure administrative), était aussi son représentant légal. La requérante, ayant son siège dans un lieu autre que le lieu du siège de la juridiction qui a rendu l'arrêt, la signification de l'arrêt à son représentant légal était obligatoire. Il ne ressort d'aucun élément du dossier que cet avocat avait perdu sa capacité d'agir en tant que représentant de la requérante. Le Conseil d'Etat, qui a examiné le moyen de la requérante selon lequel A.F. n'avait plus pouvoir pour agir pour le compte de celle-ci, a conclu que la date pertinente pour déterminer si A.F. avait suspendu ses activités d'avocat en raison de son élection au Parlement était celle de la notification de l'arrêt. Il a, en outre, précisé qu'il n'allait pas prendre en considération la «

déclaration

» d'A.F., qui affirmait que celui-ci avait cessé d'être le représentant légal de la requérante, car elle avait été déposée après l'audience et était donc irrecevable selon les dispositions pertinentes du code de procédure administrative.

25.

La Cour considère que si la requérante avait désigné deux avocats pour la représenter devant la cour administrative d'appel et n'avait pas révoqué le pouvoir qu'elle leur avait donné ou que ceux-ci n'avaient pas démissionné, elle devait s'attendre à ce que la notification de l'arrêt se fasse à l'un d'eux. La Cour ne saurait accepter qu'un délai légal pour se pourvoir en cassation cesse de courir au motif que l'employé d'un cabinet d'avocat aurait omis d'informer à temps l'avocat de la signification d'un arrêt, ce qui est allégué par la requérante en l'espèce. Si la Cour l'acceptait, cela reviendrait à cautionner une atteinte au principe de sécurité juridique, qui est à la base de toute fixation de délai en matière de procédure judiciaire (arrêts

De Geouffrede la Pradelle c. France

du 16 décembre 1992, série A n

o

253-B, § 33, et

Miragall Escolano et autres c. Espagne

du 25

janvier 2000, CEDH 2000-I, § 33).

26.

Enfin, à titre accessoire, la Cour note que, bien qu'invitée par elle, la requérante n'a pas fourni copie du pouvoir qui habiliterait expressément A.F. à la représenter exclusivement à l'audience devant la cour administrative d'appel et non pour la notification de l'arrêt.

27.

A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime qu'en l'espèce, la limitation imposée au droit d'accès de la requérante à un tribunal a été proportionnelle au but de garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice.

28.

Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable, comme étant manifestement mal fondée, en application de l'article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

B.

Durée de la procédure

1.

Sur la recevabilité

29.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

2.

Sur le fond

30.

La période à considérer a débuté le 30 décembre 1996, avec la saisine du tribunal administratif d'Athènes, et a pris fin le 29 novembre 2007, avec la mise au net de l'arrêt du Conseil d'Etat. Elle a donc duré dix ans et onze mois environ, pour trois instances.

31.

Le Gouvernement prétend que ce délai est raisonnable si l'on tient compte du fait que l'affaire était complexe et a été examinée par trois instances. De plus, le Conseil d'Etat devait répondre à plusieurs moyens complexes soulevés par la requérante, dont la validité d'un pouvoir au cas où un avocat est élu député.

32.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement de la partie requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

33.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir

Frydlender

précité). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

34.

En l'espèce, la Cour note que la procédure devant le tribunal administratif et la cour administrative d'appel a duré environ trois ans chacune, alors que devant le Conseil d'Etat, elle a même dépassé ce délai.

35.

Dès lors, compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse a été excessive et n'a pas répondu pas à l'exigence du «

délai raisonnable

».

36.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

37.

La requérante se plaint qu'il n'existe en Grèce aucune juridiction à laquelle elle aurait pu s'adresser pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Elle invoque l'article 13 de la Convention aux termes duquel

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.

»

38.

Le Gouvernement soutient que l'article 13 ne trouve pas à s'appliquer en l'espèce, car, selon lui, il n'y a pas eu dépassement du «

délai raisonnable

». Il soutient aussi que la requérante aurait pu saisir le tribunal administratif d'Athènes d'une action en dommages-intérêts sur le fondement de l'article 105 de la loi d'accompagnement du code civil.

A.

Sur la recevabilité

39.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

40.

La Cour rappelle que l'article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d'une méconnaissance de l'obligation, imposée par l'article 6 § 1, d'entendre les causes dans un délai raisonnable (voir

Kudła c. Pologne

[GC], n

o

30210/96, §

156, CEDH 2000

‑

XI).

41.

Par ailleurs, la Cour a déjà eu l'occasion de constater que l'ordre juridique hellénique n'offrait pas aux intéressés un recours effectif au sens de l'article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d'une procédure (

Fraggalexi c. Grèce

, n

o

18830/03, 9 juin 2005, §§

18

‑

23). De plus, dans l'affaire

Tsoukalas c. Grèce

(n

o

12286/08, 22 juillet 2010), la Cour a jugé que la voie de recours offerte par l'article 105 précité ne répondait pas aux exigences de l'article 13 de la Convention car elle n'existait pas à un degré suffisant de certitude et que le seul arrêt existant en la matière, rendu par une juridiction de premier degré, est postérieur à la date d'introduction de la présente requête.

42.

La Cour ne distingue en l'espèce aucune raison de s'écarter de cette jurisprudence.

43.

Dès lors, la Cour estime qu'en l'espèce il y a eu violation de l'article

13 de la Convention en raison de l'absence en droit interne d'un recours qui eût permis à la requérante d'obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l'article

6

§

1 de la Convention.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

44.

Aux termes de l'article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

45.

La requérante réclame 50

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi du fait de la violation des articles 6 § 1 (durée de la procédure) et 13 ainsi que 30

000 EUR du fait de la violation de son droit d'accès à un tribunal.

46.

Le Gouvernement considère que ces sommes sont excessives et que le constat de violation constituerait une satisfaction équitable suffisante. Si la Cour estimait devoir accorder une somme à la requérante, celle-ci ne devrait pas dépasser 5

000 EUR.

47.

La Cour rappelle qu'elle a constaté une violation de l'article 6 § 1 en ce qui concerne la durée de la procédure ainsi qu'une violation de l'article

000 EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

48.

La Cour note que la requérante a assuré elle-même sa défense devant elle et ne présente aucune demande de remboursement des frais et dépens. Elle ne lui accorde donc aucune somme à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

49.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 (durée de la procédure) et 13 de la Convention et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l'Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, 13

000 EUR (treize mille euros), pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

13 janvier 2011, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente