DRACKA ET HLAVENKOVA c. REPUBLIQUE TCHEQUE

Secțiunea a cincea Cerere nr. 14991/08 Oldřich DRAČKA și Eva HLAVENKOVÁ împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 4 octombrie 2011 într-o cameră compusă din Dean Spielmann, președintele Elisabet Fura, Karel Jungwiert, Boštjan M. Zupančič, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Angelika Nußberger, judecători și Claudia Westerdiek; graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 martie 2008, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: "În fapt, reclamanții, dl Oldřich Dračka și dl Eva Hlavenková, sunt cetățeni cehi, născuți în 1934 și 1937 și rezidenți în Brno. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul L. Chalupa, avocat în barou ceh. La 9 iunie 1995, reclamanții au introdus o acțiune prin care solicitau statului ceh să le acorde despăgubiri pentru acțiunile deținute anterior de părinții lor în întreprinderi care fuseseră naționalizate în conformitate cu decretele prezidențiale din 1945. După anularea deciziei sale privind încetarea procedurii, la data de 4 În aprilie 2001, tribunalul municipal a decis, prin hotărârea din 27 martie 2002, să respingă cererea reclamanților, din lipsă de temei juridic care permite acordarea acestei despăgubiri. La 10 iunie 2004, Tribunalul Regional din Brno a confirmat această decizie. La 12 octombrie 2004, reclamanții s-au ocupat de casare, considerând că hotărârea Tribunalului Regional avea o importanță juridică crucială și că se baza pe o apreciere juridică eronată în sensul articolului 241a alineatul (2) litera (b) din Codul de procedură civilă. În recursul lor, ei au contestat în special instanța privind legislația aplicabilă în speță și au susținut că aveau dreptul la compensație în cadrul acțiunilor societăților naționale În opinia lor, statul era responsabil pentru faptul că nu a stabilit un termen limită pentru a-i compensa pe cei care suferiseră un prejudiciu ca urmare a naționalizării persoanelor juridice. La 27 februarie 2007, Curtea Supremă a declarat inadmisibil recursul în casarea reclamanților, care nu putea să reexamineze o chestiune de drept care nu a făcut obiectul hotărârii pronunțate în apel și că importanța juridică crucială nu putea fi legată de o concluzie pe care nu se baza decizia contestată. În speță, hotărârea Tribunalului Regional nu se baza pe examinarea întrebării dacă reclamanții aveau sau nu dreptul la despăgubiri și, prin urmare, nu puteau avea o importanță juridică crucială. Această decizie a fost notificată avocatului reclamanților la 21 martie 2007. La 21 mai 2007, reclamanții au introdus o acțiune constituțională, susținând că hotărârile Curții Supreme și ale Tribunalului Regional au încălcat drepturile lor la un proces echitabil desfășurat într-un termen rezonabil și la respectarea bunurilor. prin decizia din 13 septembrie 2007, Curtea Constituțională a respins recursul pentru neatenție vădită de temei față de decizia Curții Supreme și pentru întârziere cu privire la hotărârea Tribunalului Regional. Curtea a considerat mai întâi că Curtea Supremă a apreciat eligibilitatea recursului în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă și că aceasta și-a motivat concluzia în conformitate cu Constituția. În ceea ce privește obiecțiunile referitoare la hotărârea instanței regionale, Curtea Constituțională consideră că acestea ar fi fost invocate în termenul stabilit la art. 72 alineatul (4) din Legea nr. 182/1993 numai în cazul în care recursul în cassation ar fi fost declarat inadmisibil din motive care depind de puterea discreționară a Curții Supreme ; or, acest lucru nu a fost cazul în speță și, prin urmare, reclamanților nu li se putea aplica beneficiul articolului 72 alineatul (4). Curtea a constatat în această privință că, deși se baza pe art. 237 alineatul (1) litera (c) din Codul de procedură civilă, respingerea unui recurs nu se baza întotdeauna pe motivele care depind de puterea discreționară. : Acest lucru nu a fost valabil, de exemplu, în cazul în care recursul a fost respins ca fiind întârziat sau a suferit un viciu neeliminat în acest sens nu conținea niciun motiv de casare, sau în cazul în care autorul recursului nu a invocat motivele de casare valide; în aceste situații, Curtea Supremă nu a avut niciun loc pentru discreție. Același lucru s-a întâmplat și în cazul în care, la fel ca în cazul de față, autorul recursului a invocat un motiv de casare valabil, prevăzut la art. 241a alineatul (2) litera (b) din Codul de procedură civilă, dar la data la care a avut legătură cu o chestiune de drept pe care decizia contestată nu se baza. În cele din urmă, în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii invocate de reclamanți, Curtea Constituțională a constatat că ingerința în cauză nu mai era în curs de desfășurare, întrucât procedura se încheiase la 23 august 2004, data la care hotărârea Tribunalului Regional dobândise forță de lucru judecat obiter dictatorum , Comisia a reamintit existența acțiunii de despăgubire introduse în ordinea juridică prin amendamentul nr. 160/2006 la Legea nr. 82/1998. Dreptul și practica internă relevantă L (1) Pe teren de la art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng mai întâi că refuzul Curții Constituționale de a examina pe fond o parte a acțiunii lor constituționale le-a încălcat drepturile la un proces echitabil și la respectarea bunurilor. (2) Invocând dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții denunță, de asemenea, o motivație negativă a tuturor hotărârilor pronunțate în speță, profitând în mod direct, prin faptul că instanțele nu i-au educat în modul în care să obțină în viitor protecția drepturilor lor patrimoniale. (3) Reclamanții se plâng, în sfârșit, de faptul că Curtea Constituțională a refuzat să le ia în considerare motivele întemeiate pe durata procedurii, deși Legea 160/2006 nu a intrat în vigoare decât la 27 aprilie 2006, adică la mult timp după încheierea procedurii în litigiu, la 23 august 2004. Reclamanții formulează mai multe obiecțiuni pe teren la art. 6 alineatul (1) din convenție, formulat după cum urmează Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) (1) Reclamanții contestă în primul rând faptul că Curtea Constituțională nu a examinat în fond o parte din acțiunea lor constituțională pe care a considerat-o tardivă. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestei acțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (2) În ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa de echitate a procedurii urmate în speță, Curtea constată că doleanțele reclamanților tind în esență să conteste fondul hotărârilor pronunțate în litigiu de instanțele inferioare. Or, trebuie amintit că art. 6 alineatul (1) din Convenție nu garantează pledanților un rezultat favorabil ( Andronicou și Constantinou c. Cipru , Hotărârea din 9 octombrie 1997, Rec., 1997 VI, § 201). În speță, deciziile în litigiu nu dezvăluie nicio aparență derbitrară ; tribunalele au decis pe baza dreptului intern și în landul unei proceduri contradictorii în cursul căreia reclamanții au avut ocazia de a-și susține argumentele și de a-și apăra teza. În plus, aceasta nu face parte din tribunalele judecătorești ale reclamanților de drepturile lor materiale. Prin urmare, nu există niciun indiciu că garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 1 au fost ignorate. Prin urmare, se pare că acest aspect trebuie respins pentru lipsa vădită a temeiului, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. (3) În cele din urmă, părțile interesate par să denunțe durata procedurii civile urmate în speță și faptul că Curtea Constituțională nu a examinat acest aspect. Curtea ia notă mai întâi de faptul că aceasta a considerat deja în hotărârea sa Hartman c. Republica Cehă 53341/99, §§ 67-69, CEDO 2003 VIII (extracturi) că acțiunea constituțională nu constituia o acțiune directă împotriva . Or, la 27 aprilie 2006, adică în timp ce procedura desfășurată de solicitanți era încă pendinte pe plan intern, a fost introdusă o acțiune de despăgubire în ordinea juridică cehă prin amendamentul n 160/2006 la Legea nr. 82/1998. În Decizia Vokurka c. Republica Cehă 4052/02, 16 octombrie 2007), Curtea a recunoscut că această acțiune era efectivă și accesibilă pentru a denunța depășirea termenului rezonabil La data de 13 septembrie 2007, Curtea Constituțională a încheiat procedura în sensul articolului 6 din Convenție. Prin urmare, în termen de șase luni de la această dată, aceștia au putut introduce o acțiune de despăgubire, care nu a fost încheiată, și nu au putut trece pentru că au făcut tot ceea ce se putea aștepta în mod rezonabil de la aceștia pentru a epuiza căile de atac interne. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea Păcatelor reclamanților cu drept de acces la Curtea Constituțională Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Prezident

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

14991/08

Oldřich DRAČKA et Eva HLAVENKOVÁ

contre la République tchèque

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 4 octobre 2011 en une chambre composée de

:

Dean Spielmann,

président

,

Elisabet Fura,

Karel Jungwiert,

Boštjan M. Zupančič,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Angelika Nußberger,

juges

,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mars 2008,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Oldřich Dračka et M

me

Eva Hlavenková, sont des ressortissants tchèques, nés respectivement en 1934 et 1937 et résidant à

Brno. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

L. Chalupa, avocat au barreau tchèque.

A.

Les circonstances de l’espèce

Le 9 juin 1995, les requérants intentèrent une action demandant à l’Etat tchèque de leur accorder une indemnisation au titre des actions détenues jadis par leurs parents dans des entreprises qui avaient été nationalisées selon les décrets présidentiels de 1945.

Après l’annulation de sa décision sur l’extinction de la procédure, le 4

avril 2001, le tribunal municipal décida, par le jugement du 27 mars 2002, de rejeter la demande des requérants, faute de base légale permettant d’octroyer ladite indemnisation.

Le 10 juin 2004, le tribunal régional de Brno confirma cette décision.

Le 12 octobre 2004, les requérants se pourvurent en cassation, considérant que l’arrêt du tribunal régional revêtait une importance juridique cruciale et qu’il se fondait sur une appréciation juridique erronée au sens de l’article 241a § 2 b) du code de procédure civile. Dans leur pourvoi, ils contestèrent notamment l’argumentation du tribunal relative à la législation applicable en l’espèce et soutinrent qu’ils avaient droit à une indemnisation au titre des actions des entreprises nationalisées

; selon eux, l’Etat était responsable pour avoir manqué de fixer un délai pour indemniser ceux qui avaient subi un préjudice du fait de la nationalisation de personnes morales.

Le 27 février 2007, la Cour suprême déclara non admissible le pourvoi en cassation des requérants, relevant qu’elle ne pouvait pas réexaminer une question de droit qui n’avait pas fait l’objet de la décision rendue en appel et que l’importance juridique cruciale ne pouvait pas être attachée à une conclusion sur laquelle la décision contestée ne reposait pas. En l’espèce, l’arrêt du tribunal régional ne se fondait pas sur l’examen de la question de savoir si les requérants avaient ou non droit à l’indemnisation, et ne pouvait donc pas revêtir une importance juridique cruciale. Cette décision fut notifiée à l’avocat des requérant le 21 mars 2007.

Le 21 mai 2007, les requérants introduisirent un recours constitutionnel, alléguant que les décisions de la Cour suprême et du tribunal régional portaient atteinte à leurs droits à un procès équitable tenu dans un délai raisonnable et au respect des biens. Selon eux, les avis des tribunaux concluant à l’extinction du droit de propriété sur les actions et, partant, à

l’extinction du droit à l’indemnisation étaient en contradiction avec le droit applicable.

Par la décision du 13 septembre 2007, la Cour constitutionnelle rejeta le recours pour défaut manifeste de fondement à l’égard de la décision de la Cour suprême, et pour tardiveté quant à l’arrêt du tribunal régional. La cour releva d’abord que la Cour suprême avait apprécié l’admissibilité du pourvoi conformément aux dispositions du code de procédure civile et qu’elle avait motivé sa conclusion de manière conforme à la Constitution

; par ailleurs, les requérants n’avaient soulevé aucune objection concrète visant cette décision. Quant aux griefs relatifs à l’arrêt du tribunal régional, la Cour constitutionnelle estima qu’ils auraient été soulevés dans le délai imparti par l’article 72 § 4 de la loi n

o

182/1993 seulement si le pourvoi en cassation avait été déclaré non admissible pour les motifs dépendant du pouvoir discrétionnaire de la Cour suprême

; or, tel n’était pas le cas en l’espèce et les requérants ne pouvaient donc pas se voir appliquer le bénéfice de l’article 72 § 4. La cour observa à cet égard que, même s’il se fondait sur l’article 237 § 1 c) du code de procédure civile, le rejet d’un pourvoi ne s’appuyait pas toujours sur les motifs dépendant du pouvoir discrétionnaire

: tel n’était pas le cas par exemple lorsque le pourvoi était rejeté comme tardif ou souffrait d’un vice non éliminé en ce qu’il ne contenait aucun motif de cassation, ou lorsque l’auteur du pourvoi n’y avait pas fait valoir les motifs de cassation valables

; dans ces situations, la Cour suprême n’avait aucune place pour la discrétion. Il en était de même lorsque, comme en l’espèce, l’auteur du pourvoi avait fait valoir un motif de cassation valable, prévu par l’article 241a § 2 b) du code de procédure civile, mais l’avait rattaché à une question de droit sur laquelle la décision contestée ne reposait pas. Enfin, quant au grief tiré de la durée de la procédure soulevé par les requérants, la Cour constitutionnelle constata que l’ingérence litigieuse n’était plus en cours puisque la procédure avait pris fin le 23 août 2004, date à laquelle l’arrêt du tribunal régional avait acquis force de chose jugée

;

obiter dictum

, elle rappela l’existence du recours indemnitaire introduit dans l’ordre juridique par l’amendement n

o

160/2006 à la loi n

o

82/1998.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

L’essentiel des dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt

Adamíček c.

République tchèque

(n

o

35836/05, §§ 12-31, 12 octobre 2010).

GRIEFS

n

o

160/2006 ne soit entrée en vigueur que le 27 avril 2006, c’est-à-dire longtemps après que la procédure litigieuse avait pris fin, le 23 août 2004.

EN DROIT

Les requérants formulent plusieurs griefs sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, libellé comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à

l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Andronicou et Constantinou c.

Chypre

, arrêt du 9

octobre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

VI, §

201). En l’espèce, les décisions litigieuses ne révèlent aucune apparence d’arbitraire

; les tribunaux ont décidé sur la base du droit interne et à l’issue d’une procédure contradictoire pendant laquelle les requérants ont eu l’occasion de faire valoir leurs arguments et de défendre leur thèse. En outre, il n’appartient pas aux tribunaux d’instruire les requérants de leurs droits matériels. Rien n’indique donc que les garanties procédurales de l’article 6

§

1 aient été méconnues.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

La Cour note d’abord qu’elle a considéré déjà dans son arrêt

Hartman c.

République tchèque

(n

o

53341/99, §§ 67-69, CEDH 2003

‑

VIII (extraits)) que le recours constitutionnel ne constituait pas un recours effectif à l’égard du grief tiré de la durée de la procédure. Or, le 27 avril 2006, c’est-à-dire pendant que la procédure menée par les requérants était encore pendante sur le plan interne, un recours indemnitaire a été introduit dans l’ordre juridique tchèque par l’amendement n

o

160/2006 à la loi n

o

82/1998. Dans la décision

Vokurka c.

République tchèque

(n

o

40552/02, 16 octobre 2007), la Cour a

reconnu que ce recours était effectif et accessible pour dénoncer le dépassement du «

délai raisonnable

» dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d’application de l’article

6

§

1 de la Convention. En

l’espèce, la procédure au sens de l’article 6 de la Convention a pris fin seulement le 13 septembre 2007, date à laquelle la Cour constitutionnelle a

tranché le recours constitutionnel des requérants. Ces derniers pouvaient donc introduire le recours indemnitaire encore dans les six mois suivant cette date. Ne l’ayant pas fait, ils ne peuvent pas passer pour avoir fait tout ce qu’on pouvait raisonnablement attendre d’eux pour épuiser les voies de recours internes.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief des requérants tiré du droit d’accès à la Cour constitutionnelle

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Claudia Westerdiek

Dean Spielmann

Greffière

Président