Scoppola împotriva Italiei (nr. 3)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 126/05) dirigită împotriva Republicii Italiene și pe care un cetățean al acestui stat, d-l F. Scoppola («reclamantul»), a depus-o la Curte la 16 decembrie 2004 în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de Me N. Paoletti, avocat la Roma. Guvernul italian («Guvernul») a fost reprezentat succesiv de agenții săi, dl I.M. Braguglia, dl R. Adam și dna E. Spatafora, și de coagenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafulli, precum și de coagenții adjuncți, dl N. Lettieri și dna P. Accardo.

Reclamantul susținea că interzicerea dreptului de vot rezultând din condamnarea sa la pedeapsa de închisoare pe viață era contrară articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Printr-o decizie din 24 martie 2009, Curtea a declarat petiția admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus rapoarte scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). PE FAPT I.

La 2 septembrie 1999, în urma unei altercații cu cei doi fii ai săi, reclamantul și-a omorât soția și i-a rănit pe unul din fii. A fost arestat a doua zi.

După ancheta preliminară, parchetul de la Roma a solicitat trimiterea reclamantului în judecată pentru omor, tentativă de omor, mauvais traitements (tratamente inumane) infligite membrilor familiei și purtarea unei arme interzise.

La 24 noiembrie 2000, în cadrul unei proceduri prescurtate pe care reclamantul solicita aplicarea, judecătorul de judecată preliminară (giudice dell'udienza preliminare – în continuare «GUP») de la Roma a pronunțat un verdict de vinovăție împotriva reclamantului și i-a fixat pedeapsa la treizeci de ani de închisoare.

După ce parchetul general de pe lângă curtea de apel de la Roma și reclamantul au contestat această sentință, printr-o hotărâre din 10 ianuarie 2002, curtea de ședință a apelului de la Roma a condamnat reclamantul la pedeapsa de închisoare pe viață.

Ca urmare a recursului în casație depus de reclamant, hotărârea curții de ședință a fost confirmată printr-o hotărâre a Curții de Casație depusă la 20 ianuarie 2003.

Condamnarea reclamantului la închisoare pe viață a comportat interzicerea perpetuă a sa din funcții publice, în sensul articolului 29 din codul penal. La rândul ei, interzicerea funcțiilor publice a determinat pierderea perpetuă a dreptului de vot al reclamantului, în conformitate cu art. 2 din decretul președintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967 (în continuare, «D.P.R. 223/1967»).

Interzicerea dreptului de vot al reclamantului nu a fost menționată în hotărârile prin care s-a concluzionat condamnarea sa la închisoare pe viață (și anume hotărârea curții de ședință a apelului de la Roma din 10 ianuarie 2002 și hotărârea Curții de Casație depusă la 20 ianuarie 2003). B. Procedura introdusă de reclamant cu privire la drepturile electorale

În aplicarea articolului 32 din D.P.R. 223/1967, la 2 aprilie 2003, comisia electorală a primăriei de la Roma a șters numele reclamantului din listele electorale.

La 30 iunie 2004, reclamantul a introdus o cerere de revizuire la comisia electorală a circumscripției Rome (Commissione elettorale circondariale di Roma). Referindu-se, printre altele, la hotărârea Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC] (nr. 74025/01, CEDO 2005-IX), s-a plâns că lipsa dreptului de vot era incompatibilă cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Printr-o decizie din 7 iulie 2004, comisia a respins cererea reclamantului considerând că «motivațiile expuse de acesta nu intrau în competența sa».

La 16 iulie 2004, reclamantul a introdus o cerere de revizuire la curtea de apel de la Roma. A indicat că faptul că ștergerea numelui din listele electorale era o consecință automată a condamnării sale la pedeapsa de închisoare pe viață și la interzicerea perpetuă a funcțiilor publice nu era compatibilă cu dreptul lui de vot, așa cum este garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Printr-o hotărâre depusă la 29 noiembrie 2004, curtea de apel a respins această cerere. A remarcat că, spre deosebire de situația care facia obiectul cauzei Hirst, în care interzicerea dreptului de vot era aplicabilă oricărui condamnat la o pedeapsă de închisoare, indiferent de interesele concurente și de proporționalitatea interdicției care afectează deținuții condamnați, în dreptul italian, măsura contestată este aplicată doar pentru delicte pedepsite în mod deosebit de grav, în special prin pedeapsa de închisoare pe viață. După opinia curții, automatismul aplicării acestei interziceri la orice pedeapsă de închisoare lipsea deci în cauza de față.

Reclamantul s-a pourvăzut apoi în casație susținând, printre altele, că interzicerea dreptului de vot era o consecință a condamnării la pedeapsa accesorică de interzicere a funcțiilor publice (care decurgea la rândul ei din pedeapsa principală infligată). După părerea sa, interzicerea contestată nu privea deci delictul comis și autoritatea judiciară nu avea nicio putere să decidă asupra aplicării acestei măsuri.

