cererilor nr. 31223/09
prezentate de Güler ZERE
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), în ședință din 15 februarie 2011 în o cameră compusă din:
Françoise Tulkens,
președintă,
Danutė Jočienė,
Ireneu Cabral Barreto,
Dragoljub Popović,
Giorgio Malinverni,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
judecători,
și de Stanley Naismith,
grefier de secțiune,
Având în vedere petiția sus-menționată introdusă pe 15 iunie 2009,
Având în vedere decizia de a trata în prioritate petiția în virtutea articolului 41 al regulamentului Curții.
Având în vedere informațiile depuse de guvernul pârât după cererea Curții în aplicarea articolului 54 § 2 a) al regulamentului și cele prezentate de reclamantă,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
Reclamanta, dna. Güler Zere, era cetățeană turcă, născută în 1972 și locuind la Istanbul. A fost reprezentată în fața Curții de dnele O. Aslan, E. Timtik, B. Timtik, B. Așçı și T. Tanay, avocate la Istanbul. Guvernul turc («Guvernul») a fost reprezentat de agentul acestuia.
Reclamanta a decedat pe 7 mai 2010. Pe 21 iunie 2010, tatăl ei, dl. Haydar Zere, a informat Curtea de intenția sa de a menține petiția și acelea motive de plângere. A mandatat aceiași avocate în acest scop. Din motive de ordin practic, Curtea va continua să citeze dna. Güler Zere drept reclamantă.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La o dată neprecizată, reclamanta a fost condamnată la o pună pe viață pentru apartenență la o organizație teroristă. În 2007 și 2008, reclamanta a fost examinată sau tratată de mai multe ori pentru diferite boli – hepatita și hemoroizii în special.
1.
Tratamentul medical furnizat reclamantei
Pe 14 iunie 2008, în timp ce era încarcerată la penitenciarul Elbistan, ea se a plângut de probleme de gingii și a fost examinată la spitalul civil. S-a pus diagnosticul de gingivită și i s-au prescris medicamente.
Pe 20 octombrie 2008 a fost examinată de un dentist, care a detectat umflăturî la gingi, în pofida folosirii de antibiotice.
În cursul examinării din 27 octombrie 2008, a fost trimisă la serviciile de urgență ale spitalului civil din cauza umflăturii persistente. I-au fost furnizate diferite tratamente.
La reexaminarea ei din 31 decembrie 2008, a fost efectuat un prelevament pentru biopsie. Reclamanta a primit, de asemenea, instrucțiuni de respectat pentru igiena bucală.
Printr-un raport din 6 ianuarie 2009, medicii au concluzionat la un «carcinomă nediferiențiată» în vedere analizelor efectuate. Un raport de analiză patologică din 28 ianuarie 2009 a indicat, de asemenea, prezența unei inflamații locale și a unui tumor malign în gura reclamantei.
Pe 10 februarie 2009, reclamanta a fost internată pentru examene mai aprofundate la spitalul universitar Çukurova, la Adana («spitalul universitar»).
Pe 23 februarie 2009, a fost realizată o operație chirurgicală constând în ablația glandei submaxilare a sa.
Reclamanta a fost examinată și tratată până la 3 martie 2009 de diferite servicii ale spitalului universitar Çukurova. La această ultimă dată, a fost trimisă cu recomandări pentru reexaminare lunară.
Pe 24 aprilie 2009, au fost efectuate diferite prelevamente din cavitatea bucală a reclamantei. Raporturile întocmite pe 30 aprilie 2009 de laboratoare au confirmat prezența unui tumor malign și au indicat necesitatea unei intervenții chirurgicale, urmată de tratament de radioterapie.
Au fost efectuate mai multe examene în cursul lunii iunie, ca urmare a cărora autoritățile medicale au hotărât să efectueze o nouă intervenție chirurgicală. Aceasta a avut loc pe 10 iunie 2009 («maxilectomie, parotidectomie superficială și disecție supraomohioidiană») și a fost urmată de radioterapie.
Printr-un raport din 22 iunie 2009, spitalul universitar a recomandat suspendarea execuției pedepsei reclamantei. Raportul întocmit în acest sens a indicat că ratele mortalității pentru cazuri similare cu cea a reclamantei erau de 50%, că regulamentul nr. 26230 cita drept egal cu o invaliditate de 80% starea bolnavilor suferind de un tumor malign în «faze III și IV», și că prin urmare interesata trebuia să beneficieze de o asistență zilnică, că tratamentul de radioterapie necesita menținerea sa la spital, dar nu în unitatea carcerală a spitalului, deoarece aceasta ar afecta starea sa morală și, că ar fi prin urmare necesar să se suspende execuția pedepsei sale până la vindecarea ei.
Foaia de grijă din 30 iunie 2009 a spitalului civil Balcalı indică că speranța de viață pentru faza IV în care se afla reclamanta merge de la 60% în primul an la 23% în al cincilea an, că se prevedea aplicarea radioterapiei și chimioterapiei reclamantei și că ar fi hotărât frecvența acestor tratamente după întocmirea raporturilor din consultații și examene realizate de diferite servicii.
Reclamanta a fost internată în acest fel până pe 2 iulie 2009; o mulțime de documente citează mai multe zeci de rapoarte medicale extrem de complexe privind diferitele teste, examene și tratamente efectuate până la această dată.
Pe 10 iulie 2009, reclamanta a fost examinată de serviciile de radiologie-oncologie ale spitalului universitar.
Pe 24 iulie 2009, a fost internată pentru o nouă serie de ședințe de radioterapie și alte tratamente. În aceeași zi a fost examinată de serviciile de psihiatrie și boli interne.
Pe 27 iulie 2009, a fost realizat un examen la serviciile dentare pentru evaluarea unei proteze bucale și reacției mușchilor palatului bucal la tratamentul urmat. În acea zi a fost realizată și o consultație dietetică, ca urmare a căreia i-a fost prescrisă o alimentație pe bază de proteine în cantitate mare de lichid. Un raport din 27 iulie 2009 indică, de asemenea, că se procesa la o nutriție complementară pe cale parenterală. Ședințele de radioterapie au fost continuate până la jumătatea septembrie 2009.
Reclamanta a fost încă supusă mai multor examene și tratamente complexe în diferite servicii.
La o dată neprecizată după îmbunătățirea alimentației orale, nutriția parenterală a fost încetată.
La examinările din 6 și 8 octombrie 2009, a fost diagnosticată o situație de recidivă.
Pe 12 octombrie 2009, a mai avut loc o intervenție chirurgicală («disecție profundă în partea dreaptă a gâtului și lobectomie a tiroidei drepte»). Mai multe examene patologice au fost realizate pe prelevamentele efectuate în cursul acestei operații. O mulțime de rapoarte complexe indică o răspândire agresivă a cancerului.
2.
Procedura privind eliberarea reclamantei
Pe 2 iunie 2009, reclamanta a introdus o plângere pentru neglijență a funcțiilor în sensul că ar fi fost transferată târziu la spital la începutul bolii sale. S-a plângut de agenții penitenciarului Karataș, de jandarmii în funcție în acest penitenciar și de administrația spitalului civil Balcalı.
Pe 4 iunie 2009, reclamanta a introdus o cerere de eliberare în fața procurorului din Adana. Este în acest context că pe 6 iulie 2009 reclamanta a fost examinată de a treia cameră de specialiști a institutului medicolegal, autoritate competentă să hotărască asupra necesității medicale de a elibera sau nu un deținut, care a concluzionat prin raportul din aceeași zi că starea de sănătate a interesatei era compatibilă cu execuția pedepsei sale în unitatea carcerală a unui spital. Printr-o scrisoare din 28 augusztus 2009 ca răspuns procurorului, institutul a menționat necesitatea de a aștepta o perioadă de opt săptămâni pentru a evalua efectele radioterapiei.
Diferite rapoarte medicale se referă, de asemenea, la o scrisoare din 17 iulie 2009 a serviciilor de otorinolaringologie ale spitalului universitar indicând că nu a avut loc niciun retard în tratamentul reclamantei și că este urmărită îndeaproape de la admisiunea sa în această instituție pe 10 februarie 2009. O scrisoare din 28 iulie 2009 a aceluiași serviciu ar indica, de asemenea, că camerele pentru pacienți nu sunt mai sterile decât cele prevăzute pentru pacienții-deținuți în unitatea carcerală a spitalului. Din dosar rezultă că aceste scrisori au fost adresate parchetului, ca urmare a plângerii pe care reclamanta o introdusese pentru neglijență a funcțiilor.
Guvernul afirmă, fotografiile în sprijin, că reclamanta a fost internată pe toată această perioadă într-o cameră individuală, bucurând de aer condiționat, de o fereastră în înălțime, de un televizor, de o baie, de toalete și, însoțită de persoana aleasă de ea de care avea posibilitatea de a schimba la fiecare trei zile.
Printr-un raport din 4 noiembrie 2009, a treia cameră de specialiști a institutului medicolegal considera, în vedere ultimelor examene și la majoritate, boala reclamantei drept permanentă și care nu mai răspundea la tratament.
Pe 7 noiembrie 2009, președintele Republicii a exercitat puterea de grație și reclamanta a fost eliberată.
Pe 7 mai 2010, reclamanta a decedat.
3.
Dezvoltarea cauzei
În petiția inițială și cererea de măsuri provizorii cu scopul obținerii eliberării sale, reclamanta invoca articolele 2 și 3 ale Convenției. Ea susținea că rata de vindecare era foarte scăzută în cazuri similare cu al ei și considera că tratamentul din care era supusă nu era adecvat și, că trebuia prin urmare să fie pusă în libertate.
Pe 16 iunie 2009, cererea pentru măsuri provizorii a fost respinsă și reclamanta a fost invitată să furnizeze informații factuale Curții.
Pe 10 iulie 2009, o a doua cerere de măsuri provizorii a fost respinsă. În vedere informațiilor complementare furnizate la această dată, președinta a hotărât, în aplicarea articolului 41 al regulamentului Curții, că cauza ar fi tratată în prioritate. În aplicarea articolului 54 § 2 a) al regulamentului, a estimat, de asemenea, necesar să invite guvernul pârât să furnizeze renseignement relative la fapte, cu scopul în special de a obține dosarul medical și un referat al urmăririi din care era supusă reclamanta.
Pe 5 octombrie 2009, Guvernul a transmis informații, precum și o serie de fotografii ale camerei de spital unde se afla reclamanta. De asemenea, a subliniat scrisoarea din 28 august 2009 a institutului medicolegal potrivit căreia situația reclamantei trebuia să fie reexaminată la finalizarea tratamentului medical de opt săptămâni pe care trebuia să îl suporte și că o perioadă suplimentară de opt săptămâni de așteptare pentru a evalua rezultatele tratamentului de radioterapie era necesară pentru întocmirea unui nou raport. Cu tratamentul încheiat la jumătatea septembrie, Guvernul a indicat că raportul în cauză era așteptat pentru jumătatea noiembrie 2009.
Printr-o scrisoare din 8 octombrie 2009, grefia a invitat părțile să comunice acest raport de îndată ce ar fi întocmit și să furnizeze alte precizări asupra cauzei.
Pe 2 noiembrie 2009, reprezentanta reclamantei a comunicat informații suplimentare și pe 4 noiembrie 2009 a reiterato cererea de măsuri provizorii în vedere răspândirii cancerului. Ea a indicat prin această scrisoare că «dorința familiei reclamantei» era că «ea să moară lângă ei, deoarece știau că nu se va vindeca». Președinta a hotărât să amâne această cerere în așteptarea întocmirii raportului medical.
Pe 4 noiembrie 2009, Institutul a considerat starea de sănătate a reclamantei drept ireversibilă și care nu mai răspundea la tratament. Pe 6 noiembrie 2009, președintele Republicii a grațiat restul pedepsei reclamantei și aceasta a fost eliberată a doua zi, în ziua publicării deciziei prezidențiale în Monitorul oficial.
Printr-o scrisoare din 27 noiembrie 2009, reclamanta a fost invitată să indice Curții dacă intenționează să mențină petiția, ținând seama că fusese admisă la beneficiul grației prezidențiale. A fost, de asemenea, invitată, în caz afirmativ, să expună specific motivele sale de plângere.
