SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 217/07 prezentate de Tomáš RAJNOCH împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 1 februarie 2011 într-o Cameră compusă din Dean Spielmann, președinte, Elisabet Fura, Karel Jungwiert, Boštjan M. Zupančič, Ann Power, Ganna Yudkivska, Angelika Nußberger, judecători; și a Claudiei Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 18 decembrie 2006, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie FĂCÂND că reclamantul, dl Tomáš Rajnoch, este cetățean ceh, născut în 1954 și rezident în Praga. El este reprezentat în fața Curții de către dl Samková, avocat în barou ceh. Circumstanțele cazului Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: După inundațiile din 2002, reclamantul și soția sa B.R. au fost obligați să părăsească, în scopul reconstrucției, un apartament situat în Praga, pe care aveau dreptul comun de închiriere. Reclamantul a avut cu copiii acasă la părinții săi. În cele din urmă, B.R. s-ar fi întors în apartament înainte de a fi Õ și l-ar fi împiedicat să intre și să locuiască acolo. Procedura nr. 1T 90/2004 La 14 mai 2004, reclamantul a depus o plângere penală împotriva B.R. pentru încălcarea nejustificată a dreptului său asupra acestui apartament. La 8 iulie 2004, B.R. a fost acuzată oficial. La sfârșitul zilei de 15 decembrie 2004, tribunalul din Praga 1 a decis să pronunțe un refuz condiționat al urmăririi penale: B.R., care a trecut la mărturisire, a fost supus astfel unei perioade de probă de șase luni. În cadrul acestei audieri, reclamantul ar fi fost considerat ca martor numai, și nu ca parte civilă, și nu ar fi putut să interogheze martorii sau să acceseze dosarul. Ca urmare a unei plângeri formulate de solicitant, în care se plângea că nu a beneficiat de drepturi recunoscute părții civile, vicepreședintele Tribunalului i-a trimis o plângere la data de 15 decembrie 2004, precum și decizia din 15 decembrie 2004. Reclamantul și-a primit documentele la data de 1 septembrie 2005. În decembrie 2004, B.R. a fost așadar stabilit de la 6 septembrie 2005 până la 6 martie 2005 și la 14 iulie 2005, reclamantul a informat instanța că B.R. nu i-a permis încă să aibă acces la apartament, încălcând astfel condițiile de nejudiciare și rejudecare a unuia dintre fiii lor. La data de 12 august 2005, tribunalul la .n.h.rma a emis un nou act de acuzare împotriva B.R. (a se vedea mai jos) și a fost necesar să se aștepte la sfârșitul procedurii nr. 2T 24/2005 înainte de a decide asupra unei eventuale urmăriri a procedurii nr. 1T 90/2004. La 28 august 2006, tribunalul din Québec a declarat că B.R. a reușit în mod necondiționat, deoarece nu a fost văzută suferind nici o pedeapsă judiciară în timpul perioadei de probă și a dus o viață adecvată. Reclamantul a recurs împotriva acestei decizii, susținând că B.R. nu a șters consecințele negative ale actelor sale, deoarece aceasta nu i-a permis încă să aibă acces la apartament, ceea ce a dus, de altfel, la deschiderea unei noi proceduri penale împotriva sa. La 9 octombrie 2006, Tribunalul Municipal din Praga a respins această acțiune pentru lipsa de temei. Din această decizie rezultă că reclamantul nu a formulat o cerere de despăgubire în cadrul procedurii nr. 1T 90/2004. Procedura nr. 2T 24/2005 La 10 ianuarie 2005, reclamantul a prezentat o nouă plângere penală împotriva B.R., pe motiv că aceasta nu și-a respectat acordul și nu i-a predat cheia apartamentului. La 13 ianuarie 2005, procurorul ladic la informma că această plângere a fost transmisă instanței judecătorești die din cauza nerespectării de către B.R. a condițiilor de nejudiciare. Cu toate acestea, la 13 iulie 2005, procurorul a înaintat tribunalului din Praga 1 un nou act de acuzare împotriva B.R. de a împiedica reclamantul să își folosească apartamentul între 15 mai 2004 (data la care au fost inițiate acțiunile penale anterioare) și 4 mai 2005 (data la care au fost inițiate acțiunile penale în desfășurare). Acest act a fost notificat reclamantului în calitate de parte civilă, care a răspuns la aceasta la 4 august 2005, solicitând instanței informații cu privire la drepturile sale procedurale și declinând orice posibilitate de mediere. La 13 decembrie 2005, reclamantul s-a plâns instanței cu privire la desfășurarea procedurii, în special cu privire la cinstirea din 30 noiembrie 2005, când a fost exmatriculat din ofertele sale de probe, și anume declarațiile fiilor săi, și nu a putut interoga martorii ale căror declarații fuseseră citite. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, această acțiune a instanței, împreună cu restricțiile impuse părții civile în materie de administrare a probelor prin Codul de procedură penală, nu îi asigura o protecție concretă și efectivă a drepturilor sale și încălca principiile procesului echitabil care decurg din art. 6 alineatul (1) din Convenție. De asemenea, el s-a referit la faptul că un raport de competență comandat de B.R. (în care ar fi fost numit psihopat abuzant de poziția sa juridică) a fost admis ca mijloc de probă, în timp ce ; pentru a remedia aceste vicii, reclamantul a propus elaborarea unor rapoarte reale de expertiză asupra tuturor celor interesați; de asemenea, a propus instanței de judecată să admită ca mijloace de probă dosarele referitoare la alte proceduri desfășurate între el și B.R., precum și, din nou, declarațiile fiilor lor ; în cazul în care aceste oferte de probe ar mai fi respinse, el a propus administrarea mai multor documente scrise. Reclamantul a denunțat în cele din urmă că a fost inițiată o nouă procedură penală împotriva B.R., în timp ce, în opinia sa, ar trebui continuată procedura nr. 1T 90/2005 din cauza nerespectării de către B.R. a condițiilor de nerejudecare condiționată. Prin hotărârea din 30 ianuarie 2006, tribunalul din Din hotărâre reiese că dovezile prezentate includeau depozițiile B.R., ale reclamantului și ale mai multor martori propuși de B.R., precum și anumite documente scrise și că Tribunalul a considerat, pe baza acestor dovezi, că afirmațiile B.R. au fost susținute de depoziția unui martor și de o scrisoare, în timp ce declarația de la □ a rămas nesusținută. Instanța nu se pronunță în nici un caz asupra ofertelor de probe formulate de reclamant la 13 decembrie 2005. Având în vedere decizia de executare și aplicarea articolului 229 alineatul (3) din Codul de procedură penală, reclamantul a fost retrimis la procedura civilă împreună cu cererea sa de despăgubire formulată în mod corespunzător în cadrul procedurii penale. Reclamantul a făcut apel la decizia de trimitere a cererii sale de despăgubire, susținând că procedura anterioară a fost afectată de vicii și că instanța și-a încălcat drepturile deoarece nu a omis nicio justificare a ofertelor sale de probe și nu a pus capăt încălcării continue a drepturilor sale asupra apartamentului. La 28 martie 2006, Tribunalul Municipal din Praga a respins cererea reclamantului ca fiind introdusă de o persoană neautorizată. Având în vedere că o parte civilă care a solicitat despăgubiri nu putea contesta printr-un apel decât absența sau caracterul incorect al deciziei cu privire la aceste daune-interese, instanța a considerat că cererea reclamantului viza în schimb decizia de executare și viciile procedurii anterioare ; Având în vedere art. 229 alineatul (3) din Codul de procedură penală, decizia privind despăgubirile a fost corectă. Reclamantul a contestat aceste decizii printr-o acțiune constituțională în care a susținut că procedura care duce la o decizie cu privire la vinovăție era decisivă pentru decizia privind daunele-interese și că instanțele nu și-au protejat în mod corespunzător drepturile. La 20 iunie 2006, Curtea Constituțională a respins parțial acțiunea menționată anterior ca fiind introdusă de o persoană neautorizată și parțial ca fiind în mod evident nefondată. Reamintind că ordinea juridică internă nu garanta nimănui dreptul de a face pe cale penală o terță persoană, Curtea a considerat că decizia de detenție a B.R. nu putea aduce atingere drepturilor reclamantului, deoarece nu se referea la drepturile și obligațiile sale; în ceea ce privește decizia privind daunele-interese, aceasta se baza pe decizia privind temeinicia acuzației, în conformitate cu art. 229 alineatul (3) din Codul de procedură penală, ale cărui instanțe au aplicat în mod ireproșabil. Curtea Constituțională a arătat, de asemenea, că problema daunelor nu a fost