Printr-o hotărâre depusă la 17 ianuarie 2006, Curtea de Casație a respins petiția reclamantului. Ea și-a amintit mai întâi hotărârea Marii Camere a Curții Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC] (nr. 74025/01, § 77, CEDO 2005-IX) în partea în care Marea Cameră a considerat că interzicerea dreptului de vot în Regatul Unit «privește (...) o mare proporție a persoanelor încarcerate și toate felurile de pedepse de închisoare, variind de la o zi la închisoare pe viață, și de la delicte relativ minore la acte de o gravitate maximă». Ea a remarcat apoi că în sensul articolului 29 din codul penal, interzicerea dreptului de vot este aplicată în dreptul italian doar în cazurile de condamnare la o pedeapsă de închisoare de cel puțin trei ani. În ipotezele în care durata pedepsei de închisoare este mai mică de cinci ani, interzicerea dreptului de vot are doar o durată de cinci ani, interzicerea perpetuă a dreptului de vot fiind prevăzută doar în cazurile de condamnare la o pedeapsă de închisoare de cel puțin cinci ani sau la pedeapsa de închisoare pe viață. C. Actualizarea faptelor cauzei ca urmare a hotărârii Marii Camere a Curții Scoppola c. Italia (nr. 2) [MC], nr. 10249/03, CEDO 2009

La 24 martie 2003, reclamantul a depus la Curte o cerere susținând în particular că condamnarea sa la închisoare pe viață a încălcat articolele 6 și 7 din Convenție.

Printr-o hotărâre din 17 septembrie 2009, Marea Cameră a Curții a concluzionat că aceste articole au fost încălcate.

Hotărând asupra articolului 46 din Convenție, Marea Cameră a indicat, la §154, că «Ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei și de necesitatea urgentă de a pune capăt încălcării articolelor 6 și 7 din Convenție, Curtea consideră deci că statul pârât trebuie să asigure că pedeapsa de închisoare pe viață infligată reclamantului să fie înlocuită cu o pedeapsă conformă principiilor enunțate în prezenta hotărâre, și anume o pedeapsă care să nu depășească treizeci de ani de închisoare.»

În consecință, printr-o hotărâre depusă la 28 aprilie 2010, Curtea de Casație și-a revocat hotărârea depusă la 20 ianuarie 2003, a anulat hotărârea curții de ședință a apelului de la Roma din 10 ianuarie 2002 (doar în ceea ce privește pedeapsa aplicabilă în cauza de față) și i-a fixat pedeapsa reclamantului la treizeci de ani de închisoare. II.

Articolele pertinente din codul penal se citesc după cum urmează: art. 28 (Interzicerea funcțiilor publice) «Interzicerea funcțiilor publice este perpetuă sau temporară. Ca urmare a interdicției perpetue a funcțiilor publice, cu excepția cazului în care legea prevede altfel, persoana condamnată este privată: 1) de dreptul de vot sau de eligibilitate în orice comice electoral (comizio elettorale) precum și de orice alt drept politic (...)» art. 29 (Cazurile în care condamnarea comportă interzicerea funcțiilor publice) «Condamnarea la pedeapsa de închisoare pe viață și condamnarea la închisoare pentru o perioadă de cel puțin cinci ani comportă interzicerea perpetuă a persoanei condamnate din funcții publice; condamnarea la închisoare pentru o perioadă de cel puțin trei ani comportă interzicerea funcțiilor publice pentru o perioadă de cinci ani (...)»

În ceea ce privește textele internaționale pertinente, Curtea remite la paragrafele 26 la 39 ale hotărârii Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată. PE DREPT I.

Cu titlu preliminar, Guvernul arată că, în sistemul juridic italian, interzicerea funcțiilor publice este o pedeapsă accesorică prevăzută pentru o serie de delicte, stabilită în mod specific de lege, care comportă «o atitudine de rupere a contractului social din partea autorului» (cum ar fi delictul de malversație, corupție, concusiune, ajutor la evadare, speculație, anumite delicte împotriva administrației justiției și delicte comise cu abuz și deturnare a puterilor inerente funcției publice) precum și pentru orice delict sau infracțiune care comportă o pedeapsă privativă de libertate. În acest din urmă caz, interzicerea funcțiilor publice este temporară (dacă pedeapsa are o durată mai mare de trei ani) sau perpetuă (în caz de pedeapsă având o durată mai mare de cinci ani și în caz de închisoare pe viață).

Guvernul observă apoi că închisoarea pe viață este prevăzută doar în cazurile delictelor cele mai grave și susține că, la determinarea pedepsei, judecătorul de fond stabilește o pedeapsă de bază aplicând apoi reducerile sau creșterile rezultând, dacă este cazul, din circumstanțele atenuante sau agravante. Guvernul pârât remarcă, de asemenea, că executarea unei pedepse se prelungește rar până la sfârșitul perioadei inițial fixate de judecătorul de fond: se poate dovedi că cel condamnat obține eliberarea condiționată și că, după expirarea unei anumite perioade, există extincția pedepsei, ca urmare a căreia rehabilitarea, care încheie toate pedepsele accesorii, poate fi obținută.

După opinia Guvernului, contrariamente sistemului legislativ supus evaluării Marii Camere în cauza Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC] (precitată), în ordinea juridică italiană nu există nicio interdicție automată și generalizată a dreptului de vot visant orice persoană încarcerată ca urmare a unei condamnări: disciplina materiei este nuanțată și doar infracțiunile cele mai grave, pedepsite mai aspru, comportă interzicerea dreptului de vot.

După opinia Guvernului, scopul urmărit de această măsură, constând în pedeapsă și descurajare, nu poate decât să fie considerat legitim și măsura contestată, prevăzută pentru o serie de delicte date, caracterizate de un anumit nivel de gravitate, este proporțională cu aceste obiective.

Guvernul pârât amintește, în final, că în cauza M.D.U. c. Italia (dec., nr. 58540/00, 28 ianuarie 2003), Curtea a considerat că plângerea reclamantului, privat de dreptul de vot ca urmare a condamnării sale penale, era în mod evident neîntemeiat. 2. Reclamantul

Reclamantul observă mai întâi că în dreptul italian, interzicerea dreptului de vot se aplică automat la orice persoană încarcerată pentru o perioadă mai mare de trei ani, indiferent de delictul comis și de orice evaluare a judecătorului de fond privind oportunitatea unei asemenea măsuri.

El remarcă apoi că această interdicție este o consecință automată a interdicției funcțiilor publice (aceasta din urmă derivând la rândul ei automat din aplicarea pedepsei principale).

Reclamantul susține, de asemenea, că măsura contestată nu a fost menționată în deciziile interne prin care s-a concluzionat condamnarea sa. B. Aprecierea Curții 1. Principii generale

Curtea remarcă că drepturile garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție sunt cruciale pentru stabilirea și menținerea fundamentelor unei adevărate democrații conduse de statul de drept (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată, § 58).

Ea reamintește, de asemenea, că dreptul de vot nu constituie un privilegiu și sufragiul universal este acum principiul de referință (Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgia, hotărâre din 2 martie 1987, §§ 51, seria A nr. 113, citând X c. Germania, nr. 2728/66, decizia Comisiei din 6 octombrie 1967, Anuar al Convenției, vol. 10, p. 339).

Cu toate acestea, drepturile consacrate de art. 3 din Protocolul nr. 1 nu sunt absolute: există loc pentru limitări implicite și statele contractante trebuie să li se acordă o marjă de apreciere în acest domeniu. Curtea a afirmat în mod repetat că această marjă de apreciere în acest domeniu este largă (Mathieu-Mohin și Clerfayt, precitată, § 52, Matthews c. Regatul Unit [MC], nr. 24833/94, § 63, CEDO 1999-I, Labita c. Italia [MC], nr. 26772/95, § 201, CEDO 2000-IV, și Podkolzina c. Letonia, nr. 46726/99, § 33, CEDO 2002-II). Există numeroase moduri de a organiza și opera sisteme electorale și o multitudine de diferențe în Europa, în special în evoluția istorică, diversitatea culturală și gândirea politică, pe care fiecare stat contractant trebuie să le încorporeze în propria sa viziune asupra democrației (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată, § 61).

Cu toate acestea, revine Curții să hotărască în ultimă instanță asupra observării cerințelor articolului 3 din Protocolul nr. 1; trebuie să se asigure că limitările nu reduc drepturile în cauză la punctul de a le atinge în chiar substanța lor și de a le deposeda de eficacitatea lor, că urmăresc un scop legitim și că mijloacele folosite nu se dovedesc disproportionate (Mathieu-Mohin și Clerfayt, § 52). În special, nicio din condițiile eventuale impuse nu trebuie să împiedice libera exprimare a poporului asupra alegerii corpului legislativ – cu alte cuvinte, acestea trebuie să reflecte, sau să nu contracareze, preocuparea de a menține integritatea și eficacitatea unei proceduri electorale care urmărește să determine voința poporului prin intermediul sufragiului universal (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată, § 62).

În ceea ce privește dreptul de vot al deținuților, Curtea reamintește că a considerat că legislația Regatului Unit care prevede restricția dreptului de vot pentru orice deținut în perioada detențiunii sale este «un instrument fără nuanțe, care deposeadă de dreptul de vot, garantat de Convenție, un număr mare de persoane, și aceasta în mod nediscriminatoriu. Această dispoziție impune o restricție generală tuturor deținuților condamnați care ispășesc pedeapsa lor și se aplică automat lor, indiferent de durata pedepsei lor și indiferent de natura sau gravitatea infracțiunii pe care au comis-o și de situația personală a acestora. Se poate concluziona că o asemenea restricție generală, automată și nediscriminatorie unei drepturi consacrate de Convenție și având o importanță crucială depășește o marjă de apreciere acceptabilă, oricare ar fi de largă, și este incompatibilă cu art. 3 din Protocolul nr. 1» (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată, § 82).