Prin scrisoarea din 28 decembrie 2009, reclamanta a exprimat voința sa de a menține petiția în cadrul articolelor 2 și 3 ale Convenției. Ea expunea prin urmare că medicul penitenciarului a fost neglijent în tratamentul infecției de gingi pe care o avea, nu o transferând la spital decât cu mai multe luni de retard; potrivit ei, este în felul acesta că această infecție s-a transformat în cancer. Chiar dacă medicii spitalului civil Elbistan și administrația penitenciară au reacționat cu diligență relativ adecvată ulterior, programarea făcută de spitalul Balcalı pentru o prelevare cu scopul efectuării analizelor de biopsie nu s-a făcut decât pentru cu două luni mai târziu. Ar fi existat mai mulți alți retarzii datori agenturii încărcate a diferitelor servicii spitalicești. Procurorul de asemenea ar fi vinovati prin faptul că nu s-ar fi mulțumit cu raportul din 2 iulie 2009 al spitalului universitar potrivit căruia starea psihologică a reclamantei s-ar îmbunătăți în caz de eliberare, ceea ce ar fi ajutat-o în lupta contra bolii. Toți acești retarzii ar fi provocat prin urmare răspândirea tumorii și pus în pericol viața reclamantei. Aceasta din urmă se a plâns, în plus, că nu a avut ocazia să alege nici medicul nici tratamentul și că unitatea carcerală a spitalului unde a rezidat pentru luni de zile se găsește la parter, într-o manieră complet izolată și fără lumină naturală.
Reclamanta a continuat tratamentul în libertate, în diferite instituții, în special la serviciile de oncologie ale spitalului universitar din Istanbul.
Pe 7 mai 2010, ea a decedat la domiciliul ei.
B.
Legea și practica interne relevante
Structura și funcțiile institutului medicolegal, grația prezidențială pentru condamnații suferind de o boală incurabilă (art. 104 al Constituției), suspendarea execuției pedepsei din motive de sănătate (articolele 399 și 402 ale fostului cod de procedură penală, dispoziții prelungite de art. 16 al codului execuției pedepselor intrat în vigoare pe 1 iunie 2005), precum și lucrările Consiliului Europei în materie sunt descrise în hotărârea Tekin Yıldız c. Turcia (nr. 22913/04, §§ 42-52, 10 noiembrie 2005).
Reclamanta se plânge în special de anumite neglijențe care ar fi avut loc înainte și în cursul tratamentului, de a nu fi putut alege medicul nici tratamentul și de refuzul inițial al autorităților judiciare de a o pune în libertate. Invoca articolele 2 și 3 ale Convenției, care se citesc după cum urmează:
Articol 2
«1. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege (...)»
Articol 3
«Nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.»
A.
Principii în materie
Curtea amintește imediat că nu există nicio obligație generală de a elibera un deținut din motive de sănătate (a se vedea, printre altele, Matencio c. Franța, nr. 58749/00, § 78, 15 ianuarie 2004). Tabloul clinic al interesatei constituie totuși unu din criteriile în lumina cărora aptitudinea la detență poate fi pusă la îndoială privind art. 3 al Convenției. Acest element face parte din acelea ce trebuie luate în considerare în modalitățile execuției unei pedepse privative de libertate (Balyemez c. Turcia, nr. 32495/03, §§ 84-87, 22 decembrie 2005).
Este adevărat că Convenția nu cuprinde nicio dispoziție specifică referitor la situația persoanelor lipsite de libertate, a fortiori bolnave. Cu toate acestea, independent de obligația făcută statelor de a proteja integritatea fizică a deținuților prin administrarea de grijă medicală necesară, trebuie amintit că suferința datorată unei boli care apare natural, fie ea fizică sau mentală, poate în sine să se încadreze în art. 3, dacă se află sau riscă să se afle agravată de condițiile de detență pentru care autoritățile pot fi ținute responsabile (Mouisel c. Franța, nr. 67263/01, §§ 37, 38 și 40, CEDH 2002‑IX; Pretty c. Regatul Unit, nr. 2346/02, § 52, CEDH 2002-III; referințele din aceste texte).
Dincolo de sănătatea deținutului, este, de asemenea, bunăstarea lui care trebuie asigurată în mod adecvat ținând seama de cerințele practice ale închisorii, orice deținut având dreptul la condiții de detență conforme cu demnitatea umană în manieră de a asigura că modalitățile execuției măsurilor luate nu îl supun unei angoane sau unei epruve de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detentiei (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 94, CEDH 2000-XI; Alexanian c. Rusia, nr. 46468/06, §§ 133-158, 22 decembrie 2008).
Pe scurt, într-o cauză dată, detența unei persoane suferind de o patologie care angajează prognoza vitală sau al cărui stat este durabil incompatibil cu viața carcerală poate ridica probleme din perspectiva articolului 3 al Convenției.
B.
Aplicare în caz
Curtea a studiat anterior legislația turcă referitor la aplicarea pedepselor. Aceasta oferă autoritățile naționale mijloace de a interveni în caz de boli grave afectând deținuți. Sănătatea este unu din elementele care pot motiva o hotărâre de eliberare sau suspendarea unei pedepse. Aceste măsuri sunt întărite de grația medicală rezervată președintelui Republicii. Curtea a considerat că aceste proceduri constituie garantii adecvate pentru a asigura protecția integrității fizice și bunăstării prizonierilor pe care statele trebuie să îi concilieze cu cerințele legitime ale pedepsei privative de libertate (Balyemez, precitat, § 88).
De la bun început, Curtea observă că motivele de plângere ale reclamantei privind absența alegerii medicului și tratamentului ei rămân puțin substanțiate. Într-adevăr, ea nu susține absolut deloc că ar fi lipsit de grijă care ar fi putut să i se dea dacă ar fi fost liberă; nici nu se plânge concret de o insuficiență oarecare în natura griji medicale care i-au fost furnizate (Hafçı c. Turcia (decizie), nr. 31292/04, 12 decembrie 2006; Rüzgar c. Turcia (decizie), nr. 28489/04, 21 noiembrie 2006; Ahmet Arslan c. Turcia (decizie), nr. 5114/04, 1 decembrie 2005).
Motivul ei de plângere privind absența unei ferestre în cameră și lipsa luminii naturale nu este nici el fondat deoarece o fereastră în înălțime apare în fotografiile camerei sale de spital. De plus, referindu-se la constatările pozitive ale unei delegații a Curții care efectuase o vizită în diferite instituții carcerare și spitalicești în 2004 în cadrul unui grup de cauze privind sănătatea deținuților (Yıldız, precitat, §§ 35-37), Curtea nu identifică astazi niciun element care ar permite sa-și exprime îndoieli privind conformitatea condițiilor de detență în unitatea carcerală a acestui spital cu cerințele articolului 3 în materie (Balyemez, precitat, § 96; Sinan Eren c. Turcia, nr. 8062/04, § 50, 10 noiembrie 2005).
Motivele de plângere în caz se rezumă prin urmare la faptul că au existat retarzii în diagnosticul sau tratamentul bolii reclamantei și la faptul că o eliberare mai rapidă ar fi îmbunătățit starea sa morală și prin urmare ar fi putut ajuta-o să învingă boala.
Privind prima parte a acestor motive de plângere, Curtea observă că reclamanta s-a plâns pe 14 iunie 2008 de probleme de gingi și că a fost examinată în aceeași zi la spitalul civil, unde i-au fost prescrisi anumiți medicini ca urmare a diagnosticului de gingivită. La acest prim pas, niciun retard prin urmare nu a avut loc în preluarea medicală a reclamantei. Dimpotrivă, abia patru luni mai târziu autoritățile sanitare au realizat că umflăturile la gingi persistau și au inceput examene mai aprofundate. Cancerul pare să fi fost luat în considerare pentru prima dată la finele anului, și anume pe 31 decembrie 2008, când a fost efectuată o prelevare pentru biopsie.
Curtea este conștientă de importanța unui diagnostic precoce în tratamentul unui cancer; un retard de aproximativ șase luni poate fi considerat esențial în acest cadru. Aceasta fiind, niciun element din dosar nu permite de a spune că acest retard de diagnostic era într-o manieră oarecare legat de faptul că reclamanta era o deținută.
De altfel, atunci când este vorba de o greșeală strict medicală, interesatul poate fi adus să folosească căile de atac civile împotriva medicului sau centrului spitalicesc. Într-adevăr, Curtea a mai spus deja că în contextul specific al neglijențelor medicale, obligația pozitivă decurgând din art. 2 de a pune în place un sistem judiciar eficace poate fi îndeplinită și, de exemplu, dacă sistemul juridic în cauză oferă interesaților un recurs în fața instanțelor civile, singur sau în conjunction cu un recurs în fața instanțelor penale, în scopul de a stabili responsabilitatea medicilor în cauză și, în caz, de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile corespunzătoare, cum ar fi plata daunelor-interese, publicarea hotărârii sau măsuri disciplinare (Vo c. Franța [Marea Cameră], nr. 53924/00, §§ 90-91, CEDH 2004‑VIII; Calvelli și Ciglio c. Italia [Marea Cameră], nr. 32967/96, § 51, CEDH 2002‑I; Lazzarini și Ghiacci c. Italia (decizie), nr. 53749/00, 7 noiembrie 2002; Mastromatteo c. Italia [Marea Cameră], nr. 37703/97, § 90, CEDH 2002-VIII). De plus, în cauza Vo c. Franța precitată, considerând că acțiunea în răspundere putea fi considerată un recurs eficace la dispoziția reclamantei, Marea Cameră a concluzionat că acest recurs, pe care reclamanta nu l-a intentat în fața instanțelor administrative, ar fi permis de a stabili greșeala medicală de care se plângea și de a garanta în general repararea prejudiciului cauzat de culpa medicului și, în fine, că urmăririle penale prin urmare nu se impuneau în cazul de față (§ 94). Ea a spus prin urmare că nu a existat o încălcare a articolului 2 al Convenției (pentru legea turcă și practica în materie de neglijență medicală, a se vedea decizia Sevim Güngör c. Turcia (decizie), nr. 75173/01, 14 aprilie 2009).
În caz, Curtea nu vede niciun element care ar necesita să se depărteze de principiile enunțate mai sus. Cu toate acestea, nu se va întârzia asupra chestiunii epuizării căilor de atac interne în caz, deoarece, de la momentul în care autoritățile sanitare au anticipat prezența unui tumor malign în cavitatea bucală a reclamantei, preluarea și tratamentul furnizat acesteia, descris mai sus în detaliu în faptele cauzei, pare adecvat. Prin urmare, Curtea concluzionează că autoritățile au îndeplinit în mod adecvat obligațiile lor în temeiul articolului 3 al Convenției într-o situație similară, care este aceea de a furniza persoanei deținute toate grijile medicale necesare.
Rămâne motivul de plângere referitor la degradarea eventual a stării psihologice a reclamantei datorită încarceării sale. Pe acest punct, Curtea înțelege perfect că o detență generează o dezorientare importantă pentru fiecare individ și este cu sigurință important de a menține starea morală a unui pacient la cel mai bun nivel pentru a combate o boală. Spus, criteriile stabilite de jurisprudența Curții nu par să meargă până la punctul de a necesita eliberarea unui deținut bolnav cu scopul de a-și îmbunătăți starea morală: Curtea a reținut în special criteriul creșterii suferinței datorită unei boli dacă aceasta se află sau riscă să se afle agravată de condițiile de detență pentru care autoritățile pot fi ținute responsabile (Mouisel, precitat, §§ 37, 38 și 40, Pretty, precitat, § 52, și referințele din aceste texte). Or, în cazul de față, Curtea constată că reclamanta nu era singură sau izolată în cursul șederii la spital, ținând seama că a fost însoțită permanent de o persoană a aleasă de ea, ceea ce cu siguranță a ajutat-o și reassigurat-o moral.
Prin urmare, Curtea nu identifică niciun element care ar permite să plaseze reclamanta în această categorie de persoane pentru care modalitățile execuției le supun unei angoane sau unei epruve de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent oricărei detentii (Kudła, precitat, § 94), sau de a spune că pragul de gravitate necesar pentru a constitui un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 3 al Convenției a fost atins în caz (mutatis mutandis, Öcalan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 46221/99, § 196, CEDH 2005‑IV). Ca exemplu, Curtea va menționa în fine că într-o cauză în care era necesar de a asigura o urmărire psihologică a reclamantului, ea nu s-a opus încarceării sale, sub condiția bineînțeles că măsurile să fie luate în acest sens (Balyemez, precitat, § 96).
De altfel, atunci când corpul reclamantei a încetsat să răspundă la tratament, aceasta a fost admisă imediat la beneficiul grației prezidențiale. Prin urmare, Curtea nu identifică niciun element care să permită să spună că execuția pedepsei reclamantei sau condițiile detentiei sale au constituit o pedeapsă sau un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 3 al Convenției, sau au pus în pericol viața sa într-o manieră incompatibilă cu cerințele articolului 2 al Convenției.
În lumina celor de mai sus, Curtea estimează că petiția trebuie respinsă pentru defect manifest de fundament în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, unanim,
Declară
petiția inadmisibilă.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Grefier
Președintă
de la requête n
o
31223/09
présentée par Güler ZERE
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 15 février 2011 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente
,
Danutė Jočienė,
Ireneu Cabral Barreto,
Dragoljub Popović,
Giorgio Malinverni,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
juges
,
et de Stanley Naismith,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 juin 2009,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour.
Vu les informations soumises par le gouvernement défendeur à la suite de la demande de la Cour en application de l’article 54 § 2 a) du règlement et celles présentées par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Güler Zere, était une ressortissante turque, née en 1972 et résidant à Istanbul. Elle a été représentée devant la Cour par M
es
O.
Aslan, E. Timtik, B. Timtik, B. Așçı et T. Tanay, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
La requérante est décédée le 7 mai 2010. Le 21 juin 2010, son père, M.
Haydar Zere, a informé la Cour de son intention de maintenir la requête et les mêmes griefs. Il a mandaté les mêmes avocats à cet effet. Pour des raisons d’ordre pratique, la Cour continuera à citer M
me
Güler Zere comme la requérante.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A une date non précisée, la requérante fut condamnée à une réclusion de longue durée pour appartenance à une organisation terroriste. En 2007 et 2008, la requérante fut examinée ou traitée plusieurs fois pour différentes maladies – hépatite et hémorroïdes notamment.
1.
Le traitement médical fourni à la requérante
Le 14 juin 2008, alors qu’elle était incarcérée à la prison d’Elbistan, elle se plaignit de problèmes de gencives et fut examinée à l’hôpital civil. Un diagnostic de gingivite fut posé et des médicaments lui furent prescrits.
Le 20 octobre 2008 elle fut examinée par un dentiste, qui détecta des gonflements aux gencives, malgré l’utilisation d’antibiotiques.
Lors de l’examen du 27 octobre 2008, elle fut renvoyée aux services d’urgences de l’hôpital civil au vu des gonflements persistants. Différents traitements lui furent fournis.
Lors de son réexamen du 31 décembre 2008, un prélèvement pour biopsie fut effectué. La requérante reçut également des consignes à respecter pour son hygiène buccale.
Par un rapport du 6 janvier 2009, les médecins conclurent à un «
carcinome indifférencié
» au vu des analyses effectuées. Un rapport d’analyse pathologique du 28 janvier 2009 indiqua aussi la présence d’une inflammation locale et d’une tumeur maligne dans la bouche de la requérante.
Le 10 février 2009, la requérante fut hospitalisée pour des examens plus approfondis à l’hôpital universitaire de Çukurova, à Adana («
l’hôpital universitaire
»).
Le 23 février 2009, une opération chirurgicale consistant en l’ablation de sa glande sous-maxillaire fut réalisée.
La requérante fut examinée et traitée jusqu’au 3 mars 2009 par différents services de l’hôpital universitaire de Çukurova. A cette dernière date, elle fut renvoyée avec un avis de réexamen mensuel.
Le 24 avril 2009, différents prélèvements de la cavité buccale de la requérante furent encore réalisés. Les rapports établis le 30 avril 2009 par les laboratoires confirmèrent la présence d’une tumeur maligne et indiquèrent la nécessité d’une intervention chirurgicale, suivie d’un traitement de radiothérapie.
Plusieurs examens furent effectués durant le mois de juin, à l’issue desquels les autorités médicales décidèrent de procéder à une nouvelle intervention chirurgicale. Celle-ci eut lieu le 10 juin 2009 («
maxillectomie, parotidectomie superficielle et dissection supraomohyoïdienne
») et fut suivie d’une radiothérapie.
Par un rapport du 22 juin 2009, l’hôpital universitaire recommanda le sursis à l’exécution de la peine de la requérante. Le rapport établi à cet égard indiqua que les taux de mortalité pour des cas comme celui de la requérante étaient de 50
%, que le règlement n
o
26230 citait comme égal à une infirmité de 80
% l’état des malades atteints d’une tumeur maligne en «
phases III et IV
», et qu’ainsi l’intéressée devait bénéficier d’une assistance au quotidien, que le traitement de radiothérapie nécessitait son maintien à l’hôpital mais pas dans l’unité carcérale de l’hôpital car cela affecterait son état moral et, qu’il serait en conséquence nécessaire de surseoir à l’exécution de sa peine jusqu’à sa guérison.
La feuille de soins du 30 juin 2009 de l’hôpital civil de Balcalı indique que l’espérance de vie pour la phase IV où se trouvait la requérante va de 60
% la première année jusqu’à 23
% la cinquième année, qu’il est prévu d’appliquer la radiothérapie et la chimiothérapie à la requérante et qu’il serait décidé de la fréquence de ces traitements après l’établissement des rapports issus des consultations et examens réalisés par les différents services.
La requérante fut ainsi hospitalisée jusqu’au 2 juillet 2009
; une multitude de documents citent plusieurs dizaines de rapports médicaux extrêmement complexes concernant les différents tests, examens et traitements effectués jusqu’à cette date.
Le 10 juillet 2009, la requérante fut examinée par les services de radiologie-oncologie de l’hôpital universitaire.
Le 24 juillet 2009, elle fut hospitalisée pour une nouvelle série de séances de radiothérapie et d’autres traitements. Le même jour elle fut examinée par les services de psychiatrie et des maladies internes.
Le 27 juillet 2009, un examen fut réalisé aux services dentaires pour l’évaluation d’une prothèse buccale et de la réaction des muscles du palais buccal au traitement suivi. Ce jour-là, une consultation diététique fut également réalisée, à l’issue de laquelle une alimentation à base de protéines, en grande quantité liquide, lui fut prescrite. Un rapport du 27
juillet 2009 indique également qu’il était procédé à une nutrition complémentaire par voie parentérale. Les séances de radiothérapie furent poursuivies jusqu’à mi-septembre 2009.
La requérante fit encore l’objet de plusieurs examens et traitements complexes dans différents services.
A une date non précisée après l’amélioration de son alimentation orale, il fut mis fin à la nutrition parentérale.
Lors des examens des 6 et 8 octobre 2009, une situation de récidive fut diagnostiquée.
Le 12 octobre 2009, une intervention chirurgicale eut encore lieu («
dissection profonde dans la partie droite de la nuque et lobectomie de la thyroïde droite
»). Plusieurs examens pathologiques furent réalisés sur les prélèvements effectués lors de cette opération. Une multitude de rapports complexes indiquent une propagation agressive du cancer.
2.
La procédure quant à la libération de la requérante
Le 2 juin 2009, la requérante introduisit une plainte pour négligence des fonctions en ce qu’elle aurait été tardivement transférée à l’hôpital au début de sa maladie. Elle se plaignit des agents de l’établissement pénitentiaire de Karataș, des gendarmes en fonction dans cet établissement et de l’administration de l’hôpital civil de Balcalı.
Le 4 juin 2009, la requérante introduisit une demande de libération devant le procureur d’Adana. C’est dans ce contexte que le 6 juillet 2009 la requérante fut examinée par la 3
e
chambre de spécialistes de l’institut médicolégal, autorité compétente pour décider de la nécessité médicale de libérer ou non un détenu, qui conclut par son rapport daté du même jour que l’état de santé de l’intéressée était compatible avec l’exécution de sa peine dans l’unité carcérale d’un hôpital. Par une lettre du 28 août 2009 en réponse au procureur, l’institut mentionna la nécessité d’attendre un délai de huit semaines pour évaluer les effets de la radiothérapie.
Différents rapports médicaux font aussi référence à une lettre du 17
juillet 2009 des services d’otorhinolaryngologie de l’hôpital universitaire indiquant qu’aucun retard dans le traitement de la requérante n’a eu lieu et qu’elle est suivie de près depuis son admission dans cet établissement le 10
février 2009. Une lettre du 28 juillet 2009 du même service indiquerait aussi que les chambres pour les patients ne sont pas plus stériles que celles prévues pour les patients-détenus à l’unité carcérale de l’hôpital. Le dossier permet de déduire que ces lettres étaient adressées au parquet, à la suite de la plainte que la requérante avait introduite pour négligence des fonctions.
Le Gouvernement affirme, photographies à l’appui, que la requérante fut hospitalisée durant toute cette période dans une chambre individuelle, bénéficiant de l’air conditionné, d’une fenêtre en hauteur, d’un téléviseur, d’une salle de bains, de toilettes et, accompagnée de la personne de son choix dont elle avait la possibilité de changer tous les trois jours.
Par un rapport du 4 novembre 2009, la 3
e
chambre de spécialistes de l’institut médicolégal considéra, au vu des derniers examens et à la majorité, la maladie de la requérante comme permanente et ne répondant plus au traitement.
Le 7 novembre 2009, le président de la République usa de son pouvoir de grâce et la requérante fut libérée.
Le 7 mai 2010, la requérante décéda.
3.
Développement de l’affaire
Dans sa requête initiale et sa demande de mesures provisoires visant à obtenir sa libération, la requérante invoquait les articles 2 et 3 de la Convention. Elle faisait valoir que le taux de guérison était très bas dans des cas similaires au sien et considérait que le traitement dont elle faisait l’objet n’était pas approprié et, qu’elle devait ainsi être mise en liberté.
Le 16 juin 2009, sa demande de mesures provisoires fut rejetée et la requérante fut invitée à fournir des informations factuelles à la Cour.
Le 10 juillet 2009, une seconde demande de mesures provisoires fut rejetée. Au vu des informations complémentaires fournies à cette date, la présidente a décidé, en application de l’article 41 du règlement de la Cour, que l’affaire serait traitée en priorité. En application de l’article 54 § 2 a) du règlement, elle a également estimé nécessaire d’inviter le gouvernement défendeur à fournir des renseignements relatifs aux faits, en vue notamment d’obtenir le dossier médical et un compte-rendu du suivi dont la requérante faisait l’objet.
Le 5 octobre 2009, le Gouvernement a fait parvenir des informations, ainsi qu’une série de photographies de la chambre d’hôpital où se trouvait la requérante. Il soulignait aussi la lettre du 28 août 2009 de l’institut médicolégal selon laquelle la situation de la requérante devait être réexaminée à l’issue du traitement médical de huit semaines qu’elle devait subir et qu’un délai supplémentaire de huit semaines d’attente pour évaluer les résultats du traitement de radiothérapie était nécessaire pour l’établissement d’un nouveau rapport. Le traitement ayant pris fin mi
‑
septembre, le Gouvernement indiquait que le rapport en question était attendu pour la mi-novembre 2009.
Par une lettre du 8 octobre 2009, le greffe a invité les parties à communiquer ce rapport dès qu’il serait établi et à fournir d’autres précisions sur l’affaire.
Le 2 novembre 2009, la représentante de la requérante a communiqué les informations supplémentaires et le 4 novembre 2009 elle a réitéré sa demande de mesures provisoires au vu de la propagation du cancer. Elle indiquait par cette lettre que «
le désir de la famille de la requérante
» était qu’«
elle décède à leurs côtés car ils sav[aient] qu’elle ne guérira[it] pas
». La présidente décida d’ajourner cette demande dans l’attente de l’établissement du rapport médical.
Le 4 novembre 2009, l’Institut considéra l’état de santé de la requérante comme irréversible et ne répondant plus au traitement. Le 6 novembre 2009, le président de la République gracia le restant de la peine de la requérante et celle-ci fut libérée le lendemain, le jour de la publication de la décision présidentielle au Journal officiel.
Par une lettre du 27 novembre 2009, la requérante a été invitée à indiquer à la Cour si elle entendait maintenir sa requête, vu qu’elle avait été admise au bénéfice de la grâce présidentielle. Elle a aussi été invitée, dans l’affirmative, à exposer spécifiquement ses griefs.
Par sa lettre du 28 décembre 2009, la requérante a exprimé sa volonté de maintenir sa requête dans le cadre des articles 2 et 3 de la Convention. Elle exposait ainsi que le médecin de l’établissement pénitentiaire a été négligent dans le traitement de l’infection de gencives qu’elle avait en ne la transférant qu’avec plusieurs mois de retard à l’hôpital
; selon elle, c’est ainsi que cette infection s’est transformée en cancer. Même si les médecins de l’hôpital civil d’Elbistan et l’administration pénitentiaire ont réagi avec une diligence relativement adéquate par la suite, le rendez-vous fixé par l’hôpital de Balcalı pour un prélèvement en vue de faire des analyses de biopsie ne l’a été que pour deux mois plus tard. Il y aurait eu plusieurs autres retards dus à l’agenda chargé de différents services hospitaliers. Le procureur lui aussi serait fautif en ce qu’il ne se serait pas contenté du rapport du 2 juillet 2009 de l’hôpital universitaire selon lequel l’état psychologique de la requérante s’améliorerait en cas de libération, ce qui l’aurait aidée dans sa lutte contre la maladie. Tous ces retards auraient ainsi causé la propagation de la tumeur et mis en danger la vie de la requérante. Cette dernière se plaignait au surplus qu’elle n’avait eu l’opportunité de choisir ni son médecin ni le traitement et que l’unité carcérale de l’hôpital où elle a résidé pendant des mois se trouve au rez-de chaussée, d’une manière totalement isolée et sans lumière naturelle.
La requérante a poursuivi son traitement en liberté, dans différents établissements, notamment aux services d’oncologie de l’hôpital universitaire d’Istanbul.
Le 7 mai 2010, elle est décédée à son domicile.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
La structure et les fonctions de l’institut médicolégal, la grâce présidentielle pour les condamnés atteints d’une maladie incurable (article
104 de la Constitution), le sursis à exécution de la peine pour motifs de santé (articles 399 et 402 de l’ancien code de procédure pénale, dispositions reprises par l’article 16 du code de l’exécution des peines entré en vigueur le 1
er
juin 2005), ainsi que les travaux du Conseil de l’Europe en la matière sont décrits dans l’arrêt
Tekin
Yıldız c. Turquie
(n
o
22913/04, §§
42-52, 10
novembre 2005).
La requérante se plaint notamment de certaines négligences qui auraient eu lieu avant et pendant son traitement, de ne pas avoir pu choisir son médecin ni son traitement et du refus initial des autorités judiciaires de la mettre en liberté. Elle invoque les articles 2 et 3 de la Convention, qui se lisent ainsi
:
Article 2
«
1.
Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi (...)
»
Article 3
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
A.
Principes en la matière
La Cour rappelle d’emblée qu’il n’y a pas d’obligation générale de libérer un détenu pour raisons de santé (voir, parmi d’autres,
Matencio c.
France
, n
o
58749/00, §
78, 15
janvier 2004). Le tableau clinique de l’intéressée constitue néanmoins l’un des critères au vu desquels l’aptitude à la détention peut être mise en question au regard de l’article 3
de la Convention. Cet élément fait partie de ceux à prendre en compte dans les modalités de l’exécution d’une peine privative de liberté (
Balyemez c.
Turquie
, n
o
32495/03, §§ 84-87, 22
décembre 2005).
Il est vrai que la Convention ne comprend aucune disposition spécifique relative à la situation des personnes privées de liberté,
a fortiori
malades. Toutefois, indépendamment de l’obligation faite aux Etats de protéger l’intégrité physique des détenus par l’administration des soins médicaux requis, il faut rappeler que la souffrance due à une maladie survenant naturellement, qu’elle soit physique ou mentale, peut en soi relever de l’article 3, si elle se trouve ou risque de se trouver exacerbée par des conditions de détention dont les autorités peuvent être tenues pour responsables (
Mouisel c. France
, n
o
67263/01, §§ 37, 38 et 40, CEDH 2002
‑
IX
;
Pretty c. Royaume-Uni
, n
o
; les références qui figurent dans ces textes).
Outre la santé du détenu, c’est donc son bien-être qui doit également être assuré de manière adéquate eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, tout détenu ayant droit à des conditions de détention conformes à la dignité humaine de manière à assurer que les modalités d’exécution des mesures prises ne le soumettent pas à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention (
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
30210/96, §
;
Alexanian c. Russie
, n
o
46468/06, §§ 133-158, 22
décembre 2008).
Bref, dans une affaire donnée, la détention d’une personne atteinte d’une pathologie engageant le pronostic vital ou dont l’état est durablement incompatible avec la vie carcérale peut poser des problèmes sous l’angle de l’article 3 de la Convention.
B.
Application en l’espèce
La Cour a étudié auparavant la législation turque en matière d’application des peines. Celle-ci offre aux autorités nationales des moyens d’intervenir en cas de maladies graves affectant des détenus. La santé est l’un des éléments pouvant motiver une décision de libération ou la suspension d’une peine. Ces mesures sont renforcées par la grâce médicale réservée au président de la République. La Cour a considéré que ces procédures constituent des garanties adéquates pour assurer la protection de l’intégrité physique et du bien-être des prisonniers que les Etats doivent concilier avec les exigences légitimes de la peine privative de liberté (
Balyemez
, précité, §
88).
D’emblée, la Cour note que les griefs de la requérante sur l’absence de choix de son médecin et de son traitement demeurent peu étayés. En effet, elle n’allègue aucunement qu’elle aurait manqué des soins qui auraient pu lui être administrés si elle avait été libre
; elle ne se plaint pas non plus concrètement d’une insuffisance quelconque dans la nature des soins médicaux qui lui ont été fournis (
Hafçı c. Turquie
(déc.), n
o
31292/04, 12
décembre
2006
;
Rüzgar c. Turquie
(déc.), n
o
28489/04, 21
novembre
2006
;
Ahmet Arslan c.
Turquie
(déc.), n
o
5114/04, 1
er
décembre 2005).
Son grief concernant l’absence de fenêtre dans sa chambre ainsi que le manque de lumière naturelle n’est pas fondé non plus puisqu’une fenêtre en hauteur apparaît sur les photographies de sa chambre d’hôpital. Au surplus, se référant aux constatations positives d’une délégation de la Cour qui avait effectué une visite dans différents établissements carcéraux et hospitaliers en 2004 dans le cadre d’un groupe d’affaires concernant la santé des détenus (
Yıldız,
précité, §§ 35-37), la Cour ne relève aujourd’hui aucun élément qui lui permettrait de douter de la conformité des conditions de détention dans l’unité carcérale de cet hôpital avec les exigences de l’article 3 en la matière (
Balyemez,
précité, § 96
;
Sinan Eren c. Turquie
, n
o
8062/04, §
50, 10
novembre 2005).
Les griefs en l’espèce se résument donc à ce qu’il y a eu des retards dans le diagnostic ou le traitement de la maladie de la requérante et à ce qu’une libération plus rapide aurait amélioré son état moral et ainsi pu l’aider à vaincre la maladie.
S’agissant du premier volet de ces griefs, la Cour observe que la requérante s’est plainte le 14 juin 2008 de gênes de gencives et qu’elle a été examinée le même jour à l’hôpital civil, où lui furent prescrits certains médicaments à la suite d’un diagnostic de gingivite. Lors de ce premier pas, aucun retard n’a donc eu lieu dans la prise en charge médicale de la requérante. Par contre, ce n’est que quatre mois plus tard que les autorités sanitaires ont réalisé que les gonflements des gencives perduraient et qu’elles ont entrepris des examens plus approfondis. Le cancer semble avoir été envisagé pour la première fois en fin d’année, à savoir le 31
décembre
2008, où il fut procédé à un prélèvement pour une biopsie.
La Cour est consciente de l’importance d’un diagnostic précoce dans le traitement d’un cancer
; un retard d’environ six mois peut passer pour essentiel dans ce cadre. Cela étant, aucun élément dans le dossier ne permet de dire que ce retard de diagnostic était d’une manière quelconque lié au fait que la requérante était une détenue.
Au demeurant, lorsqu’il s’agit d’une erreur strictement médicale, l’intéressé peut être amené à utiliser les voies de recours civiles à l’encontre du médecin ou du centre hospitalier. En effet, la Cour a déjà dit que dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée, tels le versement de dommages-intérêts, la publication de l’arrêt ou des mesures disciplinaires (
Vo
c. France
[GC], n
o
‑
VIII
;
Calvelli et Ciglio c. Italie
[GC], n
o
‑
I
;
Lazzarini et Ghiacci c. Italie
(déc.), n
o
53749/00, 7 novembre 2002
;
Mastromatteo c.
Italie
[GC], n
o
37703/97, § 90, CEDH 2002-VIII). Au surplus, dans l’affaire
Vo c. France
précitée, considérant que l’action en responsabilité pouvait passer pour un recours efficace à la disposition de la requérante, la Grande Chambre a conclu que ce recours, que la requérante n’avait pas engagé auprès des juridictions administratives, aurait permis d’établir la faute médicale dont elle se plaignait et de garantir dans l’ensemble la réparation du dommage causé par la faute du médecin et, enfin, que les poursuites pénales ne s’imposaient donc pas en l’occurrence (§ 94). Elle a ainsi dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 2 de la Convention (pour le droit turc et la pratique en matière de négligence médicale, voir la décision
Sevim Güngör c. Turquie
(déc.), n
o
75173/01, 14
avril 2009).
En l’espèce, la Cour ne voit aucun élément qui nécessiterait de se départir des principes énoncés ci-dessus. Néanmoins, elle ne s’attardera pas sur la question de l’épuisement des voies de recours internes en l’espèce car, à partir du moment où les autorités sanitaires ont anticipé la présence d’une tumeur maligne dans la cavité buccale de la requérante, la prise en charge et le traitement fourni à celle-ci, décrit ci-dessus en détails dans les faits de la cause, paraît approprié. Par conséquent, la Cour conclut que les autorités ont adéquatement rempli leurs obligations au titre de l’article 3 de la Convention dans une situation pareille, qui est celle de fournir à la personne détenue tous les soins médicaux nécessaires.
Reste le grief relatif à la dégradation éventuelle de l’état psychologique de la requérante due à son incarcération. Sur ce point, la Cour conçoit parfaitement qu’une détention engendre un désarroi important pour chaque individu, et il est certes important de maintenir l’état moral d’un patient à son meilleur niveau pour combattre une maladie. Cela dit, les critères établis par la jurisprudence de la Cour ne semblent pas aller jusqu’au point de nécessiter la libération d’un détenu malade en vue d’améliorer son état moral
: la Cour a retenu notamment le critère de l’augmentation de la souffrance due à une maladie si celle-ci se trouve ou risque de se trouver exacerbée par des conditions de détention dont les autorités peuvent être tenues pour responsables (
Mouisel,
précité, §§ 37, 38 et 40,
Pretty
, précité, §
52, et les références qui figurent dans ces textes). Or, en l’occurrence, la Cour constate que la requérante n’était pas seule ou isolée lors de son séjour à l’hôpital, dans la mesure où elle avait été accompagnée d’une manière permanente par une personne de son choix, ce qui l’a certainement aidée et rassurée moralement.
Par conséquent, la Cour ne décèle aucun élément qui permettrait de placer la requérante dans cette catégorie de personnes pour lesquelles les modalités d’exécution les soumettent à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à toute détention (
Kudła
,
précité, §
94), ou de dire que le seuil de gravité requis pour constituer un traitement inhumain ou dégradant au sens de l’article 3 de la Convention ait été atteint en l’espèce (
mutatis mutandis
,
Öcalan c. Turquie
[GC], n
o
‑
IV). A titre d’exemple, la Cour mentionnera enfin que dans une affaire où il était nécessaire d’assurer un suivi psychologique au requérant, elle ne s’était pas opposée à son incarcération, à condition bien entendu que les mesures soient prises à cet égard (
Balyemez,
précité, §
96).
Au demeurant, lorsque le corps de la requérante a cessé de répondre au traitement, celle-ci a été admise immédiatement au bénéfice de la grâce présidentielle. Ainsi, la Cour ne relève aucun élément qui lui permette de dire que l’exécution de la peine de la requérante ou les conditions de sa détention aient constitué une peine ou un traitement inhumain ou dégradant au sens de l’article 3 de la Convention, ou mis en danger sa vie d’une manière incompatible avec les exigences de l’article 2 de la Convention.
A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§
3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente