AFFAIRE TOPALOĞLU c. TURQUIE

AFFAIRE TOPALOĞLU c. TURQUIE (CtEDO, 2012)

În cauza Topalou c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, președinta, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Isabelle Berro-Lefevre, András Sajó, Ișil Karakaș, Guido Raimondi, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera de consiliu la 12 iunie 2012, Rend la hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o hotărâre (n 38388/04) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, domnul Șener Topalo La 16 iunie 2008, cererea a fost comunicată guvernului. După cum permite art. 29 alin. (1) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului cauzei. Recurentul a dezertat din funcția sa la Ezine în timp ce își desfășura serviciul militar obligatoriu. Procurorul militar l-a acuzat de dezertare. La 19 noiembrie 2001, tribunalul militar al Ege-ului a dispus arestarea sa provizorie. Vineri, 8 martie 2002, tribunalul a ordonat eliberarea sa. Luni, 11 martie 2002, în jurul orei 12:00, reclamantul a fost eliberat. 10. La 23 decembrie 2002, prin intermediul avocatului său, reclamantul a numit Ministerul Apărării în fața Înaltei Curți Administrative Militare în scopul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul său moral suferit ca urmare a privării sale de libertate între 8 martie 2002 și 11 martie 2002 11. Între 8 martie 2002 și 11 martie 2002 ar fi fost ținută ca fiind invitată, în așteptarea îndeplinirii anumitor formalități administrative care nu puteau fi îndeplinite în timpul week-end-ului. 12. La 4 iunie 2003, Înalta Curte Administrativă Militară a respins această acțiune pentru înșelăciune. 13. Reclamantul a formulat o acțiune de rectificare a hotărârii și a susținut că acțiunea sa fusese introdusă în termenul legal și că deținerea sa începând cu 8 martie 2002 era contrară dreptului intern și articolului 5 din Convenție. 14. Procurorul general aproape de Înalta Curte Administrativă Militară și-a prezentat avizul scris cu privire la fondul cauzei, care nu a fost comunicat reclamantului 15. Printr-o hotărâre din 11 februarie 2004, notificată reclamantului la 6 aprilie 2004, Înalta Curte Administrativă Militară și-a rectificat hotărârea din 4 iunie 2003. Aceasta a concluzionat admisibilitatea cererii și a statuat pe fondul cauzei. (...) Personalul centrului de lucru este bine conform cu regula de a face anumite verificări înainte de a extinde un deținut. El a avut pe bună dreptate intenția de a priva Șener Topalo alu de libertatea sa. Punerea în libertate a persoanei respective a luat într-adevăr mai mult timp decât de obicei din cauza week-end-ului, dar acest termen care era cu siguranță necesar pentru efectuarea verificărilor obligatorii nu a fost totuși exagerat. (...) 16. La 6 mai 2004, Înalta Curte Administrativă Militară a respins acțiunea în rectificare formulată de reclamant pe motiv că această acțiune nu putea fi introdusă a doua oară. De asemenea, aceasta a condamnat la plata unei amenzi în valoare de 111 400 de euro. În sensul articolului 442 din Codul de procedură civilă, care îl împuternicește pe judecător să impună o astfel de sancțiune în cazul unei cereri de rectificare pe baza unui motiv care nu figurează printre cele menționate în lege. Reclamantul se plânge de o încălcare a art. 5 alin. (1) din Convenție. El susține că a fost privat de libertatea sa în mod ilegal între 8 martie 2002 și 11 martie 2002 18. Invocând art. 5 alin. (5) din Convenție, reclamantul susține că nu a dispus de nicio cale de reparație pentru menținerea sa în detenție în condiții contrare dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Convenție. 19. Invocând art. 6 din Convenție, Comisia consideră că procedura în fața Înaltei Curți Administrative Militare nu a fost echitabilă. În această privință, el susține că: hotărârea Înaltei Curți Administrative Militare nu a fost suficient motivată și că avizul procurorului general nu i-a fost comunicat, încălcând principiul egalității armelor. 20. În plus, încă în temeiul articolului 6 din Convenție, acesta susține că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cele din urmă, invocând art. 13 din Convenție, reclamantul denunță lipsa unei anchete penale privind personalul închisorii militare care a întârziat eliberarea sa. 22. Guvernul luptă împotriva acestor teze. Regula celor șase luni 23. Guvernul excită nerespectarea termenului de șase luni 24. Curtea constată că, în speță, decizia internă definitivă este pronunțată în hotărârea Înaltei Curți Administrative Militare din 11 februarie 2004. Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 6 aprilie 2004. La 5 octombrie 2004, reclamantul a trimis o primă scrisoare Curții prin fax, indicându-și inculpatul de a introduce o cerere și oferind indicațiile necesare cu privire la natura acesteia. Prin această scrisoare, la mai mult de o scrisoare, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Griefs din art. 5 din Convenție și din art. 6 din Convenție (lipsa comunicării avizului procurorului general) 25. Curtea constată că aceste obiecții nu sunt în mod evident întemeiate greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de a fi imputate. Alte obiecții Motivele hotărârii Înaltei Curți Administrative Militare 26. Curtea constată că hotărârea Înaltei Curți Administrative Militare este motivată în mod corespunzător (a se vedea punctul 15 de mai sus). În plus, aceasta reamintește că, în timp ce art. 6 din Convenție obligă instanțele interne să-și motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (Garcia Ruiz c. Spania, 21 ianuarie 1999, [GC], 30544/96, § 26, CEDH 1999-I). 27. În consecință, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din Convenție. travaliul unei amenzi pentru recurs abuziv 28. Curtea amintește că amenzile pentru procedură abuzivă nu sunt în principiu incompatibile cu art. 6 § 1 din Convenție (Maillard c. Franța, 35009/02, § 37, 6 decembrie 2005). În speță, Comisia consideră că suma de la .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Dimpotrivă, Curtea amintește că Convenția nu garantează nici dreptul la dreptul la dreptul la dreptul la dreptul la dreptul la dreptul la dreptul la dreptul la dreptul la dreptul la dreptul la dreptul la dreptul la o cale de atac privată, nici dreptul la dreptul la o cale de atac penală nu poate fi admis în sine (Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, § 70, CEDH 2004 I). 31. Prin urmare, această parte a cererii este, de asemenea, în mod evident greșit întemeiată și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 5 DIN CONVENȚIA Grief, întemeiat pe art. 5 alineatul (1) din Convenție 32. Reclamantul susține că a fost privat de libertate în mod ilegal între 8 martie 2002 și 11 martie 2002. 33. Guvernul indică faptul că a fost necesar să se efectueze verificări suplimentare în acest caz pentru a se stabili dacă persoana respectivă și-a încheiat serviciul militar obligatoriu. Astfel, după îndeplinirea formalităților administrative legale în timpul week-end, reclamantul a fost imediat eliberat. 34. Curtea amintește mai întâi că lista excepțiilor de la dreptul la libertate prevăzută la art. 5 alineatul (1) are un caracter exhaustiv și că numai o interpretare strânsă cadru cu scopul acestei dispoziții: asigurarea faptului că nimeni nu este privat arbitrar de libertatea sa (a se vedea în special Giulia Manzoni c. Italia, 1 iulie 1997, § 25, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1997-IV). 35. Pe de altă parte, recunoscând că un anumit termen pentru executarea unei decizii de eliberare este adesea inevitabil, Curtea reamintește că trebuie redus la minimum (Gulia Manzoni, citată anterior, § in fine). Prin urmare, formalitățile administrative legate de eliberare nu pot justifica un termen mai mare de câteva ore Nikolov c. Bulgaria 38884/97, § 82, 30 ianuarie 2003). Prin urmare, Curtea trebuie să examineze cu atenție în mod special obiecțiile referitoare la întârzierile în executarea unei decizii de eliberare (Bojinov c. Bulgaria 47799/99, § 36, 28 octombrie 2004). 36. În circumstanțele cauzei, Curtea constată că reclamantul a primit o decizie de eliberare impusă de o instanță (punctul 8 de mai sus). 37. Curtea consideră că motivele invocate de guvern (punctul 33 de mai sus) nu pot justifica întârzierea de trei zile observată în speță în punerea în aplicare a deciziei de eliberare a reclamantului. În această privință, Comisia constată că instanțele naționale au recunoscut ele însele că punerea în liberă circulație a produselor a durat mai mult decât de obicei din cauza week-endului (punctul 15 de mai sus). În acest sens, Comisia reamintește că statele contractante, în scopul de a asigura respectarea dreptului la libertate al persoanelor aflate sub jurisdicția lor, trebuie să ia măsurile necesare pentru a executa fără întârziere ordinele de eliberare (De Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că menținerea în detenție provizorie a reclamantului pe parcursul celor trei zile care au urmat ordinului de rejudecare a încălcat art. 5 din convenție, în lipsa de a se putea referi la unul dintre scopurile permise de primul paragraf al acestei dispoziții (a se vedea, de asemenea, în același sens, Quinn c. Franța, 18580/91, § 42 și 43, 22 martie 1995, Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 166-174, CEDH 2000 IV și Mancini c. Italia, n 44595/98, § 25 și 26, CEDH 2001 IX. Grief tras de art. 5 alineatul (5) din Convenția 39. Reclamantul susține că nu a dispus de o cale de remediere pentru menținerea sa în detenție în condiții contrare dispozițiilor articolului 5 alineatul (1) din convenție. 40. Guvernul susține existența unei căi de atac penale care putea fi angajată împotriva persoanelor responsabile de întârzierea eliberării reclamantului și a unei căi de atac administrative în vederea obținerii unei despăgubiri în temeiul articolului 125 din Constituție în fața Înaltei Curți Administrative Militare. 41. Curtea observă că calea penală invocată de guvern nu privește dreptul la despăgubiri; prin urmare, aceasta nu poate fi considerată adecvată. În ceea ce privește calea administrativă, reclamantul a făcut uz de aceasta prin introducerea Înaltei Curți Administrative, dar nu a obținut câștig de cauză (punctul 15 de mai sus). Astfel, reclamantul, care a fost victima unei detenții în condiții contrare art. 5 alin. (1) din Convenție, nu a avut dreptul la o reparație în dreptul intern în conformitate cu art. 5 alin. (5) din Convenție. 42. Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că a avut loc o încălcare a art. 5 alin. (5) din Convenție. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul denunță faptul că avizul procurorului general în apropierea Înaltei Curți Administrative Militare nu i-a fost comunicat. 44. Guvernul susține că avizul procurorului ar fi fost depus la dosar înainte de a-l înștiința. Dacă reclamantul ar fi examinat dosarul depus la grefă, el ar fi putut lua cunoștință de aviz. 45. Curtea amintește că a examinat un astfel de litigiu și un astfel de argument și că a concluzionat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție ca urmare a lipsei de comunicare prealabilă a reclamantului de aviz al procurorului în apropierea Înaltei Curți Administrative Militare (Miran c. Turcia, n 43980/04, §§ 15-18, 21 aprilie 2009, Tamay și alții c. Turcia, n 38287/04, § 18, 29 septembrie 2009 și mutatis mutandis mutatis Mareal c. Turcia , n 33346/02, § 32-39, 27 noiembrie 2007). Aceasta a examinat prezenta cauză și consideră că Ön Õ a furnizat nici un fapt sau argument convingător care ar putea duce la o concluzie diferită. 46. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 Õ 1 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 47. Reclamantul solicită 10 48. Guvernul contestă această pretenție. 49. Statuind în echitate, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 7 500 EUR pentru daune morale. 50. De asemenea, reclamantul solicită 5 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Având în vedere circumstanțele speței și ale absenței unei justificări în sprijinul cererii formulate de către instanță cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată, Curtea respinge pretențiile reclamantului în această privință. 53. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 5 din convenție și al articolului 6 din convenție în ceea ce privește lipsa de comunicare a reclamantului cu privire la avizul procurorului general în apropierea Înaltei Curți Administrative Militare și inadmisibile pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (5) din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei de comunicare a reclamantului cu privire la avizul procurorului general în apropierea Înaltei Curți Administrative Militare A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 7 500 EUR (șapte mii cinci sute EUR), care se convertește în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 3 iulie 2012, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

TOPALOĞLU c. TURQUIE

(Requête n

o

38388/04)

ARRÊT

STRASBOURG

3 juillet 2012

DÉFINITIF

03/10/2012

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Topaloğlu c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

Isabelle Berro-Lefèvre,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Guido Raimondi,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 juin 2012,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

38388/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Șener Topaloğlu («

le requérant

»), a saisi la Cour le 5 octobre 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

O.K. Cengiz, avocat à Ankara. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 16 juin 2008, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

4.

Le requérant est né en 1979 et réside à Rize.

5.

Le requérant déserta de son poste à Ezine alors qu’il effectuait son service militaire obligatoire.

6.

Le procureur militaire l’accusa de désertion.

7.

Le 19 novembre 2001, le tribunal militaire d’Ege ordonna sa mise en détention provisoire.

8.

Le vendredi 8 mars 2002, le tribunal ordonna sa libération.

9.

Le lundi 11 mars 2002 vers 12h00, le requérant fut remis en liberté.

10.

Le 23 décembre 2002, par l’intermédiaire de son avocat, le requérant assigna le ministère de la Défense devant la Haute Cour administrative militaire aux fins d’obtenir la réparation de son préjudice moral subi du fait de sa privation de liberté entre le 8 mars 2002 et le 11 mars 2002.

11.

L’administration défenderesse soutint que le demandeur n’avait pas été détenu comme un «

prisonnier

» entre le 8 mars 2002 et le 11 mars 2002. Il aurait été hébergé comme «

invité

» dans l’attente de l’accomplissement de certaines formalités administratives qui n’avaient pas pu être réalisées pendant le week-end.

12.

Le 4 juin 2003, la Haute Cour administrative militaire rejeta cette action pour forclusion.

13.

Le requérant forma un recours en rectification de l’arrêt. Il soutint que son action avait été introduite dans le délai légal et que sa détention à partir du 8 mars 2002 était contraire au droit interne et à l’article 5 de la Convention.

14.

Le procureur général près la Haute Cour administrative militaire rendit son avis écrit sur le fond de l’affaire, lequel ne fut pas communiqué à la partie requérante.

15.

Par un arrêt du 11 février 2004, notifié au requérant le 6 avril 2004, la Haute Cour administrative militaire rectifia son arrêt du 4 juin 2003. Elle conclut à la recevabilité de la requête et statua sur le fond de l’affaire. Elle débouta le requérant de sa demande pour les motifs suivants

:

«

(...) Le personnel du centre pénitentiaire s’est bien conformé à la règle consistant à faire certaines vérifications avant l’élargissement d’un détenu.

Il n’avait nullement l’intention de priver Șener Topaloğlu de sa liberté.

La mise en liberté de l’intéressé a effectivement pris plus de temps que d’habitude en raison du week-end mais ce délai qui était assurément nécessaire pour procéder aux vérifications obligatoires, n’a pas été déraisonnable pour autant. (...)

»

16.

Le 6 mai 2004, la Haute Cour administrative militaire rejeta le recours en rectification formé par le requérant au motif que ledit recours ne pouvait être introduit une seconde fois. Elle condamna également l’intéressé à payer une amende d’un montant de 111

400

000 anciennes livres turques (soit environ 65 euros à l’époque des faits) pour recours abusif, au sens de l’article 442 du code de procédure civile, qui habilite le juge à infliger une telle sanction en cas d’introduction d’une demande en rectification sur la base d’un motif qui ne figure pas parmi ceux cités dans la loi.

EN DROIT

I.

SUR LA RECEVABILITÉ

17.

Le requérant se plaint d’une violation de l’article 5 § 1 de la Convention. Il soutient qu’il a été privé de sa liberté de manière illégale entre le 8

mars 2002 au 11 mars 2002.

18.

Invoquant l’article 5 § 5 de la Convention, le requérant soutient n’avoir disposé d’aucune voie de réparation pour son maintien en détention dans des conditions contraires aux dispositions de l’article 5 § 1 de la Convention.

19.

Invoquant l’article 6 de la Convention, l’interessé estime que la procédure devant la Haute Cour administrative militaire n’a pas été équitable. A cet égard, il soutient que l’arrêt de la Haute Cour administrative militaire n’était pas suffisamment motivé et que l’avis du procureur général ne lui a pas été communiqué, en violation du principe de l’égalité des armes.

20.

En outre, toujours dans le cadre de l’article 6 de la Convention, il prétend que l’amende qu’il a dû payer pour le recours en rectification de l’arrêt doit être considérée comme une violation de son droit d’accès à la justice.

21.

En dernier lieu, invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant dénonce le défaut d’enquête pénale concernant le personnel de la prison militaire qui a retardé sa libération.

22.

Le Gouvernement combat ces thèses.

A.

Règle des six mois

23.

Le Gouvernement excipe du non-respect du délai de six mois.

24.

La Cour observe qu’en l’espèce la décision interne définitive est l’arrêt de la Haute Cour administrative militaire du 11 février 2004.

Cet arrêt a été notifié au requérant le 6 avril 2004.

Le 5 octobre 2004, le requérant a envoyé par télécopie une première lettre à la Cour indiquant son intention d’introduire une requête et donnant les indications nécessaires quant à la nature de celle-ci.

Par cette lettre, l’intéressé a également formulé les griefs qu’il entendait soulever devant la Cour.

Dès lors, la Cour considère que la date d’introduction de la requête est celle de la télécopie du requérant, à savoir le 5 octobre 2004, et conclut qu’elle a été introduite dans le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention.

B.

Griefs tirés de l’article 5 de la Convention et de l’article 6 de la Convention (absence de communication de l’avis du procureur général)

25.

La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité.

C.

Autres griefs

1.

Motivation du jugement de la Haute Cour administrative militaire

26.

La Cour constate que le jugement de la Haute Cour administrative militaire est dûment motivé (voir paragraphe 15 ci-dessus). En outre, elle rappelle que si l’article 6 de la Convention oblige les tribunaux internes à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut cependant se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (

Garcia Ruiz c.

Espagne

, 21

janvier

1999, [GC], n

o

30544/96, § 26, CEDH 1999-I).

27.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Paiement d’une amende pour recours abusif

28.

La Cour rappelle que les amendes pour procédure abusive ne sont pas par principe incompatibles avec l’article 6 § 1 de la Convention (

Maillard c. France

, n

o

35009/02, § 37, 6

décembre 2005). En l’espèce, elle estime que le montant de l’amende infligée (voir paragraphe 16 ci-dessus) n’est pas de nature à constituer un obstacle à l’accès à un tribunal au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (

Poilly c. France

(déc.), n

o

68155/01, 15

octobre 2002 et

Dalar c. Turquie

(déc.), n

o

35957/05, 21

février 2012).

29.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

3.

Absence d’enquête pénale contre le personnel du centre pénitentiaire

30.

La Cour note d’emblée que le grief du requérant n’est pas étayé. Elle observe

de surcroît

qu’il se heurte au non-épuisement des voies de recours internes. A supposer même

le

contraire, la Cour rappelle que la Convention ne garantit ni le droit à la «

vengeance privée

» ni l’actio popularis. Ainsi, dans les circonstances de la cause, le droit de faire poursuivre ou condamner pénalement des tiers ne saurait être admis en soi (Perez c.

France [GC], n

o

47287/99, § 70, CEDH 2004

‑

I).

31.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 DE LA CONVENTION

1.

Grief tiré de l’article 5 § 1 de la Convention

32.

Le requérant soutient qu’il a été privé de sa liberté de manière illégale entre le 8 mars 2002 et le 11 mars 2002.

33.

Le Gouvernement indique qu’il était nécessaire de faire des vérifications plus poussées en l’espèce pour savoir si l’intéressé avait terminé d’accomplir son service militaire obligatoire. Ainsi, une fois les formalités administratives légales accomplies pendant le week-end, le requérant a été immédiatement libéré.

34.

La Cour rappelle d’abord que la liste des exceptions au droit à la liberté figurant à l’article 5 § 1 revêt un caractère exhaustif et que seule une interprétation étroite cadre avec le but de cette disposition

: assurer que nul ne soit arbitrairement privé de sa liberté (voir, notamment,

Giulia Manzoni c.

Italie

, 1

er

juillet 1997, § 25,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV).

35.

Par ailleurs, tout en reconnaissant qu’un certain délai pour l’exécution d’une décision de remise en liberté est souvent inévitable, la Cour rappelle qu’il doit être réduit au minimum (

Giulia Manzoni

, précité, §

25

in fine

). Aussi les formalités administratives liées à la libération ne peuvent-elles justifier un délai supérieur à quelques heures

(

Nikolov c.

Bulgarie

,

n

o

38884/97, § 82, 30 janvier 2003). La Cour doit donc examiner avec une vigilance particulière les griefs relatifs à des retards pris dans l’exécution d’une décision de remise en liberté (

Bojinov c.

Bulgarie

,

n

o

47799/99, § 36, 28 octobre 2004).

36.

Dans les circonstances de la cause, la Cour observe que le requérant bénéficiait d’une décision de libération ordonnée par un tribunal (paragraphe 8 ci-dessus).

37.

Elle considère que les motifs mis en avant par le Gouvernement (paragraphe 33 ci-dessus) ne peuvent justifier le retard de trois jours observé en l’espèce dans la mise à exécution de la décision de libération du requérant. A cet égard, elle constate que les juridictions nationales ont elles-mêmes reconnu que la mise en liberté de l’intéressé avait effectivement pris plus de temps que d’habitude en raison du week-end (paragraphe 15 ci-dessus). Elle rappelle à ce propos que les Etats contractants, afin d’assurer le respect du droit à la liberté des personnes relevant de leur juridiction, doivent prendre les mesures nécessaires pour exécuter sans délai les ordonnances de remise en liberté (

Değerli et autres c.

Turquie

, n

o

18242/02, § 25, 5 février 2008 et

Hıdır Durmaz c. Turquie

(n

o

2), § 47, 12 juillet 2011).

38.

A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que le maintien en détention provisoire du requérant pendant les trois jours qui ont suivi l’ordonnance de remise en liberté a enfreint l’article 5 de la Convention, faute de pouvoir se rattacher à l’un des buts autorisés par le premier paragraphe de cette disposition (voir également dans le même sens,

Quinn c. France

, n

o

18580/91, §§ 42 et 43, 22 mars 1995,

Labita c. Italie

[GC], n

o

26772/95, §§ 166-174, CEDH 2000

‑

IV et

Mancini c. Italie

, n

o

44955/98, §§ 25 et 26, CEDH 2001

‑

IX).

2.

Grief tiré de l’article 5 § 5 de la Convention

39.

Le requérant soutient n’avoir disposé d’aucune voie de réparation pour son maintien en détention dans des conditions contraires aux dispositions de l’article 5 § 1 de la Convention.

40.

Le Gouvernement fait valoir l’existence d’une voie de recours pénale qui pouvait être engagée contre les personnes responsables du retard de la remise en liberté du requérant et d’une voie de recours administrative en vue d’obtenir une indemnité sur le fondement de l’article 125 de la Constitution devant la Haute Cour administrative militaire.

41.

La Cour observe que la voie pénale citée par le Gouvernement ne concerne pas le droit à réparation. Elle ne peut donc être considérée comme adéquate. Quant à la voie administrative, le requérant en a fait l’usage en saisissant la Haute Cour administrative mais n’a pas obtenu gain de cause (paragraphe 15 ci-dessus). Ainsi, le requérant, qui a été victime d’une détention dans des conditions contraires à l’article 5 § 1 de la Convention, n’a pas eu droit à une réparation en droit interne conformément à l’article 5 § 5 de la Convention.

42.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention.

III.

SUR LA VIOLATION ALLEGUEE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

43.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce le fait que l’avis du procureur général près la Haute Cour administrative militaire ne lui a pas été communiqué.

44.

Le Gouvernement soutient que l’avis du procureur avait été versé au dossier de l’intéressé avant l’audience. Si le requérant avait examiné son dossier déposé au greffe, il aurait pu prendre connaissance de l’avis.

45.

La Cour rappelle avoir examiné un tel grief et un tel argument et avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’absence de communication préalable au requérant de l’avis du procureur près la Haute Cour administrative militaire (

Miran c. Turquie

, n

o

43980/04, §§ 15-18, 21 avril 2009,

Tamay et autres c. Turquie

, n

o

38287/04, § 18, 29

septembre 2009 et

mutandis mutatis

,

Meral c. Turquie

, n

o

33446/02, §§

32-39, 27 novembre 2007). Elle a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente.

46.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

47.

Le requérant réclame 10

000 euros (EUR) pour préjudice moral.

48.

Le Gouvernement conteste cette prétention.

49.

Statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 7

500 EUR au titre du dommage moral.

50.

Le requérant demande également 5

000 EUR pour frais et dépens. Il n’a pas présenté de justificatif à l’appui de sa demande.

51.

Le Gouvernement conteste cette demande.

52.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu des circonstances de l’espèce et de l’absence de justificatif à l’appui de la demande formulée par l’intéressé au titre des frais et dépens, la Cour rejette les prétentions du requérant à cet égard.

53.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 5 de la Convention et de l’article 6 de la Convention pour ce qui est du défaut de communication au requérant de l’avis du procureur général près la Haute Cour administrative militaire et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention

;

4.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention à raison du défaut de communication au requérant de l’avis du procureur général près la Haute Cour administrative militaire

;

5.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 §

2 de la Convention, 7

500 EUR (sept mille cinq cents euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

3 juillet 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Stanley Naismith

Françoise Tulkens

Greffier

Présidente