În aceeași hotărâre, Curtea a remarcat că «(...) atunci când pronunță condamnările lor, instantele penale din Anglia și Țara Galilor nu menționează deloc interzicerea dreptului de vot și nu apare, dincolo de faptul că un tribunal a judecat oportun să inflige o pedeapsă privativă de libertate, că există o legătură directă între actele comise de un individ și retragerea dreptului de vot care afectează acel individ» (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată, § 77).

Curtea reamintește, în final, că a considerat în jurisprudența ei recentă că, în aplicarea criteriilor stabilite în cauza Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) ([MC], precitată), este esențial ca decizia privind interzicerea dreptului de vot să fie luată de un judecător și să fie în mod corespunzător motivată. Această decizie trebuie să explice în special motivele pentru care, ținând seama de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, interzicerea contestată se dovedește a fi necesară (Frodl c. Austria, nr. 20201/04, §§ 34 și 35, 8 aprilie 2010). 2. Aplicarea în cauza de față

Curtea reamintește că reclamantul, condamnat la pedeapsa de închisoare pe viață pentru omor, tentativă de omor, tratamente inumane infligite membrilor familiei și purtarea unei arme interzise, a fost lovit de interzicerea perpetuă a dreptului de vot în conformitate cu articolele 28 și 29 din codul penal și 2 din D.P.R. 223/1967.

Ingerința statului în dreptul de vot al reclamantului era deci prevăzută de lege. Chiar și dacă am admite că măsura contestată ar putea trece drept urmărind scopuri legitime constând în prevenirea crimei și respectarea statului de drept (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată, § 75, in fine și Calmanovici c. România, nr. 42250/02, § 150, 1 iulie 2008), trebuie să se evalueze dacă, în cauza de față, această măsură era proporțională cu obiectivele urmărite.

Cu titlu preliminar, Curtea reamintește că deținuții păstrează drepturile garantate de Convenție, deci orice restricție la aceste drepturi trebuie să fie justificată într-o cauză dată (vezi, mutatis mutandis, Dickson c. Regatul Unit [MC], nr. 44362/04, § 68, CEDO 2007-XIII).

În cauza de față, se pune întrebarea dacă lipsa dreptului de vot al reclamantului prezintă caracteristicile de generalitate și automatism enumerate de Marea Cameră a Curții în cauza Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) ([MC], precitată, § 82, in fine).

În fapt, interzicerea perpetuă a dreptului de vot care afectează reclamantul era o consecință a aplicării pedepsei accesorii de interzicere a funcțiilor publice. Aceasta din urmă decurgea automat din aplicarea pedepsei principale constând din condamnarea reclamantului la închisoare pe viață. Se poate concluziona deci că aplicarea măsurii contestate era de natură automată. În acest sens, trebuie remarcat, în continuarea reclamantului, că nicio mențiune a acestei măsuri nu se face în deciziile judiciare prin care s-a concluzionat condamnarea reclamantului.

Cât privește caracteristicile de generalitate și aplicare nediscriminatorie, Curtea remarcă că criteriul stabilit de lege nu are, în cauza de față, decât o natură temporală, reclamantul fiind privat de dreptul de vot din cauza duratei pedepsei privative a libertății sale, indiferent de delictul comis și dincolo de orice examinare a judecătorului de fond privind natura și gravitatea acestuia (Frodl c. Austria, precitată, §§ 34 și 35). După opinia Curții, în acest context, evaluarea efectuată de judecătorul de fond la determinarea pedepsei și posibilitatea pentru persoana condamnată de a obține un día rehabilitarea sa, după cum sunt menționate de Guvern (vezi § 30 mai sus), nu îndepărtează nimic din această constatare.

Curtea remarcă, în final, că în cauza M.D.U. c. Italia (dec., precitată), evocată de Guvern, a respins grieful privind imposibilitatea de a vota care afectează un deputat și decurgând din condamnarea acestuia la o interdicție de a exercita funcții publice pentru doi ani pronunțată de un magistrat în mod accesor la condamnarea la o pedeapsă de trei ani de închisoare pentru infracțiuni fiscale. Oricum, trebuie remarcat că, spre deosebire de cauza de față, în cazul M.D.U. lipsa dreptului de vot avea o durată limitată (doi ani). Curtea încheiase, de altfel, că grieful ridicat de reclamant sub unghiul articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție era în mod evident nefondabil, ținând seama, printre altele, de această circumstanță.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a existat în cauza de față o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II.

Reclamantul cere Curții să îi acorde 26.000 EUR (EUR) cu titlu de despăgubire morală.

Guvernul se opune acestei pretenții.

Curtea consideră că constatarea încălcării figurând în prezenta hotărâre furnizează prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul cere 10.000 EUR cu titlu de taxe și cheltuieli, fără a specifica, cu toate acestea, dacă acestea sunt cheltuieli suportate la Curte sau la instantele interne și în absența unui onorar.

