Ibram împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 39606/09) direcționată împotriva Republicii Elenă și cu care un cetățean al acestui stat, d-l Argyrios Ibram («reclamantul»), a sesizat Curtea la 25 iunie 2009 în temeiul art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de d-nele K. Tsitselikis și A. Spathis, avocații baroul din Thessalonice. Guvernul grec («Guvernul») este reprezentat de delegații agentului acestuia, d-na F. Dedousi, aseasoare la Consiliul Juridic al Statului, și d-l D. Kalogiros, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul susține în particular o încălcare a art. 3 din Convenție din cauza condițiilor de detenție din localurile Direcției Generale a Poliției din Thessalonice.

La 19 noiembrie 2010, președinta primei secțiuni a hotărât transmiterea cererii Guvernului. Conform permisului acordat de art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât de asemenea ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. PE FAPT

La 25 noiembrie 2003, urmăriri penale au fost inițiate împotriva sa pentru deținerea de stupefiante și leziuni corporale grave.

La 21 februarie 2007, curtea de apel din Thessalonice a ordonat arestarea sa și plasarea în arest preventiv (sentința nr. 311/2007).

La 14 februarie 2009, reclamantul a fost arestat de poliție și plasat în arest preventiv.

La 16 februarie 2009, a fost transferat în localurile Direcției Generale a Poliției din Thessalonice.

Reclamantul afirmă că condițiile de detenție în localurile respective au fost deplorabile. În special, susține că spațiul de detenție nu era suficient aerat și expus la soare. Aerul era fétid și exista o puternică miroase ofensatoare. Din cauza absenței unei curți interioare, nu exista spațiu pentru a se plimba și, prin urmare, nu putea ieși din cela. Toaletele și dușul erau insalubre. Serviciul penitenciar nu asigura hrana pentru deținuți și fiecare dintre ei avea dreptul doar la 5,87 euro pe zi pentru a comanda mese care le erau livrate din afară. Dar această sumă nu era suficientă pentru a acoperi nevoile alimentare zilnice ale deținuților. În fine, reclamantul se plânge că a fost izolat de viața din afară din cauza interzicerii de a procura ziare și absenței televizorului.

La 17 martie 2009, reclamantul a sesizat camera de acuzare a curții de apel din Thessalonice cu o cerere pentru a obține înlocuirea măsurii de arest preventiv cu o altă măsură. La 2 aprilie 2009, camera de acuzare a respins cererea pe motiv că reclamantul risca să fugă (decizia nr. 291/2009).

La 19 iunie 2009, reclamantul a depus o cerere în temeiul art. 572 din codul de procedură penală, pentru a informa procurorul tribunalului penal al Thessalonicei de condițiile detenției sale și pentru a solicita îmbunătățirea acestora. La 20 iunie 2009, a informat de asemenea mediatorul Republicii Elenă.

La 23 iunie 2009, reclamantul a fost transferat la închisoarea judiciară din Thessalonice.

Art. 572 din codul de procedură penală este redactat după cum urmează: «1. Procurorul din tribunalul penal din locul în care pedeapsa este ispășită exercită competențele prevăzute de cod [de procedură penală] referitoare la tratamentul deținuților și controlează executarea pedepselor și aplicarea măsurilor de securitate, conform dispozițiilor prezentului cod, codului penal și legilor aferente acestora. 2. În vederea exercitării funcțiilor sus-menționate, procurorul din tribunalul penal vizitează închisoarea cel puțin o dată pe săptămână. În cursul acestor vizite, ascultă deținuții care au solicitat anterior o audiere. (...)» 2. Practica națională a) Raportul mediatorului Republicii Elenă din 11 mai 2007, intitulat «Șederea deținuților condamnați penal în localurile poliției»

De la 15 la 16 martie 2007, mediatorul Republicii Elenă a efectuat o vizită la Hotărârea Generală a Poliției din Thessalonice pentru transferul deținuților, pentru a examina, printre altele, condițiile de detenție.

Mediatorul a observat creșterea considerabilă a deținuților din 2005 în localurile posturilor de poliție din Thessalonice. În special, a observat un număr mare de străini pentru care era în curs o procedură de expulzare. A adăugat că aceștia erau deținuți în localurile poliției pentru o perioadă care varia între zece zile și trei luni. A observat că infrastructura subdirecției de poliție din Thessalonice și, în general, a posturilor de poliție nu era cea a unui penitenciar și că, prin urmare, localurile poliției nu se pretau decât la o detenție de scurtă durată. Mediatorul a făcut referință la un document al autorităților de poliție (nr. 1026/5/22/1-θ/30.3.2007) recunoscând lipsa unui spațiu suficient în localurile poliției, absența totală a spațiului pentru exercițiu fizic, problemele de igienă, insuficiențele în ceea ce privește îngrijirea medicală acordată și probleme de securitate. Mai mult, mediatorul a constatat lipsa infrastructurii pentru hrana deținuților. A observat că în loc să distribuie mese deținuților, fiecare dintre ei a primit de autorități suma de 5,87 euro pe zi. Pentru mediatorul, această sumă nu putea întotdeauna fi suficientă, deoarece aceasta depindea de prețurile felurilor oferite de restaurantul care, de fiecare dată, furniza în exclusivitate mese la locul detenției.

