SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 15383/05 prezentate de Nas. ÖKMEN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 1 februarie 2011 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Danutė Jočienė, David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakas, Guido Raimondi, judecători, și Stanley Naismith; grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 11 aprilie 2005, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, dl Nasiar Ökmen, este un resortisant turc, născut în 1964 și rezident în Izmir. Cu toate acestea, ar trebui remarcat faptul că reclamantul dl Nasir Ökmen a decedat la 31 iulie 2007. Sevim Ökmen, Fatma Berfin Ökmen, domnii Fnascuti Ökmen și Özgür Ökmen, în calitate de moștenitori ai săi, continuă la tribunal. Aceștia din urmă sunt resortisanți turci născuți în 1971, 1991, 1989 și, respectiv, 1997. Ei își au reședința în Izmir și sunt reprezentați în fața Curții de către domnul reclamantul Circumstanțele cauzei printr-un act de acuzăre din 16 mai 1997, procurorul Republicii Izmir a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantului pentru înșelăciune și utilizare de falsuri. În timpul mai multor audieri care au avut loc între 10 septembrie 1997 și 14 mai 2001, reclamantul a fost absent fără să prezinte o mostră. N Între 14 mai 2001 și 22 decembrie 2004, instanța de judecată a organizat douăsprezece audieri. Reclamantul a fost absent la cele zece audieri fără a prezenta nici un motiv. Cu toate acestea, instanța de judecată a continuat procedura în absența sa. Prin hotărârea din 22 decembrie 2004, instanța de judecată l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de un an și opt luni. La 17 martie 2005, reclamantul s-a ocupat de casare. La 18 iulie 2005, Curtea de Casație a infirmat hotărârea Curții. Prin hotărârea din 16 decembrie 2005, instanța de judecată l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de un an și opt luni. Cu toate acestea, ținând cont de cazierul judiciar virgin al reclamantului și de comportamentul său în cadrul audierilor, instanța de judecată a dispus suspendarea executării pedepsei cu închisoarea. Această hotărâre a fost pronunțată în mod public în prezența reclamantului. La 15 februarie 2006, adică la o lună și la douăzeci și două de zile de la termenul recursului, și anume la o săptămână de la data notificării deciziei în cauză (art. 310 din Codul de procedură penală), reclamantul s-a ocupat de casare. Prin hotărârea din 24 septembrie 2008, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului pentru întârziere. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii penale. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că în Turcia nu există nicio instanță în care să se poată pronunța o plângere cu privire la durata excesivă a procedurii. Primul motiv se referă la durata procedurii. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul perioadei de timp rezonabilă mai întâi, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Daneshpayeh c. Turcia, 21086/04, §§ 26-29, 16 iulie 2009). Guvernul susține, printre altele, că absența reclamantului în cadrul mai multor audieri a contribuit la prelungirea procedurii. Guvernul susține că nici o întârziere nu este imputată autorităților judiciare în speță. Curtea constată că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 16 mai 1997, data la care actul de acuzare a fost încheiat la 16 decembrie 2005 prin hotărârea din 16 decembrie 2005 a Tribunalului din Izmir. În ceea ce privește termenul final al perioadei în cauză, Curtea observă că nu poate lua în considerare intervalul de timp scurs între 16 decembrie 2005 și 24 de ani. September 2008, data hotărârii Curții de Casație, în măsura în care recurentul nu este prevăzut în casare în termenul prevăzut de Codul de procedură penală. În această privință, procedura în cauză a durat aproximativ opt ani și șapte luni pentru o cauză cu două grade de jurisdicție. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea constată că obiectul cauzei nu avea o complexitate deosebită. Cu toate acestea, în ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea constată că, între 10 septembrie 1997 și 14 mai 2001, în pofida mandatului de pronunțare a unei hotărâri pronunțate împotriva sa, recurentul nu a participat la audieri, fără a prezenta întrebări. Această lipsă a întârziat desfășurarea procedurii pentru o perioadă de trei ani și opt luni. În plus, ținând seama de procesele-verbale ale ședințelor, Curtea constată că reclamantul era absent în cadrul mai multor ședințe care au avut loc între 14 mai 2001 și 22 decembrie 2004. Curtea reamintește că obligația de a fi invocată este un element esențial al procedurii penale, cu excepția cazurilor de forță majoră sau de scuză legitimă (Sarconia Turcia și Danemarca, 21889/93, § 85, 8 noiembrie 2001). Ea reamintește, de asemenea, că prezentarea unui inculpat are o importanță capitală, atât din cauza dreptului acestuia de a fi ascultat, cât și a necesității de a controla exactitatea afirmațiilor sale și de a le confrunta cu afirmațiile victimei, a căror protecție trebuie protejată interesele acesteia, precum și a martorilor (Poitrimol c. Franța, 26 octombrie 1993, § 35, seria A n 277-A, Medenica c. Elveția, 14 iunie 2001, § 54, CEDO 2001-VI, și Sar Cu siguranță a contribuit la durata globală a procedurii și, în plus, nu constată nicio indicație semnificativă potrivit căreia autoritățile naționale ar fi lipsit de diligență în cadrul procedurii în speță. (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, Comisia consideră că acest îndoi trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Curtea constată că, având în vedere lipsa unei căi de atac interne pentru a se plânge de lipsa de celeritate a procedurii. În conformitate cu art. 13 din Convenție, reclamantul a ajuns la concluzia că, pe baza duratei procedurii, este vădit nefondat, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, Tribunalul constată că cauza invocată de reclamant în această privință nu este, prin urmare, În sensul art. 13 din Convenție (Boyle și Rice c. Regatul Unit, 27 aprilie 1988, § 55, seria A n 131). În consecință, acest aspect este în mod evident greșit întemeiat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Francoise Tulkens detașează președintele
de la requête n
o
15383/05
présentée par Nasır ÖKMEN
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 1
er
février 2011 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Danutė Jočienė,
David Thór Björgvinsson,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 11 avril 2005,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Nasır Ökmen, est un ressortissant turc, né en 1964 et résidant à Izmir. Il a été représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
Toutefois, il convient de noter que le requérant M. Nasır Ökmen est décédé le 31 juillet 2007. De ce fait, M
mes
Sevim Ökmen, Fatma Berfin Ökmen, MM. Fırat Ökmen et Özgür Ökmen, en tant que ses héritiers, continuent l’instance devant la Cour. Ces derniers sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1971, 1991, 1989 et 1997. Ils résident à Izmir et sont représentés devant la Cour par M
e
le requérant
».
A.
Les circonstances de l’espèce
Par un acte d’accusation du 16 mai 1997, le procureur de la République d’Izmir engagea une action pénale à l’encontre du requérant pour escroquerie et usage de faux.
Lors de plusieurs audiences qui se tinrent entre le 10 septembre 1997 et le 14 mai 2001, le requérant fut absent sans présenter d’excuses. N’ayant été retrouvé à aucune de ses adresses connues, le requérant fit l’objet d’un mandat d’arrêt.
Le 14 mai 2001, le requérant se présenta pour la première fois devant la cour d’assises d’Izmir.
Entre le 14 mai 2001 et le 22 décembre 2004, la cour d’assises tint douze audiences. Le requérant fut absent aux dix audiences sans présenter d’excuses. Toutefois, la cour d’assises continua la procédure en son absence.
Par un arrêt du 22 décembre 2004, la cour d’assises reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement d’un an et huit mois.
Le 17 mars 2005, le requérant se pourvut en cassation.
Le 18 juillet 2005, la Cour de cassation infirma l’arrêt de la cour d’assises.
Par un arrêt du 16 décembre 2005, la cour d’assises condamna le requérant à une peine d’emprisonnement d’un an et huit mois. Toutefois, tenant compte du casier judiciaire vierge du requérant et de ses comportements lors des audiences, la cour d’assises ordonna le sursis à l’exécution de la peine d’emprisonnement. Cet arrêt a été prononcé publiquement en présence du requérant.
Le 15 février 2006, soit un mois et vingt-deux jours après le délai du pourvoi, à savoir une semaine à compter de la date de signification de la décision en question (article 310 du Code de procédure pénale), le requérant se pourvut en cassation.
Par un arrêt du 24 septembre 2008, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant pour tardiveté.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure pénale.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint également du fait qu’en Turquie il n’existe aucune juridiction à laquelle l’on puisse s’adresser pour se plaindre de la durée excessive de la procédure.
Le premier grief porte sur la durée de la procédure. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Daneshpayeh c. Turquie
, n
o
21086/04, §§ 26-29, 16
juillet 2009).
Le Gouvernement fait notamment prévaloir que l’absence du requérant lors de plusieurs audiences avait contribué à la prolongation de la procédure. Le Gouvernement soutient qu’aucun retard n’est imputable aux autorités judiciaires en l’espèce.
La Cour constate que la période à considérer a débuté le 16 mai 1997, date de l’acte d’accusation et s’est terminée le 16 décembre 2005 par l’arrêt de la cour d’assises d’Izmir. S’agissant du terme final de la période en question, la Cour note qu’elle ne peut pas prendre en considération le laps de temps écoulé entre le 16 décembre 2005 et le 24
septembre 2008, date de l’arrêt de la Cour de cassation, dans la mesure où le requérant ne s’est pas pourvu en cassation dans le délai prévu par le code de procédure pénale. A cet égard, la procédure en cause a duré donc environ huit ans et sept mois pour une affaire ayant connu deux degrés de juridictions.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour constate que l’objet de l’affaire ne revêtait pas une complexité particulière. Toutefois, s’agissant des comportements du requérant, la Cour observe qu’entre le 10 septembre 1997 et le 14 mai 2001, en dépit du mandat d’arrêt lancé contre lui, le requérant n’a pas participé aux audiences, sans présenter d’excuses. Cette absence a retardé le déroulement de la procédure pour une durée de trois ans et huit mois. Par ailleurs, tenant compte des procès-verbaux des audiences, la Cour constate que le requérant était absent lors de plusieurs audiences qui se tinrent entre le 14 mai 2001 et le 22 décembre 2004.
La Cour rappelle que l’obligation de comparaître est un élément essentiel de la procédure pénale, sauf cas de force majeure ou excuse légitime (
Sarı
c.
Turquie et Danemark
, n
o
21889/93, § 85, 8 novembre 2001). Elle rappelle également que la comparution d’un prévenu revêt une importance capitale en raison tant du droit de celui-ci à être entendu que de la nécessité de contrôler l’exactitude de ses affirmations et de les confronter avec les dires de la victime, dont il y a lieu de protéger les intérêts, ainsi que des témoins (
Poitrimol c. France
, 26 octobre 1993, §
35, série A n
o
Medenica c. Suisse
, 14 juin 2001, § 54, CEDH 2001-VI, et
Sarı
,
précité, §
86). Cela étant, la Cour note que le requérant n’a présenté aucune explication pouvant justifier sa non-comparution
aux audiences qui a
assurément contribué à la durée globale de la procédure. Par ailleurs, elle ne constate aucune indication significative selon laquelle les autorités nationales auraient manqué de diligence dans la procédure en l’espèce.
Partant, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, elle estime que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Le second grief porte sur
l’absence de recours interne pour se plaindre du défaut de célérité de la procédure. Le requérant invoque l’article
13 de la Convention.
Compte tenu de ce qu’elle a conclu que le grief du requérant, tiré de la durée de la procédure, était manifestement mal fondé conformément à l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour constate que le grief énoncé par le requérant à cet égard n’est dès lors pas «
défendable
» aux fins de l’article
13 de la Convention (
Boyle et
Rice c. Royaume-Uni
, 27
avril 1988, § 55, série A n
o
131).
Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente