CASE OF ÇETİNKAYA v. TURKEY (No. 2)

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE ÇETİNKAYA v. TURKIE (n. 2) (Depunerea nr. 17860/07) HOTĂRÂREA Strasburg 25 ianuarie 2011 FINAL 25/04/2011 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Çetinkaya v. Turcia (n. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (n. al doilea rând), ședința ca Camera compusă din: Françoise Tulkens, Președintele, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, Kristina Pardalos, judecători și Stanley Naismith, grefierul secțiunii, având deliberat în particular la 4 ianuarie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: Cazul a apărut într-o cerere (nr. 17860/07) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl Suat Çetinkaya („reclamantul”), la 10 aprilie 2007. Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Kansu, avocat practicant la İzmir. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 27 august 2009, Curtea a hotărât să anunte cererea guvernului. De asemenea, s-a decis să se pronunțe asupra admisibilității și meritelor cererii în același timp (ex-art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1967 și trăiește în İzmir. La 8 iulie 1999, procurorul public Izmir a emis o acuzație împotriva reclamantului, acuzându-l cu o încălcare a Legii Asociațiilor. La 19 noiembrie 2003, Curtea penală Izmir l-a condamnat la o amendă. La 9 martie 2006, Curtea de Casație a anulat hotărârea din 19 noiembrie 2003. La 28 noiembrie 2006, Curtea penală de Izmir a decis să întrerupă procedura împotriva reclamantului, declarând că urmărirea penală a fost interzisă în timp. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. Guvernul a contestat acest argument. 10. Perioada care va fi luată în considerare a început la 8 iulie 1999 când a fost eliberată acuzația împotriva reclamantului și s-a încheiat la 28 noiembrie 2006 când Curtea din Izmir a decis să întrerupă procedura împotriva acestuia. Astfel, a durat șapte ani și patru luni înainte de două niveluri de competență. 11. Guvernul a prezentat diverse obiecții preliminare privind neepuizarea recourslor interne și a solicitat Curții să respingă plângerile în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, conform articolului 35 § 1 din Convenție. 12. Curtea constată că a examinat deja observațiile similare formulate de guvernul contestat din Daneshpayeh c. Turcia (nr. 21086/04, §§ 35-38, 16 iulie 2009). Guvernul nu a depus niciun argument care să conducă Curtea la o concluzie diferită în cazul instantaneu. Prin urmare, Curtea respinge obiecțiile preliminare ale Guvernului. 13. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 14. În ceea ce privește fondul, Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului și al autorităților relevante (Daneshpayeh, citat mai sus, § 26). 15. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care susțin chestiuni similare cu cele din acest caz (Daneshpayeh , citat mai sus). 16. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în cazul instant, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 17. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 6, 10, 11 și 13 din Convenție că i s-a refuzat un proces echitabil din cauza faptului că avizul scris al Procurorului public șef de la Curtea de Casație nu a fost niciodată înaintat și a hotărârii de a întrerupe procedura, deoarece el a fost astfel privat de un proces la care ar fi putut fi acquitat. Curtea consideră oportună examinarea acestor plângeri numai din punctul de vedere al articolului 6 din Convenție. 18. Curtea constată că acțiunea împotriva reclamantului a fost întreruptă pe măsură ce urmărirea penală a infracțiunilor a devenit limitată la timp. Prin urmare, reclamantul nu a fost condamnat și nu poate pretinde că este victimă de presupusa încălcare a articolului 6 din Convenție Turcia (dec.), nr. 21377/04, 18 noiembrie 2008). Curtea remarcă în continuare că art. 6 nu acordă un drept la un anumit rezultat, inclusiv la un achit (Weyey c. Regatul Unit (dec.), nr. 59493/00, 26 august 2003). 19. Rezulta că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 20. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înălții Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 1000 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și 7.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 22. Guvernul a contestat aceste afirmații. 23. Curtea nu dispune de nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge cererea relevantă. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit prejudiciu moral. Decizia pe o bază echitabilă îi conferă 3,600 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 24. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 2500 EUR pentru taxele juridice și EUR 4 pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. În sprijinul cererilor sale, el a prezentat facturi pentru cheltuielile poștale și un acord de taxe juridice, dar nu a demonstrat că a suportat efectiv sumele încheiate în acord. 25. Guvernul a contestat aceste cereri. 26. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 500 EUR care acoperă costurile și cheltuielile.Datele implicite 27. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. În ceea ce privește aceste motive, Curtea a declarat în mod neobișnuit plângerea cu privire la durata excesivă a procedurii admisibile și la restul cererii inadmisibile; declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deținută (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în lira turcă la rata aplicabilă la data decontare: (i) 3.600 EUR (3 mii șase sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 500 EUR (5 sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinsă restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 25 ianuarie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Președintele grefierului

SECOND SECTION

CASE OF

ÇETİNKAYA v. TURKEY (no. 2)

(Application no. 17860/07)

JUDGMENT

STRASBOURG

25 January 2011

FINAL

25/04/2011

This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Çetinkaya v. Turkey (no. 2),

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Françoise Tulkens,

President,

Ireneu Cabral Barreto,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Kristina Pardalos,

judges,

and Stanley Naismith,

Section Registrar,

Having deliberated in private on 4 January 2011,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 17860/07) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Suat Çetinkaya (“the applicant”), on 10 April 2007.

2.

The applicant was represented by Mr A. Kansu, a lawyer practising in İzmir. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

3.

On 27 August 2009 the Court decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time (former Article 29 § 3).

THE FACTS

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1967 and lives in İzmir.

5.

On 8 July 1999 the İzmir Public Prosecutor issued an indictment against the applicant, charging him with a violation of the Associations Law.

6.

On 19 November 2003 the İzmir Criminal Court sentenced him to a fine.

7.

On 9 March 2006 the Court of Cassation quashed the judgment of 19

November 2003.

8.

On 28 November 2006 the İzmir Criminal Court decided to discontinue the proceedings against the applicant, holding that the prosecution was time-barred.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

9.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article

6 §

1 of the Convention.

The Government contested that argument.

10.

The period to be taken into consideration began on 8 July 1999 when the indictment was issued against the applicant and ended on 28

November 2006 when the İzmir Assize Court decided to discontinue the proceedings against him. It thus lasted seven years and four months before two levels of jurisdiction.

11.

The Government put forward various preliminary objections concerning non-exhaustion of domestic remedies and asked the Court to dismiss the complaints under Article 6 § 1 of the Convention, as required by Article

35 § 1 of the Convention.

12.

The Court notes that it has already examined similar submissions made by the respondent Government in

Daneshpayeh v.

Turkey

(no.

21086/04, §§ 35-38, 16 July 2009). The Government have not submitted any arguments which could lead the Court to reach a different conclusion in the instant case. Consequently, the Court rejects the Government's preliminary objections.

13.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

14.

As regards the merits, the Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case and the conduct of the applicant and of the relevant authorities (

Daneshpayeh

, cited above, § 26).

15.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (

Daneshpayeh

, cited above).

16.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

II.

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

17.

The applicant complained under Articles 6, 10, 11 and 13 of the Convention that he had been denied a fair trial on account of the fact that the written opinion of the Chief Public Prosecutor at the Court of Cassation had never been served on him and of the decision to discontinue the proceedings, as he had thereby been deprived of a trial at which he could have been acquitted. The Court considers it appropriate to examine these complaints from the standpoint of Article 6 of the Convention alone.

18.

The Court notes that the proceedings against the applicant were discontinued as the prosecution of the offences had become time-barred. Consequently, the applicant was not convicted and cannot claim to be a victim of the alleged violation of Article 6 of the Convention

(

Er

v.

Turkey

(dec.), no. 21377/04, 18 November 2008). The Court further notes that Article

6 does not give a right to a particular outcome, including an acquittal (

Withey v. the United Kingdom

(dec.), no. 59493/00, 26 August 2003).

19.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

20.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

21.

The applicant claimed 1,000 euros (EUR) in respect of pecuniary damage and EUR 7,000 in respect of non-pecuniary damage.

22.

The Government contested these claims.

23.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects the relevant claim. However, the Court considers that the applicant must have sustained non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR

3,600 under that head.

B.

Costs and expenses

24.

The applicant also claimed EUR 2,500 for the legal fees and EUR

4 for the costs and expenses incurred before the Court. In support of his claims, he submitted invoices for postal expenses and a legal fee agreement but he failed to prove that he actually incurred the amounts concluded in the agreement.

25.

The Government contested these claims.

26.

According to the Court's case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the documents in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 500 covering costs and expenses.

C.

Default interest

27.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declared

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Held

that there had been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Held

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44 § 2 of the Convention, the following amounts to be converted into Turkish liras at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR 3,600 (three thousand six hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 500 (five hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismissed

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 25 January 2011, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Stanley Naismith

Françoise Tulkens

Registrar

President