Guvernul contestă această cerere.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față, ținând seama de aceste criterii și de faptul că reclamantul nu a prezentat un onorar în sprijin, Curtea respinge cererea prezentată de interesat cu titlu de taxe și cheltuieli. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Declară că constatarea încălcării figurând în prezenta hotărâre furnizează prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru dauna morală; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba română, apoi comunicat în scris la 18 ianuarie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 126/05) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. F. Scoppola (« le requérant »), a saisi la Cour le 16 décembre 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e N. Paoletti, avocat à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, M. I.M. Braguglia, M. R. Adam et M me E. Spatafora, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par ses coagents adjoints, M. N. Lettieri et M me P. Accardo.

Le requérant alléguait que l'interdiction du droit de vote résultant de sa condamnation à la peine de la réclusion perpétuelle était contraire à l'article 3 du Protocole n o 1 à la Convention.

Par une décision du 24 mars 2009, la Cour a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 2 septembre 1999, à l'issue d'une bagarre avec ses deux fils, le requérant tua sa femme et blessa l'un de ses fils. Il fut arrêté le jour suivant.

A l'issue de l'enquête, le parquet de Rome demanda le renvoi du requérant en jugement pour meurtre, tentative de meurtre, mauvais traitements infligés aux membres de sa famille et port d'arme prohibé.

Le 24 novembre 2000, dans le cadre d'une procédure abrégée dont le requérant avait demandé l'application, le juge de l'audience préliminaire ( giudice dell'udienza preliminare – ci-après « le GUP ») de Rome émit un verdict de culpabilité à l'encontre du requérant et fixa sa peine à trente ans d'emprisonnement.

Le parquet général près la cour d'appel de Rome et le requérant ayant attaqué ce jugement, par un arrêt du 10 janvier 2002, la cour d'assises d'appel de Rome condamna le requérant à la peine de la réclusion perpétuelle.

Suite au pourvoi en cassation introduit par le requérant, l'arrêt de la cour d'assises fut confirmé par un arrêt de la Cour de cassation déposé le 20 janvier 2003.

La condamnation à la réclusion perpétuelle du requérant comporta son interdiction perpétuelle des fonctions publiques, au sens de l'article 29 du code pénal. A son tour, l'interdiction des fonctions publiques entraîna la déchéance perpétuelle du requérant de son droit de vote, conformément à l'article 2 du décret du président de la République n o 223 du 20 mars 1967 (ci-après, « D.P.R. 223/1967 »).

L'interdiction du droit de vote du requérant ne fut pas mentionnée dans les arrêts concluant à sa condamnation à la réclusion perpétuelle (à savoir celui de la cour d'assise d'appel de Rome du 10 janvier 2002 et celui de la Cour de cassation déposé le 20 janvier 2003). B. La procédure introduite par le requérant en matière de droits électoraux

En application de l'article 32 du D.P.R. 223/1967, le 2 avril 2003, la commission électorale de la mairie de Rome effaça le nom du requérant des listes électorales.

Le 30 juin 2004, le requérant introduisit un recours devant la commission électorale de la circonscription de Rome ( Commissione elettorale circondariale di Roma ). Se référant, entre autres, à l'arrêt Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) [GC] (n o 74025/01, CEDH 2005-IX), il se plaignit de ce que la privation de son droit de vote était incompatible avec l'article 3 du Protocole n o 1 à la Convention.

Par une décision du 7 juillet 2004, la commission rejeta la demande du requérant estimant que « les motivations exposées par celui-ci ne rentraient pas dans son champ de compétence ».

Le 16 juillet 2004, le requérant introduisit un recours devant la cour d'appel de Rome. Il releva que le fait que l'effacement de son nom des listes électorales soit une conséquence automatique de sa condamnation à la peine de réclusion perpétuelle et à l'interdiction perpétuelle des fonctions publiques n'était pas compatible avec son droit de vote, tel que garanti par l'article 3 du Protocole n o 1 à la Convention.

Par un arrêt déposé le 29 novembre 2004, la cour d'appel rejeta cette demande. Elle releva qu'à la différence de la situation faisant l'objet de l'affaire Hirst , où la privation du droit de vote était applicable à toute personne ayant été condamnée à une peine de réclusion, abstraction faite des intérêts concurrents et de la proportionnalité de l'interdiction frappant les détenus condamnés, en droit italien, la mesure litigieuse n'est appliquée que pour les délits punis de façon particulièrement forte, notamment, par la peine à la réclusion perpétuelle. De l'avis de la cour, l'automaticité de l'application de cette interdiction à toute peine de réclusion faisait donc défaut en l'espèce.

Le requérant se pourvut alors en cassation alléguant, entre autres, que la privation du droit de vote était une conséquence de la condamnation à la peine accessoire de l'interdiction des fonctions publiques (qui dérive à son tour de la peine principale infligée). A ses yeux, la privation litigieuse n'avait donc pas trait au délit commis et l'autorité judiciaire n'avait aucun pouvoir de décider sur l'application de cette mesure.

Par un arrêt déposé le 17 janvier 2006, la Cour de cassation débouta le requérant. Elle rappela d'abord l'arrêt de la Grande Chambre de la Cour Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) [GC] (n o 74025/01, § 77, CEDH 2005 ‑ IX) dans la partie où la Grande Chambre a considéré que la privation du droit de vote au Royaume-Uni « concerne (...) une grande fraction des personnes incarcérées et toutes sortes de peines d'emprisonnement, allant d'un jour à la réclusion à perpétuité, et d'infractions allant d'actes relativement mineurs aux actes les plus graves ». Elle releva ensuite qu'au sens de l'article 29 du code pénal, la privation du droit de vote n'est appliquée en droit italien que dans les cas de condamnation à une peine de réclusion d'au moins trois ans. Dans les hypothèses où la durée de la peine de réclusion est inférieure à cinq ans, la privation du droit de vote n'a qu'une durée de cinq ans, la privation perpétuelle du droit de vote n'étant prévue que dans les cas de condamnation à une peine de réclusion d'au moins cinq ans ou bien à la peine de réclusion perpétuelle. C. La mise-à-jour des faits de l'affaire suite à l'arrêt de la Grande Chambre de la Cour Scoppola c. Italie (n o 2) [GC], n o 10249/03, CEDH 2009 ‑ ...)

Le 24 mars 2003, le requérant introduisit devant la Cour une requête alléguant notamment que sa condamnation à la réclusion perpétuelle avait enfreint les articles 6 et 7 de la Convention

Par un arrêt du 17 septembre 2009, la Grande Chambre de la Cour conclut à la violation de ces articles.

Statuant sur l'article 46 de la Convention, la Grande Chambre indiqua, au paragraphe 154, que « Eu égard aux circonstances particulières de l'affaire et au besoin urgent de mettre fin à la violation des articles 6 et 7 de la Convention, la Cour estime donc qu'il incombe à l'Etat défendeur d'assurer que la réclusion criminelle à perpétuité infligée au requérant soit remplacée par une peine conforme aux principes énoncés dans le présent arrêt, à savoir une peine n'excédant pas trente ans d'emprisonnement. »

Par conséquent, par un arrêt déposé le 28 avril 2010, la Cour de cassation révoqua son arrêt déposé le 20 janvier 2003, annula l'arrêt de la cour d'assises d'appel de Rome du 10 janvier 2002 (uniquement en ce qui concerne la peine applicable en l'espèce) et fixa la peine du requérant à trente ans de réclusion. II.

Les articles pertinents du code pénal se lisent ainsi : Article 28 (Interdiction des fonctions publiques) « L'interdiction des fonctions publiques est perpétuelle ou temporaire. Suite à l'interdiction perpétuelle des fonctions publiques, sauf dans le cas où la loi dispose autrement, la personne ayant été condamnée est déchue : 1) du droit de vote ou d'éligibilité dans tout comice électoral ( comizio elettorale ) ainsi que de tout autre droit politique (...) » Article 29 (Cas dans lesquels la condamnation entraîne l'interdiction des fonctions publiques) « La condamnation à une peine de réclusion perpétuelle et la condamnation à la réclusion pour une période non inférieure à cinq ans entraînent l'interdiction perpétuelle de la personne condamnée des fonctions publiques ; la condamnation à la réclusion pour une période non inférieure à trois ans entraîne l'interdiction des fonctions publiques pour une période de cinq ans (...) »

En ce qui concerne les textes internationaux pertinents, la Cour renvoi aux paragraphes 26 à 39 de l'arrêt Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) [GC], précité . EN DROIT I.

A titre préliminaire, le Gouvernement expose que, dans le système juridique italien, l'interdiction des fonctions publiques est une peine accessoire prévue pour une série de délits, spécifiquement établie par la loi, entraînant « une attitude de rupture du contrat social de la part de l'auteur » (tels que le délit de péculat, malversation, concussion, aide à l'évasion, agiotage, certains délits contre l'administration de la justice et des délits commis avec abus et détournement de pouvoirs inhérents à la fonction publique) ainsi que pour tout délit ou crime entraînant une peine privative de liberté. Dans ce dernier cas, l'interdiction des fonctions publiques est temporaire (si la peine a une durée supérieure à trois ans) ou perpétuelle (en cas de peine ayant une durée supérieure à cinq ans et en cas de réclusion à perpétuité).

Le Gouvernement observe ensuite que la réclusion perpétuelle n'est prévue que dans les cas des délits les plus graves et fait valoir que, lors de la détermination de la peine, le juge du fond fixe une peine de base appliquant ensuite les diminutions ou augmentations résultant, le cas échéant, des circonstances atténuantes ou aggravantes. Le gouvernement défendeur relève aussi que l'exécution d'une peine se prolonge rarement jusqu'au bout de la période originairement fixée par le juge du fond : il peut s'avérer que le condamné obtienne la libération conditionnelle et que, à l'échéance d'une période donnée, il y ait extinction de la peine, suite à laquelle la réhabilitation, faisant cesser toutes les peines accessoires, peut être obtenue.

De l'avis du Gouvernement, contrairement au système législatif objet de l'évaluation de la Grande Chambre dans l'affaire Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) [GC] (précité), dans l'ordre juridique italien il n'existe aucune interdiction automatique et généralisée du droit de vote visant toute personne incarcérée suite à une condamnation : la discipline de la matière est nuancée et seules les infractions les plus graves, punies plus durement, impliquent l'interdiction du droit de vote.

De l'avis du Gouvernement, le but poursuivi par cette mesure, consistant en la punition et la dissuasion, ne peut qu'être considéré légitime et la mesure litigieuse, prévue pour une série de délits donnés, caractérisés par un certain niveau de gravité, est proportionnée à ces objectifs.

Le gouvernement défendeur rappelle enfin que dans l'affaire M.D.U. c. Italie (déc., n o 58540/00, 28 janvier 2003), la Cour a estimé que le grief du requérant, privé du droit de vote suite à sa condamnation au pénal, était manifestement mal fondé. 2. Le requérant

Le requérant observe d'abord qu'en droit italien, l'interdiction du droit de vote s'applique automatiquement à toute personne emprisonnée pour une période supérieure à trois ans, indépendamment du délit commis et de toute évaluation du juge de fond concernant l'opportunité d'une telle mesure.

Il relève ensuite que cette interdiction est une conséquence automatique de l'interdiction des fonctions publiques (cette dernière dérivant à son tour automatiquement de l'application de la peine principale).

Le requérant fait valoir aussi que la mesure litigieuse n'a pas été mentionnée dans les décisions internes concluant à sa condamnation. B. L'appréciation de la Cour 1. Principes généraux

La Cour relève que les droits garantis par l'article 3 du Protocole n o 1 à la Convention sont cruciaux pour l'établissement et le maintien des fondements d'une véritable démocratie régie par l'état de droit ( Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) [GC], précité, § 58).

Elle rappelle aussi que le droit de vote ne constitue pas un privilège et le suffrage universel est désormais le principe de référence ( Mathieu-Mohin et Clerfayt c. Belgique , arrêt du 2 mars 1987, §§ 51, série A n o 113, citant X c. Allemagne , n o 2728/66, décision de la Commission du 6 octobre 1967, Annuaire de la Convention, vol. 10, p. 339).

Néanmoins, les droits consacrés par l'article 3 du Protocole n o 1 ne sont pas absolus : il y a place pour des limitations implicites et les Etats contractants doivent se voir accorder une marge d'appréciation en la matière. La Cour a affirmé à maintes reprises que la marge d'appréciation en ce domaine est large ( Mathieu-Mohin et Clerfayt , précité, § 52, Matthews c. Royaume-Uni [GC], n o 24833/94, § 63, CEDH 1999-I, Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 201, CEDH 2000-IV, et Podkolzina c. Lettonie , n o 46726/99, § 33, CEDH 2002-II). Il existe de nombreuses manières d'organiser et de faire fonctionner les systèmes électoraux et une multitude de différences au sein de l'Europe notamment dans l'évolution historique, la diversité culturelle et la pensée politique, qu'il incombe à chaque Etat contractant d'incorporer dans sa propre vision de la démocratie ( Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) [GC], précité, § 61).

Cependant, il appartient à la Cour de statuer en dernier ressort sur l'observation des exigences de l'article 3 du Protocole n o 1 ; il lui faut s'assurer que les limitations ne réduisent pas les droits dont il s'agit au point de les atteindre dans leur substance même et de les priver de leur effectivité, qu'elles poursuivent un but légitime et que les moyens employés ne se révèlent pas disproportionnés ( Mathieu-Mohin et Clerfayt , § 52). En particulier, aucune des conditions imposées le cas échéant ne doit entraver la libre expression du peuple sur le choix du corps législatif – autrement dit, elles doivent refléter, ou ne pas contrecarrer, le souci de maintenir l'intégrité et l'effectivité d'une procédure électorale visant à déterminer la volonté du peuple par l'intermédiaire du suffrage universel ( Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) [GC], précité, § 62).

En ce qui concerne le droit de vote des détenus, la Cour rappelle avoir considéré que la législation du Royaume-Uni prévoyant la restriction du droit de vote pour tout détenu pendant sa détention est « un instrument sans nuance, qui dépouille du droit de vote, garanti par la Convention, un grand nombre d'individus, et ce de manière indifférenciée. Cette disposition inflige une restriction globale à tous les détenus condamnés purgeant leur peine et s'applique automatiquement à eux, quelle que soit la durée de leur peine et indépendamment de la nature ou de la gravité de l'infraction qu'ils ont commise et de leur situation personnelle. Force est de considérer que pareille restriction générale, automatique et indifférenciée à un droit consacré par la Convention et revêtant une importance cruciale outrepasse une marge d'appréciation acceptable, aussi large soit-elle, et est incompatible avec l'article 3 du Protocole n o 1 » ( Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) [GC], précité, § 82).

Dans ce même arrêt, la Cour a noté que « (...) lorsqu'elles prononcent leur condamnation, les juridictions pénales d'Angleterre et du pays de Galles ne mentionnent nullement la privation du droit de vote et qu'il n'apparaît pas, au-delà du fait qu'un tribunal a jugé approprié d'infliger une peine privative de liberté, qu'il existe un lien direct entre les actes commis par un individu et le retrait du droit de vote frappant celui-ci » ( Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) [GC], précité, § 77).

La Cour rappelle enfin avoir considéré dans sa jurisprudence récente qu'en application des critères établis dans l'affaire Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) ([GC], précité), il est essentiel que la décision portant sur l'interdiction du droit de vote soit prise par un juge et qu'elle soit dûment motivée. Cette décision doit expliquer notamment les raisons pour lesquelles, compte tenu des circonstances particulières de chaque affaire, l'interdiction litigieuse se révèle nécessaire ( Frodl c. Autriche , n o 20201/04, §§ 34 et 35, 8 avril 2010). 2. Application en l'espèce

La Cour rappelle que le requérant, condamné à la peine de la réclusion perpétuelle pour meurtre, tentative de meurtre, mauvais traitements infligés aux membres de sa famille et port d'arme prohibé, à été frappé par l'interdiction perpétuelle de son droit de vote conformément aux articles 28 et 29 du code pénal et 2 du D.P.R. 223/1967.

L'ingérence de l'Etat dans le droit de vote du requérant était donc prévue par la loi. En admettant même que la mesure litigieuse puisse passer pour viser les buts légitimes consistant en la prévention du crime et le respect de l'état de droit ( Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) [GC], précité, § 75, in fine et Calmanovici c. Roumanie , n o 42250/02, § 150, 1 er juillet 2008), il y a lieu d'évaluer si, dans le cas d'espèce, cette mesure était proportionnée aux objectifs poursuivis.

A titre préliminaire, la Cour rappelle que les détenus conservent leurs droits garantis par la Convention, de sorte que toute restriction à ces droits doit être justifiée dans une affaire donnée (voir, mutatis mutandis , Dickson c. Royaume-Uni [GC], n o 44362/04, § 68, CEDH 2007 ‑ XIII).

En l'espèce, la question se pose de savoir si la privation du droit de vote du requérant présente les caractères de généralité et d'automaticité énumérés par la Grande Chambre de la Cour dans l'affaire Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) ([GC], précité, § 82, in fine ).

En l'occurrence, l'interdiction perpétuelle du droit de vote touchant le requérant était une conséquence de l'application de la peine accessoire de l'interdiction des fonctions publiques. Cette dernière dérivait automatiquement de l'application de la peine principale consistant en la condamnation du requérant à la réclusion perpétuelle. Force est de constater donc que l'application de la mesure litigieuse était de nature automatique. A cet égard, il y a lieu de remarquer, à l'instar du requérant, qu'aucune mention de cette mesure n'est faite dans les décisions judiciaires concluant à la condamnation du requérant.

Quant aux caractères de généralité et d'application indifférenciée, la Cour note que le critère établi par la loi n'a, en l'espèce, qu'une nature temporelle, le requérant ayant été déchu de son droit de vote en raison de la durée de la peine privative de sa liberté, indépendamment du délit commis et au delà de tout examen du juge du fond portant sur la nature et la gravité de celui-ci ( Frodl c. Autriche , précité, §§ 34 et 35). De l'avis de la Cour, dans ce contexte, l'évaluation menée par le juge du fond lors de la détermination de la peine et la possibilité pour la personne condamnée d'obtenir un jour sa réhabilitation, telles que mentionnées par le Gouvernement (voir § 30 ci-dessus), n'enlèvent rien à ce constat.

La Cour relève enfin que dans l'affaire M.D.U. c. Italie (déc., précitée), évoqué par le Gouvernement, elle avait rejeté le grief concernant l'impossibilité de voter frappant un député et découlant de la condamnation de celui-ci à une interdiction d'exercer des fonctions publiques pendant deux ans prononcée par un magistrat accessoirement à la condamnation à une peine de trois ans d'emprisonnement pour infractions fiscales. Or, il y a lieu de noter que, contrairement à la présente affaire, dans le cas M.D.U. la privation du droit de vote avait une durée limité (deux ans). La Cour avait d'ailleurs conclu au défaut manifeste de fondement du grief soulevé par le requérant sous l'angle de l'article 3 du Protocole n o 1 à la Convention eu égard, entre autres, à cette circonstance.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut qu'il y a eu en l'espèce violation de l'article 3 du Protocole n o 1 à la Convention. II.

Le requérant demande à la Cour de lui octroyer 26 000 euros (EUR) à titre de dédommagement moral.

Le Gouvernement s'oppose à cette prétention.

La Cour estime que le constat de violation figurant dans le présent arrêt fournit par lui-même une satisfaction équitable suffisante. B. Frais et dépens

Le requérant demande 10 000 EUR au titre des frais et dépens, sans toutefois spécifier s'il s'agit de frais encourus devant la Cour ou devant les instances internes et en l'absence de note d'honoraires.

Le Gouvernement conteste cette demande.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu de ces critères et du fait que le requérant n'a produit de note d'honoraires à l'appui, la Cour rejette la demande présentée par l'intéressé au titre des frais et dépens. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 3 du Protocole n o 1 à la Convention ; 2. Dit que le constat de violation figurant dans le présent arrêt fournit par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 janvier 2011, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente