A DOUA SECȚIUNE CAUZA TOPEL c. TURCIA (solicitarea nr. 14937/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 decembrie 2011 DEFINITIVF 20/03/2012 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Topel c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta, Danutė Jočienė, Isabelle Berro-Lefevre, András Sajó, Ișil Karakaș, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera de consiliu la 29 noiembrie 2011, Rend la hotărârea pe care o avem aici, adoptat la această dată procedural de la originea cauzei este o hotărâre (n 14937/06) îndreptată împotriva Republicii Turcia și inclusiv un resortisant al acestui stat, dl Ahmet Topel ( Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că reclamantul Ahmet Topel, născut în 1938, a decedat la 17 martie 2009. Mehmet Topel, în calitate de moștenitori ai săi, continuă în fața Curții. Aceștia din urmă sunt resortisanți turci născuți în 1967 și, respectiv, 1962. Ei își au reședința în Izmir și sunt, de asemenea, reprezentați în fața Curții de către dl Uysal. Din motive practice, Curtea îl va cita în continuare pe dl Ahmet Topel ca fiind Recurentul s-a plâns de o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. la 17 decembrie 2008, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (1) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și asupra fondului cauzei. În iulie 1997, Hotărârea Generală Drumuri Naționale (inclusiv Administrația) a preluat proprietatea asupra terenului care aparține reclamantului în vederea construirii unei autostrăzi. La 18 iulie 2003, reclamantul sesizează instanța de mare instanță a dlui Izmir cu privire la o acțiune în despăgubire din cauza exproprierii de facto În memoriul său în apărare, administrația susținea că, între 1996 și 1998, ea luase efectiv decizia de a debarca terenul în cauză, dar că nu i-a fost posibil să determine adresa reclamantului, ceea ce ar fi împiedicat să notifice la . Prin hotărârea din 20 mai 2004, tribunalul a acordat reclamantului câștig de cauză și i-a alocat suma de 130 727 de lire turcești (TRY, adică aproximativ 69 524 de euro (EUR) pentru exproprierea de facto a terenului său, însoțită de dobânzi restante la rata legală de la data la care a fost introdusă instanța. În schimb, terenul a fost înscris în registrul funciar în numele Trezoreriei. 10. Prin hotărârea din 10 februarie 2005, notificată reclamantului la 1 martie 2005, Curtea de Casație a confirmat hotărârea instanței de primă instanță. 11. La 23 martie 2007, administrația a plătit reclamantului suma de 244 740 TRY (aproximativ 131 129 EUR). Pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul denunță mai întâi o încălcare a dreptului său la respectarea proprietății sale, reproșând administrației că și-a ocupat teritoriul timp de mulți ani fără ca o decizie de expropriere în mod corespunzător să fi fost luată. Referindu-se la art. 46 din Constituție, el se plânge și de neaplicarea la creanța sa a ratei maxime a dobânzii moratorii aplicabile datoriilor publice. În plus, el contestă aprecierea instanțelor interne ale legislației naționale și soluția pe care aceasta o reține în cazul său. Cu privire la neobosirea căilor de atac interne 13. Guvernanța exclude neobosirea căilor de atac interne [art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție], reproșându-l pe reclamant că nu a intentat, în temeiul articolului 14 din Legea privind exproprierea, o acțiune în anulare a actului de expropriere în termen de o lună de la data la care a fost informat cu privire la exproprierea în cauză. 14. Tribunalul reamintește că Curtea a respins o astfel de excepție în cauza Șat c. Turcia 34993/05, §§ 13-15, 14 iunie 2011. Prin urmare, excepția guvernului nu poate fi reținută. Cu toate acestea, Curtea trebuie să examineze dacă reclamantul poate trece pentru a fi respectat regula respectării termenului de șase luni prevăzută la art. 35 alineatul (1) din Convenție (Șat , citată anterior, §§ 16-18, Özp Comisia observă că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18. Curtea observă că, potrivit constatărilor instanțelor naționale, administrația ocupase terenul reclamantului fără ca o procedură de expropriere în mod corespunzător să fi fost pusă în aplicare în condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, se poate acorda despăgubiri pentru expropriere, în schimbul înscrierii în registru a bunurilor în cauză în numele Trezoreriei. Curtea observă, de asemenea, că instanțele interne au considerat că rata dobânzii aplicabilă creanței reclamantului era rata legală Prin urmare, Comisia consideră că, cu condiția ca reclamantul să se plângă de practica de fapt și de interpretare a legislației naționale de către instanțele interne care au avut drept consecință neaplicarea la creanța sa a ratei maxime aplicabile datoriilor publice, și anume aplicarea acestei rate fiind rezervată exproprierilor formale, acesta ar fi trebuit să își depună cererea în fața Curții în termen de șase luni de la data notificării deciziei definitive, și anume 1 martie 2005. Or, la data de 1 martie 2006, Comisia a formulat o cerere conform căreia, la 21 martie 2006, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. II. privind VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 alin. (1) DIN CONVENȚIE 19. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de perioada lungă în care administrația ar fi omis să efectueze plata în avans care i-a fost acordată printr-o hotărâre care a devenit definitivă. 20. Guvernul combate teza reclamantului. Despre admisibilitatea 21. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Curtea constată într-adevăr că acesta nu se confruntă cu niciun temei juridic. Pe fond 22. Curtea a ajuns, în numeroase cauze care ridică probleme similare celor din speță, la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, de exemplu, Bourdov c. Rusia, nr 59498/00, CEDH 2002 III, Romachov c. Ucraina, nr. 67534/01, 27 iulie 2004 și Kuzu c. Turcia 13062/03, 17 ianuarie 2006). Ea nu vede nimic în prezenta cauză care să poată fi exclus din această concluzie. 23. Într-adevăr, Comisia constată că hotărârea Curții de Casație a devenit definitivă la 10 februarie 2005, că aceaceasta a fost executată de către autorități că la 23 martie 2007 și că a necesitat administrației mai mult de douăzeci și cinci de luni pentru a executa. Desigur, se poate admite că o administrație ar putea avea nevoie de un anumit interval de timp înainte de a efectua o plată. Cu toate acestea, acest interval de timp nu ar trebui să depășească un termen rezonabil ( Akc. Turcia, n 27150/02, § 26, 31 iulie 2007). În speță, Curtea consideră că, având în vedere jurisprudența Curții în această privință, termenul din care se face trimitere nu poate fi considerat rezonabil (ibidem 24. Prin urmare, Curtea consideră că autoritățile naționale, prin faptul că au omis să se conformeze într-un termen rezonabil hotărârilor judecătorești care au devenit definitive, au privat parțial dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din convenție de efectul lor util. 25. Prin urmare, a avut loc o încălcare a acestui articol. III. Reclamantul solicită 130 867 TRY (adică 60 417 EUR) pentru daune materiale și 10 000 TRY (adică 4 600 EUR) pentru daune morale. 27. Guvernul invită Curtea să respingă aceste pretenții pe care le consideră excesive și neîntemeiate. El susține că reclamantul nu a demonstrat că a suferit un prejudiciu și că acordarea unei satisfacții echitabile ar constitui o îmbogățire nejustificată. 28. Curtea, care nu face obiectul unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și pretinsa prejudiciu material, respinge această cerere. 29. Pe de altă parte, Comisia consideră că, din cauza incertitudinii cu privire la data plății, a suferit un prejudiciu moral cert care nu este compensat suficient de constatarea încălcării. Statuând în echitate, aceasta decide să dea în comun moștenitorilor reclamantului, domnul Meltem Topel quaoban și domnul Mehmet Topel, 2 400 EUR în acest sens. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 30. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, reclamantul, fără a prezenta nicio dovadă justificativă, solicită 20 000 de TRY (aproximativ 10 000 EUR) pentru onorariile de avocat. 31. Guvernul solicită Curții să nu acorde nicio sumă în acest sens, în măsura în care reclamantul nu își justifică revendicările. 32. Având în vedere lipsa oricărei justificări, Curtea respinge cererea reclamantului. Interese moratorii 33. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. cererea admisibilă în ceea ce privește hotărârea pronunțată în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție și inadmisibilă în ceea ce privește surplusul A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească în comun moștenitorilor reclamantului, Meltem Topel queoban și Mehmet Topel, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 400 EUR (două mii patru sute de euro) pentru daune morale, sumă care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 20 decembrie 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Modululer Președinte
DEUXIÈME SECTION
TOPEL c. TURQUIE
(Requête n
o
14937/06)
ARRÊT
20 décembre 2011
20/03/2012
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Topel c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Danutė Jočienė,
Isabelle Berro-Lefèvre,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 29 novembre 2011,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
14937/06) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Ahmet Topel («
le requérant
»), a saisi la Cour le 21 mars 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Toutefois, il convient de noter que le requérant Ahmet Topel, né en 1938, est décédé le 17 mars 2009. De ce fait, M
me
Meltem Topel Çoban et M.
