CASE OF ANTONESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, Mihai-Bogdan Antonescu, este cetățean român, născut la 1 iulie 1965, și locuiește în București. Acesta a fost reprezentat în fața instanței de Iasmina Simona Pîrvulescu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”)

La momentul evenimentelor, reclamantul lucra în Cluj ca supervizor la ziarul săptămânal local „ATAC DE CLUJ”.

Un număr al ziarului respectiv (29 iulie – 5 august 1999) includea un articol anonim semnat sub pseudonimul

La vremea la care a fost inițiată acțiunea penală, reclamantul plecase de la locul de muncă din Cluj și locuia și lucra în București. Adresa oficială de reședință, înregistrată la poliție, era, la vremea respectivă, o adresă din orașul Câmpina, deși acesta nu locuia efectiv acolo. Nu își înregistrase noua adresă la poliție.

Reclamantul susține că nu aflase de procesul împotriva sa în perioada în care s-a desfășurat procedura în primă instanță, deoarece: (i) toate documentele procedurale au fost trimise printr-o notificare la adresa înregistrată din Câmpina a acestuia și (ii) citațiile ulterioare au fost afișate la Consiliul Local Cluj.

În cursul procedurii în primă instanță, reclamantul și I.G. au fost reprezentați de același avocat al apărării. Transcrierea audierii care a avut loc la 16 martie 2000 menționează că avocatul apărării declarase că reclamantul a știut de proces și că avocatul nu fusese angajat de reclamant sau de I.G., ci de o terță parte, și anume noul coordonator al ziarului. Acesta a menționat, de asemenea, faptul că nu primise instrucțiuni să facă vreo cerere în numele apărării și că urma să ofere declarații scrise.

Declarațiile scrise depuse de avocat în apărarea reclamantului conținea următorul text:

La 23 martie 2000, Judecătoria Cluj-Napoca a pronunțat o hotărâre prin care condamna reclamantul la plata unei amenzi penale de 1

Reclamantul a aflat de proces la o dată nespecificată și a formulat recurs împotriva hotărârii din 23 martie 2000, solicitând casarea hotărârii și reexaminarea cauzei. În cursul recursului, acesta a fost reprezentat de un avocat ales.

Acesta a prezentat două motive de recurs: în primul rând, lipsa unei proceduri de citare corespunzătoare și lipsa de diligență din partea autorităților în încercarea de a afla adresa reală a acestuia; în al doilea rând, o încălcare a dreptului său de a pregăti o apărare din cauza faptului că avocatul care îl reprezentase în fața judecătoriei nu îl apărase în mod corespunzător, ci, dimpotrivă, acționase împotriva intereselor sale, astfel cum se poate observa din declarațiile scrise prezentate. În continuare, reclamantul a declarat că nu a încercat să evite să participe la proces, astfel cum susținuse judecătoria, ci că nu aflase de aceasta din cauza neregulilor din procedura de citare. Acesta a concluzionat că neregulile în cauză îl împiedicaseră să ia parte la procedura în primă instanță și că, prin urmare, hotărârea trebuia să fie casată și retrimisă pentru o nouă examinare.

Primul termen din recurs a fost judecat la 5 iulie 2000. Reclamantul a depus o cerere de amânare pentru a angaja un avocat. În cursul următoarei audieri, care s-a desfășurat la 9 august, reclamantul s-a prezentat în fața instanței, asistat de un avocat ales. Având în vedere că nu a fost prezent niciun reprezentant al ziarului, părțile, inclusiv reclamantul, au solicitat o amânare. A fost stabilită un nou termen pentru 27 septembrie 2000. Părțile prezente au luat notă de noul termen. La 27 septembrie 2000, reclamantul nu s-a prezentat. Avocatul acestuia a fost prezent și a susținut că ar trebui să fie admis recursul, având în vedere neregulile privind citarea reclamantului care au avut loc în cursul procedurii în primă instanță. Nu a fost depusă nicio cerere pentru probe suplimentare. Tribunalul Cluj a amânat pronunțarea hotărârii pentru o dată ulterioară.

Prin hotărârea definitivă din 11 octombrie 2000, Tribunalul Cluj a respins recursul reclamantului, considerând că acesta fusese citat în mod legal în fața judecătoriei. Tribunalul a considerat că reclamantul a fost citat legal la adresa acestuia de domiciliu. Agenții de poliție au confirmat faptul că adresa notată în citație era adresa oficială a acestuia și că acesta nu înregistrase nicio nouă adresă la poliție. Aceștia au precizat, de asemenea, că părinții reclamantului locuiau la adresa oficială a acestuia, dar că aceștia declaraseră că nu îi știau noua adresă. Luând în considerare aceste lucruri, judecătoria a încercat să îl citeze la locul său de muncă din Cluj, dar, într-o scrisoare trimisă drept răspuns de ziar, s-a precizat că acesta nu mai lucra acolo și că nu se cunoștea noua lui adresă. Astfel, s-a hotărât, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, să se afișeze citația la sediul consiliului local. Ținând seama de aceste elemente, tribunalul a concluzionat că procedura de citare a respectat legea.

Art. 171 C. proc. pen. enumeră cazurile în care asistența juridică este obligatorie în cadrul procedurii penale, și anume când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, internat într-un centru de reeducare, când acesta a fost arestat, atunci când instanța apreciază că inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. În cursul judecății, asistența juridică este, de asemenea, obligatorie atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau închisoare pe viață.

Art. 177 C. proc. pen., în vigoare la momentul respectiv, prevede următoarele în ceea ce privește citarea:

Art. 385

Art. 385

Codul de procedură penală prevede că calomnia se pedepsește cu amendă penală. Nu se prevede nicio pedeapsă cu închisoarea pentru această infracțiune.

Art. 70-74 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat reglementează procedura de impunere de sancțiuni disciplinare avocaților membri ai baroului.

În temeiul art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii penale împotriva acestuia, din cauza absenței caracterului de adversitate, de lipsa oportunității de a prezenta probe în apărarea sa, precum și de faptul că nu a fost audiat de instanțele interne înainte de condamnarea sa.

Reclamantul se plânge, în temeiul art. 6 § 2 din Convenție, că, în speță, condamnarea sa s-a bazat pe simple prezumții. Temeiul unor astfel de presupuneri ar fi putut fi verificat cu ușurință de instanțele interne, solicitând angajatorului acestuia să ofere o descriere a responsabilităților sale în cadrul ziarului.

În temeiul art. 6 § 3 a), c) și d) din Convenție, acesta se plânge că, deoarece citația nu i-a fost trimisă în mod corespunzător, s-a aflat în imposibilitatea de a se apăra în cursul procedurii la prima instanță și că avocatul care pretindea că îl reprezintă acționase, în realitate, împotriva intereselor sale. În temeiul acelorași dispoziții, acesta susține că nu i se oferise ocazia de a prezenta martori și alte probe în apărarea sa și de a fi confruntat cu persoana care a depus plângerea împotriva sa. Conform reclamantului, hotărârea definitivă nu acoperea erorile procedurale din cadrul procedurii în primă instanță.

Reclamantul se plânge că procedura împotriva sa a fost inechitabilă în mai multe privințe: nu a avut un caracter de adversitate; acesta nu a avut posibilitatea de a propune probe în apărarea lui; nu a fost audiat de instanțele interne; procedura a avut un rezultat inechitabil; acestuia i s-a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție; nu a avut posibilitatea de a beneficia de primul grad de jurisdicție din cauza faptului că nu a fost citat legal în procedura în primă instanță; avocatul care îl reprezentase în procedura în primă instanță nu îl apărase în mod corespunzător; și fusese privat de judecarea în mod echitabil a cauzei sale datorită faptului că instanța de recurs nu a casat hotărârea primei instanțe.

Instanța observă, de la început, că, în plângerea sa în fața instanței, reclamantul invocă mai multe aspecte ale lipsei de echitate decât în recurs, în care invocă numai două motive, și anume pretinsa nelegalitate a citației și reprezentarea necorespunzătoare de către avocatul acestuia. Aceasta observă, de asemenea, că în Codul de procedură penală se prevede că, atunci când instanța de recurs examinează recursul împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, precum în prezenta cauză, aceasta nu își limitează analiza la chestiunile de drept, ci are obligația de a reexamina întreaga cauză. Prin urmare, instanța consideră că reclamantul ar fi putut să citeze în fața tribunalului toate aspectele lipsei de echitate de care se plânge în prezent. De asemenea, acesta ar fi putut solicita prezentarea de probe în apărarea sa sau ar fi putut încerca să obțină o amânare a judecății pentru a da o declarație în favoarea sa. Totuși, deși fusese reprezentat de un avocat pe care l-a ales el însuși și aflase data audierii pentru judecarea recursului, acesta a invocat doar două motive de recurs și nici el, nici avocatul acestuia, nu au solicitat prezentarea mai multor probe în apărarea sa, sau să i se ofere oportunitatea de a adresa întrebări reclamantului sau de a fi audiat în persoană.

Curtea reiterează faptul că scopul art. 35 § 1 din Convenție este de a acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara pretinsele încălcări de care sunt acuzate înainte ca acestea să fie prezentate în fața Curții. În consecință, statele sunt scutite să răspundă pentru actele lor în fața unui organism internațional înainte să fi avut ocazia de a repara neregulile din propriile sisteme juridice [a se vedea, de exemplu,

Ținând seama de elementele de mai sus, instanța consideră că reclamantul ar fi trebuit să prezinte toate pretențiile sale în privința procedurii în primă instanță în recursul său. Rezultă că acest capăt de cerere, în măsura în care acesta se referă la aspecte ale lipsei de echitate pe care reclamantul nu le-a invocat în fața instanței de recurs, trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Curtea trebuie să analizeze în continuare dacă procedura a fost inechitabilă în lumina aspectelor invocate de reclamant în fața instanței de recurs.

Guvernul susține că procedura în ansamblu a fost echitabilă, în măsura în care procedura de citare a reclamantului în cursul procedurii în primă instanță a respectat normele de procedură și în măsura în care instanțele interne acționaseră cu diligență încercând să identifice adresa nouă a reclamantului. În continuare, acesta a susținut că avocatul care l-a reprezentat pe reclamant în cursul procedurii în primă instanță a solicitat achitarea acestuia și, prin urmare, nu se putea considera că acționase împotriva intereselor reclamantului. În ceea ce privește declarațiile scrise depuse de avocat, Guvernul a precizat că, din câte se părea, judecătoria nu le-a luat în considerare atunci când s-a pronunțat. În continuare, acesta a subliniat faptul că nici reclamantul, nici avocatul acestuia, nu au solicitat prezentarea unor noi probe în cursul procedurii recursului.

Drept răspuns, reclamantul a argumentat că procedura de citare fusese nelegală și că hotărârea primei instanțe ar fi trebuit să fie, prin urmare, casată. Acesta a susținut, de asemenea, că procedura de recurs îi oferise doar o reparație parțială, deoarece recursul a privit doar probleme de drept.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, și anume pretinsele erori privind citarea reclamantului, Curtea ia notă de faptul că instanța de recurs a oferit un raționament detaliat privind motivele pentru care procedura de citare respectase legea. Raționamentul oferit de Tribunalul Cluj nu dezvăluie existența unui caracter arbitrar, în lumina dreptului procedural existent (a se vedea supra, pct. 14) Curtea observă, de asemenea, că judecătoria a luat măsuri pentru a încerca să identifice adresa actuală a reclamantului și că aceasta a recurs la procedura de citare prin notificare publică la sediul consiliului local abia după ce a primit, în acest scop, răspunsurile de la autoritățile de poliție și fostul angajator al reclamantului că nu era disponibilă nicio informație cu privire la noua adresă a acestuia.

Curtea reiterează faptul că a reținut anterior că se poate considera că o procedură în ansamblu a fost echitabilă dacă unui pârât i s-a permis să formuleze recurs împotriva unei condamnări

În prezenta cauză, Curtea observă că doar procedura în primă instanță s-a desfășurat în absența reclamantului. Reclamantul a aflat de procedură la timp pentru a formula recurs, recurs care, în conformitate cu normele de procedură, nu se limita la probleme de drept, ci presupunea și o examinare a întregii cauze pe probleme de fapt și drept.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat de reclamant, Curtea observă că instanța de recurs nu a oferit niciun raționament în ceea ce privește pretinsa reprezentare necorespunzătoare de către avocatul reclamantului în cursul procedurii în primă instanță.

Curtea reiterează faptul că măsura în care se aplică obligația unei instanțe de a motiva hotărârea poate varia în funcție de natura acesteia. De aceea, problema dacă o instanță nu și-a îndeplinit obligația de a motiva, care rezultă din art. 6 din Convenție, poate fi stabilită numai în lumina circumstanțelor cauzei [a se vedea

În prezenta cauză, ar trebui, prin urmare, să se stabilească dacă argumentul reclamantului privind pretinsa apărare necorespunzătoare oferită de avocatul care l-a reprezentat în cursul procedurii în primă instanță ar fi putut fi decisiv pentru rezultatul procedurii de recurs.

În continuare, Curtea reiterează faptul că, astfel cum a hotărât în numeroase rânduri, din independența profesiei de avocat rezultă că comportamentul apărării este, în esență, o problemă între inculpat și avocatul acestuia, indiferent dacă avocatul este numit în cadrul unui sistem de asistență juridică gratuită sau finanțat privat (a se vedea, printre altele,

În lumina elementelor menționate anterior, Curtea concluzionează că procedura din prezenta cauză, considerată în ansamblu, nu a fost inechitabilă și, prin urmare, respinge acest capăt de cerere ca fiind în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.