soluționată definitiv, deoarece reclamantul a fost retrimis la procedura civilă care a fost singura care a garantat fără excepție posibilitatea de a obține această revendicare patrimonială. La art. 43 alineatul (1) privind drepturile părții civile (poškozený) prevede că persoana care a suferit un prejudiciu sau un prejudiciu material, moral sau de alt tip, are dreptul de a propune dovezi suplimentare, de a consulta dosarul, de a participa la audieri publice în primă instanță și în apel și de a se pronunța asupra cauzei înainte de încheierea procedurii. La art. 43 alineatul (3) se conferă părții civile care îi impută daune-interese dreptul de a propune instanței judecătorești dreptul de a propune în sentința sentință de condamnare la închisoare în cazul mai multor persoane acuzate obligația de a se achita de aceste daune-interese. O astfel de propunere trebuie formulată cel târziu în ședință înainte de începerea administrării probelor. În conformitate cu art. 215 alineatul (1), procurorul, pârâtul, pârâtul și pârâtul său și partea civilă pot, cu acordul președintelui camerei, să interogheze persoanele audiate. În conformitate cu art. 215 alineatul (2), procurorul, pârâtul, pârâtul și pârâtul său pot solicita autorizația de a declara (proveste) o dovadă, în special audierea unui martor sau a unui expert. La art. 215 alineatul (4) se solicită președintelui camerei, după administrarea tuturor probelor, să solicite părților să prezinte dovezi suplimentare. La art. 229 alineatul (1) prevede că, în cazul în care rezultatele probelor nu permit luarea unei decizii cu privire la obligația de plată a despăgubirilor sau în cazul în care o astfel de decizie necesită administrarea altor probe care depășesc cadrul procedurilor penale și ar duce la o prelungire semnificativă a acestora, instanța trimite partea civilă la procedura civilă sau la procedură în fața unei alte autorități competente. În conformitate cu art. 229 alineatul (2), o astfel de trimitere poate fi parțială în cazul în care instanța penală nu este de acord cu partea civilă că o parte din daunele-interese solicitate. În conformitate cu art. 229 § 3, în cazul în care instanța acuză instanța, aceasta retrimite partea civilă cu cererea sa de daune-interese încă la procedura civilă sau, dacă este cazul, la procedura în fața unei alte autorități competente. Codul de procedură civilă la art. 80 referitor la diferitele tipuri de acțiuni dispune în scrisoarea sa că o acțiune (cerere date) poate viza ca o hotărâre să fie pronunțată de sa . o obligație care rezultă din lege, o relație juridică sau o încălcare a unui drept. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil. El susține că instanțele inferioare nu au respectat poziția sa de parte civilă, pe care au omis-o fără nici o justificare a ofertelor sale de probe și pe care le-au adus în fața acuzatei, încălcând astfel principiul imparțialității. Instanțele de apel ar fi decis în mod formal fără a remedia aceste vicii. Pe teren de la art. 8 din Convenție, reclamantul denunță că autoritățile nu și-au protejat dreptul la respectarea domiciliului, și anume dreptul de a utiliza apartamentul pe care are dreptul de închiriere. Această situație ar avea, de asemenea, consecințe asupra vieții sale private și familiale. În cele din urmă, reclamantul se plânge de absența unei acțiuni efective în sensul art. 13 din Convenție, prin care ar putea contesta încălcarea articolului 8. Admitend că a fost retrimis unei proceduri civile, susține că aceasta ar putea duce numai la acordarea de daune, dar nu și la asigurarea accesului la apartment. În primul rând, reclamantul se plânge că procedura penală în care a fost constituit nu a fost echitabilă față de el. În acest sens, se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune astfel în partea sa relevantă. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În al doilea rând, reclamantul se plânge că tribunalele nu și-au protejat suficient dreptul la respectarea domiciliului și, prin urmare, a vieții private și de familie, garantate prin art. 8 din convenție, formulat după cum urmează Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Reclamantul reproșează instanțelor că nu i-a asigurat accesul la apartamentul pe care are un drept de închiriere comun cu B.R. Comitetul consideră că procedura civilă la care au fost returnate instanțele landuri nu constituie o cale efectivă în această privință, deoarece dispozițiile Codului civil îi permit să solicite numai daune-interese, în timp ce În opinia sa, o astfel de nesiguranță în ceea ce privește locuința sa are consecințe asupra vieții sale personale și de familie, precum și asupra celei a fiilor săi. Curtea constată că, în cazul în care trimiterea la procedura civilă pronunțată de instanțele penale se referea într-adevăr numai la cererea de despăgubire formulată de solicitant în cadrul procedurii penale, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cazul în care contractul de închiriere le-ar fi acordat amândurora dreptul de a utiliza apartamentul. Pentru a obține repararea prejudiciului pe care l-ar fi putut suferi în perioada în care apartamentul îi era inaccesibil, reclamantul avea la dispoziție o acțiune civilă în despăgubire. Prin urmare, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne. În cele din urmă, reclamantul se plânge că nu a dispus de o cale de atac eficientă prin intermediul căreia ar fi putut contesta încălcarea articolului 8. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Având în vedere concluzia sa de mai sus potrivit căreia reclamantul ar fi putut obține acces la apartamentul său prin intermediul unei proceduri civile intentate în temeiul articolului 80 litera (b) din Codul de procedură civilă, Curtea consideră că spătarul întemeiat pe art. 13 trebuie respins pentru lipsa vădită de temei, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ui reclamantului întemeiat pe procedura nr. 2T 24/2005 în care acesta este constituit parte civilă Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Modulul Președinte
de la requête n
o
217/07
présentée par Tomáš RAJNOCH
contre la République tchèque
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 1
er
février 2011 en une Chambre composée de
:
Dean Spielmann,
président,
Elisabet Fura,
Karel Jungwiert,
Boštjan M. Zupančič,
Ann Power,
Ganna Yudkivska,
Angelika Nußberger,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 décembre 2006,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Tomáš Rajnoch, est un ressortissant tchèque, né en 1954 et résidant à Prague. Il est représenté devant la Cour par M
e
K.
Samková, avocate au barreau tchèque.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Après les inondations de 2002, le requérant et son épouse B.R. furent obligés de quitter, aux fins de la reconstruction, un appartement sis à Prague sur lequel ils avaient le droit de bail commun. Le requérant s’installa avec les enfants chez ses parents. Par la suite, B.R. serait retournée dans l’appartement avant l’intéressé et l’empêcherait d’y entrer et d’y séjourner.
Procédure n
o
Le 14 mai 2004, le requérant porta une plainte pénale contre B.R. pour une atteinte injustifiée à son droit sur ledit appartement. Le 8 juillet 2004, B.R. fut formellement accusée. A l’issue de l’audience du 15 décembre 2004, le tribunal d’arrondissement de Prague 1 décida de prononcer un non-lieu conditionnel des poursuites pénales : B.R., qui était passée aux aveux, fut ainsi soumise à un délai d’épreuve de six mois. Lors de cette audience, le requérant aurait été considéré uniquement comme témoin, et non comme partie civile, et n’aurait pas pu interroger les témoins ou accéder au dossier.
A la suite d’une plainte formée par le requérant, dans laquelle il se plaignait de ne pas avoir bénéficié de droits reconnus à la partie civile, le vice-président du tribunal lui fit parvenir l’acte d’accusation ainsi que la décision du 15 décembre 2004. Le requérant reçut ses documents le 1
er
septembre 2005. Dès lors qu’il ne recourut pas contre la décision du 15
décembre 2004, celle-ci passa en force de chose jugée le 6 septembre 2005
; un nouveau délai d’épreuve de B.R. fut donc fixé du 6 septembre 2005 au 6 mars 2006.
Le 14 juillet 2005, le requérant informa le tribunal que B.R. ne lui avait toujours pas permis d’accéder à l’appartement, enfreignant ainsi les conditions du non-lieu conditionnel, et demanda l’audition de l’un de leurs fils.
Le 12 août 2005, le tribunal l’informa qu’un nouvel acte d’accusation avait été émis à l’encontre de B.R. (voir ci-dessous) et qu’il était nécessaire d’attendre l’issue de la procédure n
o
2T 24/2005 avant de décider d’une éventuelle poursuite de la procédure n
o
Le 28 août 2006, le tribunal d’arrondissement déclara que B.R. avait réussi à l’épreuve du non-lieu conditionnel car elle ne s’était vu infliger aucune peine judiciaire pendant le délai d’épreuve et avait mené une vie convenable.
Le requérant recourut contre cette décision, relevant que B.R. n’avait pas effacé les conséquences préjudiciables de ses actes car elle ne lui avait toujours pas permis d’accéder à l’appartement, ce qui avait d’ailleurs mené à l’ouverture d’une nouvelle procédure pénale à son encontre.
Le 9 octobre 2006, le tribunal municipal de Prague rejeta ledit recours pour manque de fondement. Il ressort de cette décision que le requérant n’avait pas formé de demande de dommages-intérêts dans le cadre de la procédure n
o
Procédure n
o
Le 10 janvier 2005, le requérant porta une nouvelle plainte pénale contre B.R., au motif que celle-ci n’avait pas respecté leur accord et ne lui avait pas remis les clefs de l’appartement. Le 13 janvier 2005, le procureur l’informa que cette plainte avait été transmise au tribunal d’arrondissement car il en ressortait le non-respect par B.R. des conditions du non-lieu conditionnel.
Néanmoins, le 13 juillet 2005, le procureur soumit au tribunal d’arrondissement de Prague 1 un nouvel acte d’accusation reprochant à B.R. d’avoir empêché le requérant d’user de leur appartement entre le 15 mai 2004 (date d’engagement des poursuites pénales antérieures) et le 4 mai 2005 (date d’engagement des poursuites pénales en cours). Cet acte fut notifié au requérant en sa qualité de partie civile, qui y réagit le 4 août 2005 en demandant au tribunal de l’informer de ses droits procéduraux et en déclinant toute possibilité de médiation.
Le 13 décembre 2005, le requérant s’adressa au tribunal pour se plaindre du déroulement de la procédure, notamment de l’audience du 30 novembre 2005 lors de laquelle il avait été débouté de ses offres de preuves, à savoir les dépositions de ses fils, et n’avait pas pu interroger les témoins dont les dépositions avaient été lues. L’intéressé soutint que cette conduite du tribunal, combinée avec les restrictions imposées à la partie civile en matière d’administration de preuves par le code de procédure pénale, ne lui assurait pas une protection concrète et effective de ses droits et enfreignait les principes du procès équitable découlant de l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’opposa également à ce qu’un rapport d’expertise commandé par B.R. (dans lequel il aurait été traité de psychopathe abusant de sa position juridique) avait été admis comme moyen de preuve, alors qu’il avait été élaboré uniquement sur la base des documents écrits et sans l’examen de sa personne et qu’il n’avait pas pu s’y prononcer
; pour pallier à ces vices, le requérant proposa de faire élaborer de réels rapports d’expertise sur tous les intéressés. Il proposa également au tribunal d’admettre comme moyens de preuves les dossiers portant sur d’autres procédures menées entre lui et B.R. ainsi que, de nouveau, les dépositions de leurs fils
; au cas où ces offres de preuves seraient encore rejetées, il proposa l’administration de plusieurs pièces écrites. Le requérant dénonça enfin qu’une nouvelle procédure pénale avait été engagée contre B.R. alors qu’il y aurait lieu selon lui de poursuivre la procédure n
o
1T 90/2005 en raison du non-respect par B.R. des conditions du non-lieu conditionnel.
Par le jugement du 30 janvier 2006, le tribunal d’arrondissement prononça l’acquittement de B.R. en application du principe du bénéfice du doute, considérant qu’après avoir administré toutes les preuves accessibles, il ne pouvait pas conclure que l’infraction avait eu lieu. Il ressort du jugement que les preuves administrées englobaient les dépositions de B.R., du requérant et de plusieurs témoins proposés par B.R. ainsi que certaines pièces écrites et que le tribunal avait considéré, sur la base de ces preuves, que les allégations de B.R. étaient corroborées par la déposition d’un témoin et par une lettre, alors que la déposition de l’intéressé était restée sans soutien. Le tribunal ne se prononça aucunement sur les offres de preuves formulées par le requérant le 13 décembre 2005. Eu égard à la décision d’acquittement et en application de l’article 229 § 3 du code de procédure pénale, le requérant fut renvoyé à la procédure civile avec sa demande de dommages-intérêts dûment formulée dans le cadre de la procédure pénale.
Le requérant fit appel de la décision sur le renvoi de sa demande en dommages-intérêts, alléguant que la procédure lui précédant était entachée de vices et que le tribunal avait lésé ses droits car il avait sans justification omis ses offres de preuves et n’avait pas mis fin à la violation continue de ses droits sur l’appartement.
Le 28 mars 2006, le tribunal municipal de Prague rejeta l’appel du requérant comme étant introduit par une personne non autorisée. Relevant qu’une partie civile ayant demandé des dommages-intérêts ne pouvait contester par un appel que l’absence ou le caractère incorrect de la décision sur ces dommages-intérêts, le tribunal estima que l’appel du requérant visait au contraire la décision d’acquittement et les vices de la procédure lui précédant
; eu égard à l’article 229 § 3 du code de procédure pénale, la décision sur les dommages-intérêts était correcte.
Le requérant contesta lesdites décisions par un recours constitutionnel dans lequel il fit valoir que la procédure aboutissant à une décision sur la culpabilité était déterminante pour la décision sur les dommages-intérêts et que les tribunaux avaient manqué de dûment protéger ses droits.
Le 20 juin 2006, la Cour constitutionnelle rejeta ledit recours en partie comme étant introduit par une personne non autorisée et en partie comme étant manifestement mal fondé. Rappelant que l’ordre juridique interne ne garantissait à personne le droit de faire pénalement poursuivre une tierce personne, la cour considéra que la décision d’acquittement de B.R. ne pouvait pas porter atteinte aux droits du requérant car elle ne portait pas sur ses droits et obligations. Quant à la décision sur les dommages-intérêts, elle était tributaire de la décision sur le bien-fondé de l’accusation, et ce en vertu de l’article 229 § 3 du code de procédure pénale dont les tribunaux avaient fait une application irréprochable. La Cour constitutionnelle releva également que la question de dommages-intérêts n’était pas définitivement tranchée car le requérant avait été renvoyé à la procédure civile qui était la seule à garantir sans exception la possibilité d’obtenir cette prétention patrimoniale.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Code de procédure pénale (loi n
o
141/1961)
L’article 43 § 1 portant sur les droits de la partie civile (
poškozený)
dispose que celui qui a subi, du fait de l’infraction, un préjudice à la santé ou un dommage matériel, moral ou autre, a le droit de proposer des compléments de preuves, de consulter le dossier, de participer aux audiences publiques en première instance et en appel et de se prononcer sur l’affaire avant la clôture de la procédure.
L’article 43 § 3 confère à la partie civile qui réclame à l’inculpé des dommages-intérêts le droit de proposer au tribunal qu’il inflige dans la sentence condamnatoire à l’accusé l’obligation de s’acquitter de ces dommages-intérêts. Une telle proposition doit être formulée au plus tard à
l’audience avant que ne débute l’administration des preuves.
Aux termes de l’article 215 § 1, le procureur, l’accusé et son défenseur et la partie civile peuvent, avec l’accord du président de la chambre, interroger les personnes auditionnées.
Selon l’article 215 § 2, le procureur, l’accusé et son défenseur peuvent demander l’autorisation d’administrer (
provést
) une preuve, notamment l’audition d’un témoin ou d’un expert.
L’article 215 § 4 impose au président de la chambre, une fois toutes les preuves administrées, de demander aux parties si elles proposent des compléments de preuves.
L’article 229 § 1 dispose que si les résultats de preuves ne permettent pas de décider de l’obligation de payer les dommages-intérêts ou si une telle décision nécessite l’administration d’autres preuves qui dépasse le cadre des poursuites pénales et entraînerait un allongement significatif de celles-ci, le tribunal renvoie la partie civile à la procédure civile ou à la procédure devant une autre autorité compétente. Selon l’article 229 § 2, un tel renvoi peut être partiel si le tribunal pénal n’accorde à la partie civile qu’une partie des dommages-intérêts réclamés.
Aux termes de l’article 229 § 3, lorsque le tribunal acquitte l’accusé, il
renvoie la partie civile avec sa demande de dommages-intérêts toujours à
la procédure civile ou, le cas échéant, à la procédure devant une autre autorité compétente.
2.
Code de procédure civile
L’article 80 relatif aux différents types d’actions dispose dans sa lettre
b)
qu’une action (demande introductive d’instance) peut viser à ce qu’une décision soit rendue de s’acquitter d’une obligation qui résulte de la loi, d’une relation juridique ou d’une violation d’un droit.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit à un procès équitable. Il allègue que les tribunaux inférieurs n’ont pas respecté sa position de partie civile, qu’ils ont sans justification omis ses offres de preuves et qu’ils ont favorisé l’accusée, enfreignant ainsi le principe de l’impartialité. Les juridictions de recours auraient ensuite décidé de manière formaliste sans remédier à ces vices.
2.
Sur le terrain de l’article 8 de la Convention, le requérant dénonce que les autorités ont manqué de protéger son droit au respect du domicile, à savoir son droit d’user de l’appartement sur lequel il a un droit de bail. Cette situation aurait également des conséquences sur sa vie privée et familiale.
3.
Le requérant se plaint enfin de l’absence d’un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention, au travers duquel il pourrait contester la violation alléguée de l’article 8. Admettant qu’il a été renvoyé à une procédure civile, il soutient que celle-ci pourrait aboutir uniquement à l’octroi de dommages-intérêts mais non à lui assurer l’accès à l’appartement.
1.
En premier lieu, le requérant se plaint que la procédure pénale dans laquelle il s’est constitué partie civile n’a pas été équitable vis-à-vis de lui. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose ainsi dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.
2.
En deuxième lieu, le requérant se plaint que les tribunaux n’ont pas suffisamment protégé son droit au respect du domicile et, partant, de la vie privée et familiale, garanti par l’article 8 de la Convention libellé comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Le requérant reproche aux tribunaux de ne pas lui avoir assuré l’accès à l’appartement sur lequel il a un droit de bail commun avec B.R. Il estime que la procédure civile à laquelle les juridictions pénales l’ont renvoyé ne constitue pas une voie effective à cet égard car les dispositions du code civil lui permettent de demander seulement des dommages-intérêts alors qu’il tend à pouvoir user de l’appartement. Une telle incertitude quant à son logement a selon lui des répercussions sur sa vie privée et familiale ainsi que sur celle de ses fils.
La Cour note que si le renvoi à la procédure civile prononcé par les juridictions pénales ne concernait en effet que la demande de dommages-intérêts formulée par le requérant dans le cadre de la procédure pénale, l’intéressé avait également la possibilité d’engager la procédure prévue par l’article 80 b) du code de procédure civile. Par le biais de celle-ci, il pouvait demander à ce que B.R. s’acquitte des obligations découlant du contrat de bail qui leur conférait à tous les deux le droit d’user de l’appartement. Pour obtenir la réparation du dommage qu’il aurait pu subir pendant la période où l’appartement litigieux lui était inaccessible, le requérant avait à sa disposition une action civile en dommages-intérêts.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
En dernier lieu, le requérant se plaint de ne pas avoir disposé d’un recours effectif au travers duquel il aurait pu contester la violation alléguée de l’article 8. Il invoque à cet égard l’article 13 de la Convention, libellé comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Eu égard à sa conclusion ci-dessus selon laquelle le requérant aurait pu obtenir l’accès à son appartement par le biais d’une procédure civile intentée en vertu de l’article 80 b) du code de procédure civile, la Cour estime que le grief tiré de l’article 13 doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de l’iniquité alléguée de la procédure n
o
2T 24/2005 dans laquelle il s’est constitué partie civile
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Claudia Westerdiek
Dean Spielmann
Greffière
Président