Mehmet Topel, en tant que ses héritiers, continuent l’instance devant la Cour. Ces derniers sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1967 et 1962. Ils résident à Izmir et sont également représentés devant la Cour par M
e
Y.
Uysal. Pour des raisons d’ordre pratique, la Cour continuera à citer M.
Ahmet Topel comme «
le requérant
».
4.
Le requérant se plaignait d’une violation de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1.
5.
Le 17 décembre 2008, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il avait en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
6.
En juillet 1997, la direction générale des routes nationales («
l’administration
») prit possession du terrain appartenant au requérant en vue de la construction d’une autoroute.
7.
Le 18 juillet 2003, le requérant saisit le tribunal de grande instance d’Izmir d’une action en dommages et intérêts pour cause d’expropriation
de facto
.
8.
Dans son mémoire en défense, l’administration soutenait que, entre 1996 et 1998, elle avait effectivement pris la décision d’exproprier le terrain en cause, mais qu’il ne lui avait pas été possible de déterminer l’adresse du requérant, ce qui l’aurait empêchée de notifier à l’intéressé le procès-verbal contenant la décision d’expropriation, l’indication de l’emplacement de son terrain et le montant de l’indemnité fixée par une commission d’experts de l’administration.
9.
Par un jugement du 20 mai 2004, le tribunal donna gain de cause au requérant et lui alloua la somme de 130
727 livres turques (TRY, soit environ 69
524 euros (EUR)) pour l’expropriation
de facto
de son terrain, assortie d’intérêts moratoires au taux légal à compter de la date d’introduction de l’instance. En contrepartie, le terrain fut inscrit sur le registre foncier au nom du Trésor.
Les parties firent appel de ce jugement.
10.
Par un arrêt du 10 février 2005, notifié au requérant le 1
er
mars 2005, la Cour de cassation confirma le jugement de la juridiction de première instance.
11.
Le 23 mars 2007, l’administration paya au requérant la somme de 244
740
TRY (soit environ 131
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
12.
Sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant dénonce d’abord une atteinte à son droit au respect de ses biens, reprochant à l’administration d’avoir occupé son terrain pendant de longues années sans qu’une décision d’expropriation en bonne et due forme eût été prise. Se référant à l’article 46 de la Constitution, il se plaint également de la non-application à sa créance du taux des intérêts moratoires maximum applicable aux dettes publiques. Il conteste en outre l’appréciation faite par les juridictions internes de la législation nationale et la solution retenue par celles-ci dans son affaire.
Sur la recevabilité
1.
Sur le non-épuisement des voies de recours internes
13.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes (article 35 §§ 1 et 4 de la Convention), reprochant au requérant de ne pas avoir intenté, sur le fondement de l’article 14 de la loi sur l’expropriation, une action en annulation de l’acte d’expropriation dans un délai d’un mois à compter de la date à laquelle il a été informé de l’expropriation en question.
14.
Le requérant conteste cette exception du Gouvernement.
15.
La Cour rappelle qu’elle a rejeté une telle exception dans l’affaire
Șat c. Turquie
(n
o
34993/05, §§ 13-15, 14 juin 2011). Dès lors, l’exception du
Gouvernement ne saurait être retenue.
2.
Sur le délai de six mois
16.
Cela étant, la Cour doit rechercher si le requérant peut passer pour avoir satisfait à la règle du respect du délai de six mois prévu à l’article
35 §
1 de la Convention (
Șat
, précité, §§ 16-18,
Özpınar c.
Turquie
, n
o
20999/04, § 34, 19 octobre 2010,
Belaousof et autres c.
Grèce
, n
o
66296/01, § 38, 27 mai 2004, et
Walker c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
17.
Elle note que l’intéressé se plaint d’avoir perdu son terrain sans que la procédure d’expropriation légale eût été respectée et de n’avoir pas vu appliquer à sa créance le taux des intérêts moratoires maximum applicable aux dettes publiques prévu à l’article 46 de la Constitution, et qu’il critique en outre l’appréciation faite par les juridictions internes de la législation nationale et la solution retenue par celles-ci.
18.
La Cour observe que, selon le constat des juridictions nationales, l’administration avait occupé le terrain du requérant sans qu’une procédure d’expropriation en bonne et due forme eût été mise en œuvre dans les conditions prévues par la loi. En conséquence, l’intéressé s’est vu octroyer des dommages et intérêts pour expropriation de fait, en contrepartie de l’inscription foncière du bien en cause au nom du Trésor. La Cour observe également que les tribunaux internes ont considéré que le taux d’intérêt applicable à la créance du requérant était le taux légal – et non le taux maximum applicable aux dettes publiques prévu à l’article 46 de la Constitution. Dès lors, elle estime que, pour autant que le requérant se plaint de la pratique de l’expropriation de fait et de l’interprétation de la législation nationale faite par les tribunaux internes ayant eu pour conséquence la non-application à sa créance du taux maximum applicable aux dettes publiques – l’application de ce taux étant réservée aux expropriations formelles –, il aurait dû introduire sa requête devant la Cour dans un délai de six mois à partir de la date de la notification de la décision définitive, à savoir le 1
er
mars 2005. Or l’intéressé n’a introduit sa requête que le 21 mars 2006. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
19.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la longue période pendant laquelle l’administration aurait omis d’exécuter le paiement de l’indemnité qui lui avait été accordée par une décision de justice devenue définitive.
20.
Le Gouvernement combat la thèse du requérant.
A.
Sur la recevabilité
21.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celui-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
22.
La Cour a conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de l’espèce, à la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir, par exemple,
Bourdov c. Russie
, n
o
‑
III,
Romachov c. Ukraine
, n
o
67534/01, 27 juillet 2004, et
Kuzu c.
Turquie
,
n
o
13062/03, 17 janvier 2006). Elle ne voit rien dans la présente affaire qui puisse l’écarter de pareille conclusion.
23.
En effet, elle observe que l’arrêt de la Cour de cassation est devenu définitif le 10 février 2005, qu’il n’a été exécuté par les autorités que le 23
mars 2007 et qu’il a donc fallu à l’administration plus de vingt-cinq mois pour l’exécuter. Certes, l’on peut admettre qu’une administration puisse avoir besoin d’un certain laps de temps avant de procéder à un paiement
; ce laps de temps ne devrait cependant pas dépasser un délai raisonnable (
Ak c.
Turquie
, n
o
27150/02, § 26, 31 juillet 2007). En l’espèce, la Cour estime que, compte tenu de la jurisprudence de la Cour en la matière, le délai d’inexécution en question ne peut être considéré comme étant raisonnable (
ibidem
).
24.
Par conséquent, la Cour estime que les autorités nationales, en omettant de se conformer dans un délai raisonnable aux décisions de justice devenues définitives, ont partiellement privé les dispositions de l’article
6 §
1 de la Convention de leur effet utile.
25.
Dès lors, il y a eu violation de cet article.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
A.
Dommage
26.
Le requérant réclame 130
867 TRY (soit 60
417 EUR) pour dommage matériel et 10 000 TRY (soit 4
600 EUR) pour dommage moral.
27.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ces prétentions qu’il juge excessives et dépourvues de fondement. Il avance que le requérant n’a pas démontré avoir subi un dommage et que l’octroi d’une satisfaction équitable constituerait un enrichissement non justifié.
28.
La Cour, n’apercevant pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, rejette cette demande.
29.
En revanche, elle estime que l’intéressé a subi, du fait de l’incertitude quant à la date du paiement, un préjudice moral certain qui n’est pas suffisamment compensé par le constat de violation. Statuant en équité, elle décide d’octroyer conjointement aux héritiers du requérant, M
me
Meltem Topel Çoban et M. Mehmet Topel, 2
400 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
30.
En ce qui concerne les frais et dépens, le requérant, sans présenter aucune pièce justificative, sollicite 20
000 TRY (soit environ 10
000
EUR) pour les honoraires d’avocat.
31.
Le Gouvernement demande à la Cour de n’accorder aucune somme à ce titre dans la mesure où le requérant ne justifie pas ses prétentions.
32.
Compte tenu de l’absence de tout justificatif, la Cour rejette la demande du requérant.
C.
Intérêts moratoires
33.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser conjointement aux héritiers du requérant, M
me
Meltem Topel Çoban et M. Mehmet Topel, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 2
400 EUR (deux mille quatre cents euros) pour dommage moral, somme à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
20 décembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente