AFFAIRE SCOPPOLA c. ITALIE (N° 3)
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de P1-3;Préjudice moral - constat de violation suffisant
AFFAIRE SCOPPOLA c. ITALIE (N° 3) (CtEDO, 2011)
A DOUA SECȚIUNE
CAUZA
SCOPPOLA c. Italia (nr. 3)
(Cererea nr. 126/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
18 ianuarie 2011
ACEASTĂ CAUZĂ A FOST TRIMISĂ MARII CAMERE, CARE A PRONUNȚAT HOTĂRÂREA SA PE DATA DE 22/05/2012
Această hotărâre poate suferi retușuri de formă.
În cauza Scoppola c. Italia (nr. 3),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), în sesiune plenară alcătuită din:
Françoise Tulkens,
președintă,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
judecători,
și din Stanley Naismith,
grefier de secțiune,
După deliberare în cameră de consiliu la data de 14 decembrie 2010,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 126/05) dirigită împotriva Republicii Italiene și pe care un cetățean al acestui stat, d-l F. Scoppola («reclamantul»), a depus-o la Curte la 16 decembrie 2004 în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).
Reclamantul este reprezentat de Me N. Paoletti, avocat la Roma. Guvernul italian («Guvernul») a fost reprezentat succesiv de agenții săi, dl I.M. Braguglia, dl R. Adam și dna E. Spatafora, și de coagenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafulli, precum și de coagenții adjuncți, dl N. Lettieri și dna P. Accardo.
Reclamantul susținea că interzicerea dreptului de vot rezultând din condamnarea sa la pedeapsa de închisoare pe viață era contrară articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Printr-o decizie din 24 martie 2009, Curtea a declarat petiția admisibilă.
Atât reclamantul cât și Guvernul au depus rapoarte scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).
PE FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1940 și locuiește la Parma.
A. Procedura penală pe care a fost supus reclamantul
La 2 septembrie 1999, în urma unei altercații cu cei doi fii ai săi, reclamantul și-a omorât soția și i-a rănit pe unul din fii. A fost arestat a doua zi.
După ancheta preliminară, parchetul de la Roma a solicitat trimiterea reclamantului în judecată pentru omor, tentativă de omor, mauvais traitements (tratamente inumane) infligite membrilor familiei și purtarea unei arme interzise.
La 24 noiembrie 2000, în cadrul unei proceduri prescurtate pe care reclamantul solicita aplicarea, judecătorul de judecată preliminară (giudice dell'udienza preliminare – în continuare «GUP») de la Roma a pronunțat un verdict de vinovăție împotriva reclamantului și i-a fixat pedeapsa la treizeci de ani de închisoare.
După ce parchetul general de pe lângă curtea de apel de la Roma și reclamantul au contestat această sentință, printr-o hotărâre din 10 ianuarie 2002, curtea de ședință a apelului de la Roma a condamnat reclamantul la pedeapsa de închisoare pe viață.
Ca urmare a recursului în casație depus de reclamant, hotărârea curții de ședință a fost confirmată printr-o hotărâre a Curții de Casație depusă la 20 ianuarie 2003.
Condamnarea reclamantului la închisoare pe viață a comportat interzicerea perpetuă a sa din funcții publice, în sensul articolului 29 din codul penal. La rândul ei, interzicerea funcțiilor publice a determinat pierderea perpetuă a dreptului de vot al reclamantului, în conformitate cu art. 2 din decretul președintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967 (în continuare, «D.P.R. 223/1967»).
Interzicerea dreptului de vot al reclamantului nu a fost menționată în hotărârile prin care s-a concluzionat condamnarea sa la închisoare pe viață (și anume hotărârea curții de ședință a apelului de la Roma din 10 ianuarie 2002 și hotărârea Curții de Casație depusă la 20 ianuarie 2003).
B. Procedura introdusă de reclamant cu privire la drepturile electorale
În aplicarea articolului 32 din D.P.R. 223/1967, la 2 aprilie 2003, comisia electorală a primăriei de la Roma a șters numele reclamantului din listele electorale.
La 30 iunie 2004, reclamantul a introdus o cerere de revizuire la comisia electorală a circumscripției Rome (Commissione elettorale circondariale di Roma). Referindu-se, printre altele, la hotărârea Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC] (nr. 74025/01, CEDO 2005-IX), s-a plâns că lipsa dreptului de vot era incompatibilă cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Printr-o decizie din 7 iulie 2004, comisia a respins cererea reclamantului considerând că «motivațiile expuse de acesta nu intrau în competența sa».
La 16 iulie 2004, reclamantul a introdus o cerere de revizuire la curtea de apel de la Roma. A indicat că faptul că ștergerea numelui din listele electorale era o consecință automată a condamnării sale la pedeapsa de închisoare pe viață și la interzicerea perpetuă a funcțiilor publice nu era compatibilă cu dreptul lui de vot, așa cum este garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Printr-o hotărâre depusă la 29 noiembrie 2004, curtea de apel a respins această cerere. A remarcat că, spre deosebire de situația care facia obiectul cauzei Hirst, în care interzicerea dreptului de vot era aplicabilă oricărui condamnat la o pedeapsă de închisoare, indiferent de interesele concurente și de proporționalitatea interdicției care afectează deținuții condamnați, în dreptul italian, măsura contestată este aplicată doar pentru delicte pedepsite în mod deosebit de grav, în special prin pedeapsa de închisoare pe viață. După opinia curții, automatismul aplicării acestei interziceri la orice pedeapsă de închisoare lipsea deci în cauza de față.
Reclamantul s-a pourvăzut apoi în casație susținând, printre altele, că interzicerea dreptului de vot era o consecință a condamnării la pedeapsa accesorică de interzicere a funcțiilor publice (care decurgea la rândul ei din pedeapsa principală infligată). După părerea sa, interzicerea contestată nu privea deci delictul comis și autoritatea judiciară nu avea nicio putere să decidă asupra aplicării acestei măsuri.
Printr-o hotărâre depusă la 17 ianuarie 2006, Curtea de Casație a respins petiția reclamantului. Ea și-a amintit mai întâi hotărârea Marii Camere a Curții Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC] (nr. 74025/01, § 77, CEDO 2005-IX) în partea în care Marea Cameră a considerat că interzicerea dreptului de vot în Regatul Unit «privește (...) o mare proporție a persoanelor încarcerate și toate felurile de pedepse de închisoare, variind de la o zi la închisoare pe viață, și de la delicte relativ minore la acte de o gravitate maximă». Ea a remarcat apoi că în sensul articolului 29 din codul penal, interzicerea dreptului de vot este aplicată în dreptul italian doar în cazurile de condamnare la o pedeapsă de închisoare de cel puțin trei ani. În ipotezele în care durata pedepsei de închisoare este mai mică de cinci ani, interzicerea dreptului de vot are doar o durată de cinci ani, interzicerea perpetuă a dreptului de vot fiind prevăzută doar în cazurile de condamnare la o pedeapsă de închisoare de cel puțin cinci ani sau la pedeapsa de închisoare pe viață.
C. Actualizarea faptelor cauzei ca urmare a hotărârii Marii Camere a Curții Scoppola c. Italia (nr. 2) [MC], nr. 10249/03, CEDO 2009
La 24 martie 2003, reclamantul a depus la Curte o cerere susținând în particular că condamnarea sa la închisoare pe viață a încălcat articolele 6 și 7 din Convenție.
Printr-o hotărâre din 17 septembrie 2009, Marea Cameră a Curții a concluzionat că aceste articole au fost încălcate.
Hotărând asupra articolului 46 din Convenție, Marea Cameră a indicat, la §154, că «Ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei și de necesitatea urgentă de a pune capăt încălcării articolelor 6 și 7 din Convenție, Curtea consideră deci că statul pârât trebuie să asigure că pedeapsa de închisoare pe viață infligată reclamantului să fie înlocuită cu o pedeapsă conformă principiilor enunțate în prezenta hotărâre, și anume o pedeapsă care să nu depășească treizeci de ani de închisoare.»
În consecință, printr-o hotărâre depusă la 28 aprilie 2010, Curtea de Casație și-a revocat hotărârea depusă la 20 ianuarie 2003, a anulat hotărârea curții de ședință a apelului de la Roma din 10 ianuarie 2002 (doar în ceea ce privește pedeapsa aplicabilă în cauza de față) și i-a fixat pedeapsa reclamantului la treizeci de ani de închisoare.
II.
DREPTUL INTERN ȘI TEXTELE INTERNAȚIONALE PERTINENTE
D.P.R. 223/1967 («Aprobarea textului unic al legilor pentru disciplina celui care votează activ și pentru ținerea și revizuirea listelor electorale») prevede următoarele în părțile sale pertinente:
art. 2
«1. Nu sunt electori: (...)
d) persoanele condamnate la o pedeapsă care comportă interzicerea perpetuă a funcțiilor publice (...).
e) persoanele care fac obiectul interdicției temporare a funcțiilor publice, pe toată durata acesteia.
Sentințele penale nu comportă pierderea dreptului electoral decât din momentul în care au dobândit autoritate de lucru judecat.»
art. 32
«Nu se pot aduce modificări listelor electorale (...) decât în cazul (...):
3) pierderii dreptului electoral, rezultând dintr-o sentință sau din alte măsuri emise de o autoritate judiciară. (...)
11) împotriva deciziilor de modificare a listelor electorale se poate introduce o revizuire la comisia electorală competentă într-un termen de zece zile. Comisia decide într-un termen de cincisprezece zile (...)»
art. 42
«Deciziile comisiei electorale (...) pot fi atacate printr-o revizuire la curtea de apel competentă.»
Articolele pertinente din codul penal se citesc după cum urmează:
art. 28 (Interzicerea funcțiilor publice)
«Interzicerea funcțiilor publice este perpetuă sau temporară. Ca urmare a interdicției perpetue a funcțiilor publice, cu excepția cazului în care legea prevede altfel, persoana condamnată este privată:
1) de dreptul de vot sau de eligibilitate în orice comice electoral (comizio elettorale) precum și de orice alt drept politic (...)»
art. 29 (Cazurile în care condamnarea comportă interzicerea funcțiilor publice)
«Condamnarea la pedeapsa de închisoare pe viață și condamnarea la închisoare pentru o perioadă de cel puțin cinci ani comportă interzicerea perpetuă a persoanei condamnate din funcții publice; condamnarea la închisoare pentru o perioadă de cel puțin trei ani comportă interzicerea funcțiilor publice pentru o perioadă de cinci ani (...)»
În ceea ce privește textele internaționale pertinente, Curtea remite la paragrafele 26 la 39 ale hotărârii Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată.
PE DREPT
I.
PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE
Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge de faptul că, ca urmare a condamnării sale la pedeapsa de închisoare pe viață, a fost privat de dreptul de vot. Acest articol se citește după cum urmează:
«Statele contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiții care să asigure libera exprimare a opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ.»
A. Argumentele părților
Guvernul
Cu titlu preliminar, Guvernul arată că, în sistemul juridic italian, interzicerea funcțiilor publice este o pedeapsă accesorică prevăzută pentru o serie de delicte, stabilită în mod specific de lege, care comportă «o atitudine de rupere a contractului social din partea autorului» (cum ar fi delictul de malversație, corupție, concusiune, ajutor la evadare, speculație, anumite delicte împotriva administrației justiției și delicte comise cu abuz și deturnare a puterilor inerente funcției publice) precum și pentru orice delict sau infracțiune care comportă o pedeapsă privativă de libertate. În acest din urmă caz, interzicerea funcțiilor publice este temporară (dacă pedeapsa are o durată mai mare de trei ani) sau perpetuă (în caz de pedeapsă având o durată mai mare de cinci ani și în caz de închisoare pe viață).
Guvernul observă apoi că închisoarea pe viață este prevăzută doar în cazurile delictelor cele mai grave și susține că, la determinarea pedepsei, judecătorul de fond stabilește o pedeapsă de bază aplicând apoi reducerile sau creșterile rezultând, dacă este cazul, din circumstanțele atenuante sau agravante. Guvernul pârât remarcă, de asemenea, că executarea unei pedepse se prelungește rar până la sfârșitul perioadei inițial fixate de judecătorul de fond: se poate dovedi că cel condamnat obține eliberarea condiționată și că, după expirarea unei anumite perioade, există extincția pedepsei, ca urmare a căreia rehabilitarea, care încheie toate pedepsele accesorii, poate fi obținută.
După opinia Guvernului, contrariamente sistemului legislativ supus evaluării Marii Camere în cauza Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC] (precitată), în ordinea juridică italiană nu există nicio interdicție automată și generalizată a dreptului de vot visant orice persoană încarcerată ca urmare a unei condamnări: disciplina materiei este nuanțată și doar infracțiunile cele mai grave, pedepsite mai aspru, comportă interzicerea dreptului de vot.
După opinia Guvernului, scopul urmărit de această măsură, constând în pedeapsă și descurajare, nu poate decât să fie considerat legitim și măsura contestată, prevăzută pentru o serie de delicte date, caracterizate de un anumit nivel de gravitate, este proporțională cu aceste obiective.
Guvernul pârât amintește, în final, că în cauza M.D.U. c. Italia (dec., nr. 58540/00, 28 ianuarie 2003), Curtea a considerat că plângerea reclamantului, privat de dreptul de vot ca urmare a condamnării sale penale, era în mod evident neîntemeiat.
Reclamantul
Reclamantul observă mai întâi că în dreptul italian, interzicerea dreptului de vot se aplică automat la orice persoană încarcerată pentru o perioadă mai mare de trei ani, indiferent de delictul comis și de orice evaluare a judecătorului de fond privind oportunitatea unei asemenea măsuri.
El remarcă apoi că această interdicție este o consecință automată a interdicției funcțiilor publice (aceasta din urmă derivând la rândul ei automat din aplicarea pedepsei principale).
Reclamantul susține, de asemenea, că măsura contestată nu a fost menționată în deciziile interne prin care s-a concluzionat condamnarea sa.
B. Aprecierea Curții
Principii generale
Curtea remarcă că drepturile garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție sunt cruciale pentru stabilirea și menținerea fundamentelor unei adevărate democrații conduse de statul de drept (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată, § 58).
Ea reamintește, de asemenea, că dreptul de vot nu constituie un privilegiu și sufragiul universal este acum principiul de referință (Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgia, hotărâre din 2 martie 1987, §§ 51, seria A nr. 113, citând X c. Germania, nr. 2728/66, decizia Comisiei din 6 octombrie 1967, Anuar al Convenției, vol. 10, p. 339).
Cu toate acestea, drepturile consacrate de art. 3 din Protocolul nr. 1 nu sunt absolute: există loc pentru limitări implicite și statele contractante trebuie să li se acordă o marjă de apreciere în acest domeniu. Curtea a afirmat în mod repetat că această marjă de apreciere în acest domeniu este largă (Mathieu-Mohin și Clerfayt, precitată, § 52, Matthews c. Regatul Unit [MC], nr. 24833/94, § 63, CEDO 1999-I, Labita c. Italia [MC], nr. 26772/95, § 201, CEDO 2000-IV, și Podkolzina c. Letonia, nr. 46726/99, § 33, CEDO 2002-II). Există numeroase moduri de a organiza și opera sisteme electorale și o multitudine de diferențe în Europa, în special în evoluția istorică, diversitatea culturală și gândirea politică, pe care fiecare stat contractant trebuie să le încorporeze în propria sa viziune asupra democrației (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată, § 61).
Cu toate acestea, revine Curții să hotărască în ultimă instanță asupra observării cerințelor articolului 3 din Protocolul nr. 1; trebuie să se asigure că limitările nu reduc drepturile în cauză la punctul de a le atinge în chiar substanța lor și de a le deposeda de eficacitatea lor, că urmăresc un scop legitim și că mijloacele folosite nu se dovedesc disproportionate (Mathieu-Mohin și Clerfayt, § 52). În special, nicio din condițiile eventuale impuse nu trebuie să împiedice libera exprimare a poporului asupra alegerii corpului legislativ – cu alte cuvinte, acestea trebuie să reflecte, sau să nu contracareze, preocuparea de a menține integritatea și eficacitatea unei proceduri electorale care urmărește să determine voința poporului prin intermediul sufragiului universal (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată, § 62).
În ceea ce privește dreptul de vot al deținuților, Curtea reamintește că a considerat că legislația Regatului Unit care prevede restricția dreptului de vot pentru orice deținut în perioada detențiunii sale este «un instrument fără nuanțe, care deposeadă de dreptul de vot, garantat de Convenție, un număr mare de persoane, și aceasta în mod nediscriminatoriu. Această dispoziție impune o restricție generală tuturor deținuților condamnați care ispășesc pedeapsa lor și se aplică automat lor, indiferent de durata pedepsei lor și indiferent de natura sau gravitatea infracțiunii pe care au comis-o și de situația personală a acestora. Se poate concluziona că o asemenea restricție generală, automată și nediscriminatorie unei drepturi consacrate de Convenție și având o importanță crucială depășește o marjă de apreciere acceptabilă, oricare ar fi de largă, și este incompatibilă cu art. 3 din Protocolul nr. 1» (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată, § 82).
În aceeași hotărâre, Curtea a remarcat că «(...) atunci când pronunță condamnările lor, instantele penale din Anglia și Țara Galilor nu menționează deloc interzicerea dreptului de vot și nu apare, dincolo de faptul că un tribunal a judecat oportun să inflige o pedeapsă privativă de libertate, că există o legătură directă între actele comise de un individ și retragerea dreptului de vot care afectează acel individ» (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată, § 77).
Curtea reamintește, în final, că a considerat în jurisprudența ei recentă că, în aplicarea criteriilor stabilite în cauza Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) ([MC], precitată), este esențial ca decizia privind interzicerea dreptului de vot să fie luată de un judecător și să fie în mod corespunzător motivată. Această decizie trebuie să explice în special motivele pentru care, ținând seama de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, interzicerea contestată se dovedește a fi necesară (Frodl c. Austria, nr. 20201/04, §§ 34 și 35, 8 aprilie 2010).
Aplicarea în cauza de față
Curtea reamintește că reclamantul, condamnat la pedeapsa de închisoare pe viață pentru omor, tentativă de omor, tratamente inumane infligite membrilor familiei și purtarea unei arme interzise, a fost lovit de interzicerea perpetuă a dreptului de vot în conformitate cu articolele 28 și 29 din codul penal și 2 din D.P.R. 223/1967.
Ingerința statului în dreptul de vot al reclamantului era deci prevăzută de lege. Chiar și dacă am admite că măsura contestată ar putea trece drept urmărind scopuri legitime constând în prevenirea crimei și respectarea statului de drept (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) [MC], precitată, § 75, in fine și Calmanovici c. România, nr. 42250/02, § 150, 1 iulie 2008), trebuie să se evalueze dacă, în cauza de față, această măsură era proporțională cu obiectivele urmărite.
Cu titlu preliminar, Curtea reamintește că deținuții păstrează drepturile garantate de Convenție, deci orice restricție la aceste drepturi trebuie să fie justificată într-o cauză dată (vezi, mutatis mutandis, Dickson c. Regatul Unit [MC], nr. 44362/04, § 68, CEDO 2007-XIII).
În cauza de față, se pune întrebarea dacă lipsa dreptului de vot al reclamantului prezintă caracteristicile de generalitate și automatism enumerate de Marea Cameră a Curții în cauza Hirst c. Regatul Unit (nr. 2) ([MC], precitată, § 82, in fine).
În fapt, interzicerea perpetuă a dreptului de vot care afectează reclamantul era o consecință a aplicării pedepsei accesorii de interzicere a funcțiilor publice. Aceasta din urmă decurgea automat din aplicarea pedepsei principale constând din condamnarea reclamantului la închisoare pe viață. Se poate concluziona deci că aplicarea măsurii contestate era de natură automată. În acest sens, trebuie remarcat, în continuarea reclamantului, că nicio mențiune a acestei măsuri nu se face în deciziile judiciare prin care s-a concluzionat condamnarea reclamantului.
Cât privește caracteristicile de generalitate și aplicare nediscriminatorie, Curtea remarcă că criteriul stabilit de lege nu are, în cauza de față, decât o natură temporală, reclamantul fiind privat de dreptul de vot din cauza duratei pedepsei privative a libertății sale, indiferent de delictul comis și dincolo de orice examinare a judecătorului de fond privind natura și gravitatea acestuia (Frodl c. Austria, precitată, §§ 34 și 35). După opinia Curții, în acest context, evaluarea efectuată de judecătorul de fond la determinarea pedepsei și posibilitatea pentru persoana condamnată de a obține un día rehabilitarea sa, după cum sunt menționate de Guvern (vezi § 30 mai sus), nu îndepărtează nimic din această constatare.
Curtea remarcă, în final, că în cauza M.D.U. c. Italia (dec., precitată), evocată de Guvern, a respins grieful privind imposibilitatea de a vota care afectează un deputat și decurgând din condamnarea acestuia la o interdicție de a exercita funcții publice pentru doi ani pronunțată de un magistrat în mod accesor la condamnarea la o pedeapsă de trei ani de închisoare pentru infracțiuni fiscale. Oricum, trebuie remarcat că, spre deosebire de cauza de față, în cazul M.D.U. lipsa dreptului de vot avea o durată limitată (doi ani). Curtea încheiase, de altfel, că grieful ridicat de reclamant sub unghiul articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție era în mod evident nefondabil, ținând seama, printre altele, de această circumstanță.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a existat în cauza de față o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
II.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
«Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Statului contractant nu permite lichidarea decât de o manieră imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.»
A.
Daune
Reclamantul cere Curții să îi acorde 26.000 EUR (EUR) cu titlu de despăgubire morală.
Guvernul se opune acestei pretenții.
Curtea consideră că constatarea încălcării figurând în prezenta hotărâre furnizează prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă.
B.
Taxe și cheltuieli
Reclamantul cere 10.000 EUR cu titlu de taxe și cheltuieli, fără a specifica, cu toate acestea, dacă acestea sunt cheltuieli suportate la Curte sau la instantele interne și în absența unui onorar.
Guvernul contestă această cerere.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față, ținând seama de aceste criterii și de faptul că reclamantul nu a prezentat un onorar în sprijin, Curtea respinge cererea prezentată de interesat cu titlu de taxe și cheltuieli.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară că a existat o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
Declară că constatarea încălcării figurând în prezenta hotărâre furnizează prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru dauna morală;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Făcut în limba română, apoi comunicat în scris la 18 ianuarie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Grefier
Președintă