Mediatorul a conchis că detenția în localurile poliției pe o perioadă prelungită constituia o încălcare a art. 3 din Convenție. A recomandat autorităților competente să garanteze cât mai repede posibil fiecărei persoane deținute pentru mai mult de douăzeci și patru de ore accesul la exercițiu fizic în spațiu cu aer liber și hrană adecvată. b) Scrisoarea din 13 mai 2009 a mediatorului Republicii Elenă adresată ministerului de Justiție, intitulată «Șederea deținuților condamnați penal în localurile poliției»

Mediatorul i-a amintit ministerului raportul din 11 mai 2007 (paragrafele 13-15 de mai sus) și a subliniat din nou problema sejurului lung al deținuților în localurile poliției. Conform mediatorului, această problemă se dovedi mai importantă în Grecia de Nord din cauza refuzului închisori judiciare din Thessalonice de a primi un număr mai mare de deținuți. Mediatorul a constatat că din mai 2007, atunci când doi ani au trecut, condițiile de detenție nu s-au îmbunătățit. A observat că situația era critică atât pentru deținuți cât și pentru agenții de poliție, după cum fusese de altfel și confirmat de raportul direcției poliției din Imathia. Mediatorul a primit deja plângeri referitoare la subiectul în cauză de la baroul din Thessalonice și Liga Greacă a Drepturilor Omului. În același timp, un grup de deținuți a început o grevă a foamei. În concluzie, mediatorul a solicitat ministerului să ia rapid toate măsurile necesare pentru a rezolva problema în cauză. 3. Constatările CPT Al 12-lea raport general de activități al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT), din 3 septembrie 2002

«(...) 47. Detenția de poliție este (sau cel puțin ar trebui să fie) de scurtă durată relativă. Cu toate acestea, condițiile de detenție în celulele poliției trebuie să îndeplinească anumite condiții elementare. Toate celulele poliției trebuie să fie curate și de o dimensiune rezonabilă ținând seama de numărul de persoane care pot fi plasate în ele și trebuie să beneficieze de iluminare adecvată (adică suficientă pentru a citi în afara perioadelor de odihnă); de preferință, celulele ar trebui să beneficieze de lumină naturală. În plus, celulele trebuie să fie amenajate pentru a permite odihnă (de exemplu, o bancă sau o bancă fixă), și persoanele constrânse să petreacă noaptea în detenție trebuie să aibă un saltea și pături curate. Persoanele deținute de poliție trebuie să aibă acces la toalete corecte în condiții decente și trebuie să aibă oportunități adecvate pentru spălare. Trebuie să aibă acces în orice moment la apă potabilă și trebuie să primească hrană la momente potrivite, inclusiv o masă completă cel puțin o dată pe zi (adică ceva mai substanțial decât un sandwich). Persoanele deținute de poliție timp de 24 de ore sau mai mult ar trebui, pe cât posibil, să li se ofere exercițiu zilnic la aer liber. (...)» PE DREPT

Guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. Afirmă că, conform dreptului intern, reclamantul avea dreptul să se plângă de situația sa șefului poliției. Admite că reclamantul a depus o cerere în temeiul art. 572 din codul de procedură penală, pentru a informa procurorul tribunalului penal al Thessalonicei de condițiile detenției sale. Subliniază, cu toate acestea, că reclamantul a depus recurul doar la 19 iunie 2009, în timp ce se afla în detenție de la 14 februarie 2009. Conform Guvernului, reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne pentru perioada detenției de la 14 februarie 2009 la 19 iunie 2009. Guvernul afirmă, în plus, că cererea reclamantului a fost acceptată foarte repede și că acesta a fost transferat patru zile mai târziu la închisoarea judiciară din Thessalonice.

Reclamantul replica că niciun recurs nu ar fi susceptibil de a remedia încălcarea art. 3 din Convenție, deja suferit de el. Afirmă că, oricum, autoritățile erau conștiente de condițiile de detenție care prevalau în localurile poliției din Thessalonice. Invocă la aceasta raportul mediatorului Republicii din 11 mai 2007 intitulat «Șederea deținuților condamnați penal în localurile poliției» (paragrafele 15-17 de mai sus), precum și scrisoarea adresată de mediatorul Republicii ministerului de Justiție din 13 mai 2009 (§18 de mai sus). În fine, reclamantul subliniază că nu a primit niciodată un răspuns de la procuror cu privire la cererea sa din 19 iunie 2009 și că, prin urmare, nu poate afirma, în mod sigur, dacă transferul sa a fost efectuat ca urmare a cererii sale procurorului sau ca urmare a contactului cu mediatorul.

Curtea amintește că baza regulii epuizării căilor de recurs interne enunțate în art. 35 § 1 din Convenție constă în aceea că înainte de a sesiza un tribunal internațional, reclamantul trebuie să fi dat statului responsabil posibilitatea de a remedia încălcările pretinse prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția să se dovedească eficiente și suficiente (vezi, printre altele, Fressoz și Roire c. Franța [Marea Cameră], nr. 29183/95, § 37, CEDO 1999-I). Într-adevăr, art. 35 § 1 din Convenție prescrie epuizarea doar a recururilor care sunt atât legate de încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, fără care le lipsește efectivitatea și accesibilitatea dorită; statului pârât îi revine să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (vezi, printre multe altele, Dalia c. Franța, 19 februarie 1998, § 38, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I).

Curtea constată că Guvernul face referire la două recurs-uri accesibile reclamantului: sesizarea șefului poliției și recursul la procuror, prevăzut de art. 572 din codul de procedură penală. În ceea ce privește primul recurs, Curtea amintește că a constatat repetat că sesizarea șefului ierarhic al poliției nu poate fi considerată o cale de recurs efectivă în sensul art. 35 § 1 din Convenție (vezi A.A. c. Grecia, nr. 12186/08, §§ 45-46, 22 iulie 2010; Rahimi c. Grecia, nr. 8687/08, § 77, 5 aprilie 2011; R.U. c. Grecia, nr. 2237/08, § 59, 7 iunie 2011; Efraimidi c. Grecia, nr. 33225/08, § 28, 21 iunie 2011). În sentințele precizate, Curtea a subliniat lipsa de claritate privind procedura prin care șeful poliției ar putea fi sesizat și tipul de plângeri care pot fi prezentate acestuia. Mai mult, a exprimat rezerve privind imparțialitatea și obiectivitatea acestuia, ceea ce putea compromite efectivitatea acelui recurs.

Privind recursul prevăzut de art. 572 din codul de procedură penală, Curtea constată de la început că reclamantul nu a omis exercitarea acestuia. Estimează că susținerea Guvernului conform căreia reclamantul ar fi trebuit să-l exerciteze mai devreme pentru ca transferul la închisoarea judiciară din Thessalonice să fie efectuat mai repede, este strâns legată de substanța grievului pe terenul art. 3 și decide să o conecteze la fond.

Curtea constată că acest grief nu este evident neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Curtea observă în plus că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este deci cazul să-l declare admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul susține că susținințele reclamantului sunt vagi și că acesta nu a dovedit că condițiile detenției sale constituie un tratament inuman atât de grav încât să cază sub incidența art. 3. Susține că în ceea ce privește hrana deținuților, în temeiul unui ordin al șefului Direcției Afacerilor Interne a Poliției din Thessalonice, aceștia puteau, de la 22 aprilie 2009, să se hrănească la prânz și seara la cantina poliției din Thessalonice, unde se hrăneau și agenții de poliție și personalul civil al acesteia.

În ceea ce privește hrana, reclamantul confirmă că puțin după sosire, sistemul de hrănire s-a schimbat: deținuții aveau într-adevăr posibilitatea să se hrănească la cantina poliției doar la prânz și seara, ceea ce-i priva de mic dejun.

Curtea amintește că pentru a cădea sub incidența art. 3, un tratament rău trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel este relativă prin esență; depinde de totalitatea datelor cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele acestuia fizice sau mentale, precum și, uneori, de sex, vârstă și starea de sănătate a victimei (vezi, printre altele, Van der Ven c. Țările de Jos, nr. 50901/99, § 47, CEDO 2003-II). Curtea a considerat deci că un tratament era «degradant» în sensul că era de natură să inspire victimelor sentimente de frică, anxietate și inferioritate proprii să le umilească și să le avieze (vezi Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 92, CEDO 2000-XI).

Măsurile de privare de libertate se însoțesc inevitabil de suferință și umilire. Dacă acesta este un fapt ineluctabil care, ca atare și de la sine nu implică o încălcare a art. 3. Această dispozițiune impune totuși statului să se asigure că orice persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile detenției sale nu o supun unei distrese sau a unei probe cu o intensitate care depășește nivelul ineluctabil de suferință inerent unei asemenea măsuri și că, ținând seama de cerințele practice ale închisoriei, sănătatea și bunăstarea sa sunt asigurate în mod adecvat (Kudła, precitată, §§ 92-94, Ramirez Sanchez c. Franța [Marea Cameră], nr. 59450/00, § 119, CEDO 2006-...).

Curtea observă că condițiile de detenție în localurile Direcției Poliției din Thessalonice au făcut deja obiectul unor hotărâri în care Curtea a conchis la încălcarea art. 3 din Convenție (vezi Vafiadis c. Grecia, nr. 24981/07, §§ 30-39, 2 iulie 2009; Shuvaev c. Grecia, nr. 8249/07, §§ 28-41, 29 octombrie 2009).

În speța de față, Curtea observă în plus că Guvernul nu contestă veridicitatea susținințelor reclamantului privind condițiile detenției sale, care sunt de altfel corroborate de constatările mediatorului Republicii Elenă (paragrafele 15-18 de mai sus). Dacă sistemul de hrănire a deținuților s-a îmbunătățit de la 22 aprilie 2009, rămâne totuși că restul problemelor persistă, și anume insalubritatea spațiilor de detenție, absența unui spațiu pentru a se plimba și lipsa oricărui mijloc de distracție.

Or, reclamantul a locuit mai mult de patru luni într-un loc destinat să primească pe prevenuți pentru o scurtă durată și care nu era adaptat nevoilor unei închisoriri prelungite (vezi, mutatis mutandis, Kaja c. Grecia, nr. 32927/03, §§ 49-50, 27 iulie 2006 și Dougoz c. Grecia, nr. 40907/98, § 48, CEDO 2001-II). Pentru primele două luni ale detenției, adaugă de asemenea problema hrăniturii (Vafiadis, precitată, § 35; Shuvaev, precitată, §§ 37 și 39).

Curtea nu poate nici să accepte susținerea Guvernului conform căreia reclamantul ar fi responsabil de situația de care se plânge pentru că a întârziat să folosească recursul prevăzut de art. 572 din codul de procedură penală. Estimează că statul pârât nu se poate absolvi de răspundere privind condițiile de detenție exigând reclamantului să acționeze repede pentru a evita o situație notorie creată de neglijența autorităților sau imperfecțiunile sistemului care permite detenția pedeapsei în localurile poliției. Curtea are, în plus, îndoieli privind efectivitatea recursului în cauză. Amintește mai întâi că Guvernului excipând non-epuizamentul îi revine să convingă Curtea că recursul era eficace și disponibil atât în teorie cât și în practică la data faptelor, adică era accesibil, era susceptibil de a oferi reclamantului corectarea grievurilor sale și prezenta perspective rezonabile de succes (Sejdovic c. Italia [Marea Cameră], nr. 56581/00, § 46, CEDO 2006-II). Or, aceasta nu a fost cazul în speța de față. Observă pe de altă parte că reclamantul nu a primit niciodată un răspuns de la procuror la cererea din 19 iunie 2009, drept pentru care nimic nu indică, în mod sigur, că transferul reclamantului a fost efectuat ca urmare a acestei cereri: poate fi într-adevăr explicat de alți factori cum ar fi, de exemplu, contactul cu mediatorul la 20 iunie 2009. În aceste condiții, Curtea consideră că ar trebui respingă excepția Guvernului bazată pe non-epuizarea căilor de recurs interne în această privință.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că condițiile de detenție ale reclamantului în localurile Direcției Poliției din Thessalonice combinate cu lungimea acesteia (și anume, patru luni și cinci zile), se analizează ca un tratament inuman și degradant contrair art. 3.

Din aceasta, a existat o încălcare a art. 3 din Convenție.

Reclamantul cere 7.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit.

Guvernul consideră că suma cerută este excesivă și că un constat de încălcare ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, datorat în special umilirii și frustrării cauzate de încălcarea drepturilor sale garantate de art. 3 din Convenție și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatarea încălcării. Consideră că ar trebui să acorde reclamantului suma solicitată în întregime, și anume 7.000 EUR, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită de asemenea 2.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții. Susține că din lipsa de mijloace, nu a plătit, până în prezent, cheltuielile avocatului.

Guvernul afirmă că suma cerută nu este în niciun fel justificată.

Curtea amintește că acordarea de cheltuieli și costuri în temeiul art. 41 presupune că se stabilează realitatea acestora, necesitatea și, de plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). În speța de față, Curtea observă că reclamantul nu produce niciun document în sprijinul pretenției sale. Curtea estimează deci că ar trebui respinge cererea reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii liniei de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Conectează la fond excepția Guvernului bazată pe non-epuizarea căilor de recurs interne în sensul că reclamantul nu ar fi în timp util folosit posibilitatea de sesizare a procurorului prevăzută de art. 572 din codul de procedură penală și o respinge; 2. Declară cererea admisibilă; 3. Declară că a existat o încălcare a art. 3 din Convenție; 4. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va fi devenit definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 7.000 EUR (șapte mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit; b) că de la expirarea termenului sus-menționat și până la plată, suma aceasta va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata liniei de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat prin scris la 25 octombrie 2011, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 39606/09) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Argyrios Ibram (« le requérant »), a saisi la Cour le 25 juin 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es K. Tsitselikis et A. Spathis, avocats au barreau de Thessalonique. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M me F. Dedousi, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le requérant allégue en particulier une violation de l’article 3 de la Convention en raison de ses conditions de détention dans les locaux de la Direction générale de la police de Thessalonique.

Le 19 novembre 2010, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 25 novembre 2003, des poursuites pénales furent engagées à son encontre pour possession de stupéfiants et lésions corporelles graves.

Le 21 février 2007, la cour d’appel de Thessalonique ordonna son arrestation et sa mise en détention provisoire (arrêt n o 311/2007).

Le 14 février 2009, le requérant fut arrêté par la police et placé en détention provisoire.

Le 16 février 2009, il fut transféré dans les locaux de la Direction générale de la police de Thessalonique.

Le requérant affirme que les conditions de détention dans lesdits locaux étaient déplorables. En particulier, il allègue que l’espace de détention n’était pas suffisamment aéré et ensoleillé. L’air était fétide et il y avait une forte odeur infecte. En raison de l’absence de cour intérieure, il n’y avait pas d’espace pour se promener et, par conséquent, il ne pouvait pas sortir de sa cellule. Les toilettes et la douche étaient insalubres. Le service pénitentiaire n’assurait pas la restauration pour les détenus et chacun d’eux avait droit uniquement à 5,87 euros par jour pour commander des repas qui leurs étaient livrés de l’extérieur. Or, cette somme n’était pas suffisante pour couvrir les besoins alimentaires journaliers des détenus. Enfin, le requérant se plaint d’avoir été coupé de la vie extérieure en raison de l’interdiction de se procurer des journaux et de l’absence de télévision.

Le 17 mars 2009, le requérant saisit la chambre d’accusation de la cour d’appel de Thessalonique d’une demande afin d’obtenir le remplacement de la mesure de détention provisoire par une autre mesure. Le 2 avril 2009, la chambre d’accusation rejeta la demande au motif que le requérant était susceptible de fuir (décision n o 291/2009).

Le 19 juin 2009, le requérant forma une demande en vertu de l’article 572 du code de procédure pénale, afin d’informer le procureur du tribunal correctionnel de Thessalonique des conditions de sa détention et de solliciter l’amélioration de celles-ci. Le 20 juin 2009, il informa également le médiateur de la République hellénique.

Le 23 juin 2009, le requérant fut transféré à la prison judiciaire de Thessalonique. II.

L’article 572 du code de procédure pénale est ainsi libellé : « 1. Le procureur près le tribunal correctionnel du lieu où la peine est purgée, exerce les compétences prévues par le code [de procédure pénale] concernant le traitement des détenus et contrôle l’exécution des peines et l’application des mesures de sécurité, conformément aux dispositions du présent code, du code pénal et des lois y afférentes. 2. En vue d’exercer les fonctions susmentionnées, le procureur près le tribunal correctionnel visite la prison au moins une fois par semaine. Lors de ces visites, il entend les détenus qui ont préalablement sollicité une audition. (...) » 2. La pratique nationale a) Le rapport du médiateur de la République hellénique, du 11 mai 2007, intitulé « Séjour de détenus condamnés au pénal dans les locaux de police »

Du 15 au 16 mars 2007, le médiateur de la République hellénique effectua une visite à la Direction générale de police de Thessalonique pour le transfert des détenus, afin d’examiner, entre autres, les conditions de détention.

Le médiateur nota l’augmentation considérable des détenus depuis 2005 dans les locaux des commissariats de police de Thessalonique. En particulier, il releva le grand nombre d’étrangers pour lesquels une procédure d’expulsion était en cours. Il ajouta que ceux-ci étaient détenus dans les locaux de police pour une période qui variait entre dix jours et trois mois. Il nota que l’infrastructure de la sous-direction de police de Thessalonique et, en général, des postes de police n’était pas celle d’un établissement pénitentiaire et que, par conséquent, les locaux de police ne se prêtaient qu’à une détention de très courte durée. Le médiateur fit référence à un document des autorités de police (n o 1026/5/22/1-θ/30. 3.2007) admettant le manque d’espace suffisant dans les locaux de police, l’absence totale d’espace pour l’exercice physique, les problèmes d’hygiène, les insuffisances quant aux soins médicaux dispensés et des problèmes de sécurité. De plus, le médiateur constata le manque d’infrastructure pour la restauration des détenus. Il releva qu’au lieu de distribuer des repas aux détenus, chacun d’eux recevait des autorités la somme de 5,87 euros par jour. Pour le médiateur, cette somme ne pouvait pas toujours suffire, puisque cela dépendait de la tarification des plats offerts par le restaurant qui, à chaque fois, fournissait en exclusivité des repas sur les lieux de détention.

Le médiateur conclut que la détention dans les locaux de police pendant une période prolongée constituait une violation de l’article 3 de la Convention. Il recommanda aux autorités compétentes de garantir le plus rapidement possible à chaque personne détenue pour plus de vingt-quatre heures l’accès à l’exercice physique dans un espace en plein air et une restauration adéquate. b) La lettre du 13 mai 2009 du médiateur de la République hellénique adressée au ministère de la Justice, intitulée « Séjour de détenus condamnés au pénal dans les locaux de police »

Le médiateur rappela au ministère son rapport daté du 11 mai 2007 (paragraphes 13-15 ci-dessus) et souligna à nouveau le problème des longs séjours de détenus dans les locaux de police. Selon le médiateur, ce problème se révélait plus important en Grèce du nord en raison du refus de la prison judiciaire de Thessalonique de recevoir un plus grand nombre de détenus. Le médiateur constata que depuis mai 2007, alors donc que deux années s’étaient écoulées, les conditions de détention ne s’étaient pas améliorées. Il nota que la situation était critique tant pour les détenus que pour les agents de police, comme cela avait été par ailleurs confirmé par un rapport de la direction de police d’Imathia. Le médiateur avait déjà reçu des plaintes relatives au sujet en cause de la part du barreau de Thessalonique et de la Ligue hellénique des droits de l’homme. Dans le même temps, un groupe de détenus avait entamé une grève de faim. En conclusion, le médiateur demanda au ministère de prendre rapidement toutes les mesures nécessaires pour résoudre le problème en cause. 3. Les constats du CPT Le 12e rapport général d’activités du Comité européen pour la prévention de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants (CPT), en date du 3 septembre 2002

« (...) 47. La détention par la police est (ou au moins devrait être) de relativement courte durée. Toutefois, les conditions de détention dans les cellules de police doivent remplir certaines conditions élémentaires. Toutes les cellules de police doivent être propres et d’une taille raisonnable eu égard au nombre de personnes que l’on peut y placer et doivent bénéficier d’un éclairage adéquat (c’est-à-dire suffisant pour lire en dehors des périodes de repos); de préférence, les cellules devraient bénéficier de lumière naturelle. De plus, les cellules doivent être aménagées de façon à permettre le repos (par exemple un siège ou une banquette fixe), et les personnes contraintes de passer la nuit en détention doivent disposer d’un matelas et de couvertures propres. Les personnes détenues par la police doivent avoir accès à des toilettes correctes dans des conditions décentes et disposer de possibilités adéquates pour se laver. Elles doivent avoir accès à tout moment à de l’eau potable et recevoir de quoi manger à des moments appropriés, y compris un repas complet au moins chaque jour (c’est-à-dire quelque chose de plus substantiel qu’un sandwich). Les personnes détenues par la police pendant 24 heures ou plus devraient, dans la mesure du possible, se voir proposer un exercice quotidien en plein air. (...) » EN DROIT I.

Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il affirme que, selon le droit interne, le requérant avait le droit de se plaindre de sa situation auprès du chef de la police. Il admet que le requérant a formé une demande en vertu de l’article 572 du code de procédure pénale, afin d’informer le procureur du tribunal correctionnel de Thessalonique des conditions de sa détention. Il souligne, toutefois, que le requérant n’a formé ledit recours que le 19 juin 2009, alors qu’il se trouvait en détention depuis le 14 février 2009. Selon le Gouvernement, le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes pour la période de sa détention allant du 14 février 2009 au 19 juin 2009. Le Gouvernement affirme, en outre, que la demande du requérant a été très rapidement accueillie et que celui-ci a été transféré quatre jours plus tard à la prison judiciaire de Thessalonique.

Le requérant rétorque qu’aucun recours ne serait susceptible de remédier à la violation de l’article 3 de la Convention, déjà subie par lui. Il affirme que, de toute façon, les autorités étaient au courant des conditions de détention prévalant dans les locaux de la police de Thessalonique. Il invoque à cet égard le rapport du médiateur de la République du 11 mai 2007 intitulé « Séjour de détenus condamnés au pénal dans les locaux de police » (paragraphes 15-17 ci-dessus), ainsi que la lettre adressée par le médiateur de la République au ministère de la Justice du 13 mai 2009 (paragraphe 18 ci-dessus). Enfin, le requérant souligne qu’il n’a jamais eu de réponse de la part du procureur en ce qui concerne sa demande du 19 juin 2009 et que, par conséquent, il ne peut pas affirmer, de façon certaine, si son transfert a été effectué suite à sa demande auprès du procureur ou suite à son contact avec le médiateur.

La Cour rappelle que le fondement de la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée dans l’article 35 § 1 de la Convention consiste en ce qu’avant de saisir un tribunal international, le requérant doit avoir donné à l’Etat responsable la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale, pourvu qu’elles se révèlent efficaces et suffisantes (voir, entre autres, Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 37, CEDH 1999 ‑ I). En effet, l’article 35 § 1 de la Convention ne prescrit l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi beaucoup d’autres, Dalia c. France , 19 février 1998, § 38, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I).

La Cour constate que le Gouvernement fait référence à deux recours accessibles au requérant : la saisine du chef de la police et le recours au procureur, prévu par l’article 572 du code de procédure pénale. En ce qui concerne le premier recours, la Cour rappelle qu’elle a, à plusieurs reprises, constaté que la saisine du chef hiérarchique de la police ne peut pas être considérée comme une voie de recours effective au sens de l’article 35 § 1 de la Convention (voir A.A. c. Grèce , n o 12186/08, §§ 45-46, 22 juillet 2010 ; Rahimi c. Grèce , n o 8687/08, § 77, 5 avril 2011 ; R.U. c. Grèce , n o 2237/08, § 59, 7 juin 2011 ; Efraimidi c. Grèce , n o 33225/08, § 28, 21 juin 2011). Dans les arrêts précités, la Cour a souligné le manque de clarté concernant la procédure selon laquelle le chef de la police pourrait être saisi et le type de plaintes qui peuvent lui être soumises. Par ailleurs, elle a exprimé des réserves quant à l’impartialité et l’objectivité de celui-ci, ce qui pouvait compromettre l’efficacité dudit recours.

Quant au recours prévu par l’article 572 du code de procédure pénale, la Cour constate d’emblée que le requérant n’a pas omis de l’exercer. Elle estime que l’allégation du Gouvernement selon laquelle le requérant aurait dû l’exercer plus tôt afin que son transfert à la prison judiciaire de Thessalonique soit effectué plus rapidement, est étroitement liée à la substance du grief sur le terrain de l’article 3 et décide de la joindre au fond.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que les allégations du requérant sont vagues et que celui-ci n’a pas prouvé que ses conditions de détention constituent un traitement inhumain ayant atteint le minimum de gravité requis pour tomber sous le coup de l’article 3. Il allègue qu’en ce qui concerne la restauration des détenus, en vertu d’une ordonnance du chef de la Direction des affaires internes de la police de Thessalonique, ceux-ci pouvaient, à partir du 22 avril 2009, se restaurer midi et soir à la cantine de la police de Thessalonique, où se restauraient également les agents de police et le personnel civil de celle-ci.

S’agissant de la restauration, le requérant confirme que peu après son arrivée, le système de restauration avait changé : les détenus avaient effectivement la possibilité de se restaurer à la cantine de la police seulement le midi et le soir, ce qui les privaient pourtant de petit-déjeuner.

La Cour rappelle que pour tomber sous le coup de l’article 3, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des données de l’espèce, notamment de la durée du traitement et de ses effets physiques ou mentaux, ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (voir, parmi d’autres, Van der Ven c. Pays-Bas , n o 50901/99, § 47, CEDH 2003 ‑ II). La Cour a ainsi jugé qu’un traitement était « dégradant » en ce qu’il était de nature à inspirer à ses victimes des sentiments de peur, d’angoisse et d’infériorité propres à les humilier et à les avilir (voir Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 92, CEDH 2000 ‑ XI).

Les mesures privatives de liberté s’accompagnent inévitablement de souffrance et d’humiliation. S’il s’agit là d’un état de fait inéluctable qui, en tant que tel et à lui seul n’emporte pas violation de l’article 3. Cette disposition impose néanmoins à l’Etat de s’assurer que toute personne est détenue dans des conditions compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités de sa détention ne la soumettent pas à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à une telle mesure et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, sa santé et son bien-être sont assurés de manière adéquate ( Kudla , précité, §§ 92-94, Ramirez Sanchez c. France [GC], n o 59450/00, § 119, CEDH 2006 ‑ ...).

La Cour note que les conditions de détention dans les locaux de la Direction de la police de Thessalonique ont déjà fait l’objet d’arrêts dans lesquels la Cour a conclu à la violation de l’article 3 de la Convention (voir Vafiadis c. Grèce , n o 24981/07, §§ 30-39, 2 juillet 2009 ; Shuvaev c. Grèce , n o 8249/07, §§ 28-41, 29 octobre 2009).

En l’espèce, la Cour relève en outre que le Gouvernement ne conteste pas la véracité des allégations du requérant quant aux conditions de sa détention, qui sont d’ailleurs corroborées par les constats du médiateur de la République hellénique (paragraphes 15-18 ci-dessus). Si le système de restauration des détenus s’est amélioré à partir du 22 avril 2009, il n’en reste pas moins que le reste des problèmes persistent, à savoir l’insalubrité des espaces de détention, l’absence d’un espace pour se promener et le manque de tout moyen de distraction.

Or, le requérant a séjourné plus de quatre mois dans un lieu destiné à accueillir des prévenus pour une courte durée et qui n’était pas adapté aux besoins d’une incarcération prolongée (voir, mutatis mutandis , Kaja c. Grèce , n o 32927/03, §§ 49-50, 27 juillet 2006 et Dougoz c. Grèce , n o 40907/98, § 48, CEDH 2001-II). Pour les deux premiers mois de sa détention, s’ajoute également le problème de restauration ( Vafiadis , précité, § 35 ; Shuvaev , précité, §§ 37 et 39).

La Cour ne saurait souscrire non plus à l’allégation du Gouvernement selon laquelle le requérant serait responsable de la situation dont il se plaint car il aurait tardé d’user du recours prévu à l’article 572 du code de procédure pénale. Elle estime que l’Etat défendeur ne peut pas se dégager de sa responsabilité concernant les conditions de détention en exigeant du requérant d’agir rapidement afin d’éviter une situation notoire créée par la négligence des autorités ou les imperfections du système qui permet la détention des condamnés au pénal dans les locaux de la police. La Cour a, en outre, des doutes quant à l’effectivité du recours en cause. Elle rappelle d’abord qu’il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour que le recours était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible, était susceptible d’offrir au requérant le redressement de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès ( Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 46, CEDH 2006 ‑ II). Or, tel n’a pas été le cas en l’espèce. Elle note par ailleurs que le requérant n’a jamais eu de réponse de la part du procureur à sa demande du 19 juin 2009, de sorte que rien n’indique, de façon certaine, que le transfert du requérant a été effectué suite à cette demande : il peut en effet s’expliquer par d’autres facteurs tels que, par exemple, sa prise de contact avec le médiateur le 20 juin 2009. Dans ces conditions, la Cour considère qu’il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement tirée à cet égard du non-épuisement des voies de recours internes.

Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que les conditions de détention du requérant dans les locaux de la Direction de la police de Thessalonique combinées à la longueur de celle-ci (à savoir, quatre mois et cinq jours), s’analysent en un traitement inhumain et dégradant contraire à l’article 3.

Partant, il y a eu violation de l’article 3 de la Convention. II.

Le requérant réclame 7 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement estime que la somme réclamée est excessive et qu’un constat de violation constituerait une satisfaction équitable suffisante.

La Cour considère que le requérant a subi un préjudice moral, du fait notamment de l’humiliation et de la frustration que lui a causée la violation de ses droits garantis par l’article 3 de la Convention et que ce préjudice ne se trouve pas suffisamment compensé par le constat de violation. Elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme sollicitée en entier, à savoir 7 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 2 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Il allègue qu’à défaut de moyens, il n’a pas réglé, à ce jour, ses frais d’avocat.

Le Gouvernement affirme que la somme réclamée n’est aucunement justifiée.

La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). En l’espèce, la Cour note que le requérant ne produit aucun document à l’appui de sa prétention. La Cour estime donc qu’il convient d’écarter la demande du requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes en ce que le requérant n’aurait pas en temps utile fait usage de la possibilité de saisine du procureur prévue par l’article 572 du code de procédure pénale et la rejette ; 2. Déclare la requête recevable ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 7 000 EUR (sept mille euros), pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente