ISAC v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, Petre Isac, este resortisant român, s-a născut în 1964 și locuiește în București. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează.

Proceduri penale împotriva reclamantului

Reclamantul a făcut în mod succesiv obiectul unor condamnări pentru diverse infracțiuni. Începând cu luna aprilie 2001, acesta a fost eliberat condiționat.

Sesizat de reclamant cu o cerere de contopire a celor două pedepse cu închisoarea care priveau infracțiuni săvârșite în concurs, prin hotărârea din 10 decembrie 2003, Tribunalul București a admis această cerere și a stabilit o pedeapsă rezultantă de cinci ani și patru luni de închisoare. Acesta a eliminat din această pedeapsă perioada pe care reclamantul o executase efectiv. De asemenea, instanța a anulat mandatul de executare din 17 noiembrie 2003 și a dispus emiterea unui nou mandat conform. Această hotărâre a devenit definitivă prin hotărârea din 10 decembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Un nou mandat de executare a fost emis la 10 ianuarie 2005. Modalitatea de calculare a pedepsei care mai rămânea de executat a fost confirmată, în esență, de hotărârea definitivă din 21 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-o altă procedură.

Promulgare urmată de revocarea unui decret prezidențial prin care era grațiat reclamantul

Prin Decretul nr. 1164 din 15 decembrie 2004, Președintele Republicii a acordat grațierea mai multor persoane, printre care și reclamantul, în temeiul art. 94 lit. (d) din Constituție.

La 17 decembrie 2004, președintele a anulat decretul de grațiere, ceea ce a avut ca efect încarcerarea reclamantului a doua zi, pe baza mandatului de executare din 17 noiembrie 2003.

Liberarea condiționată a reclamantului și procedurile vizând contestarea legalității reîncarcerării sale și obținerea unei despăgubiri

Prin hotărârea definitivă din 1 iunie 2005, Tribunalul București a admis cererea reclamantului și a dispus punerea sa în libertate condiționată. Partea în cauză a fost liberată condiționat.

Prin hotărârea din 5 decembrie 2005, rămasă definitivă prin neapelare, Tribunalul București a admis acțiunea reclamantului vizând constatarea că, ținând seama de Decretul prezidențial nr. 1164/2004, acesta nu mai trebuia să execute restul pedepsei aplicate prin hotărârea din 10 decembrie 2003 și că mandatul din 10 ianuarie 2005 era nul. Instanța a considerat că, în absența altor dispoziții specifice, decretul de revocare a decretului de grațiere trebuia să fie supus unui control judiciar în temeiul art. 21 din Constituție și al art. 5 § 1 a) și art. 13 din Convenție. Tribunalul a considerat că revocarea din 17 decembrie 2004 a Decretului nr. 1164/2004, în absența unei dispoziții constituționale care să permită o astfel de revocare, încălcase dreptul la libertate, garantat de art. 23 din Constituție și art. 5 din Convenție.

Prin hotărârea din 28 ianuarie 2008, rămasă definitivă ca urmare a respingerii, la 11 decembrie 2009, a recursurilor introduse de părți, Tribunalul București a admis parțial acțiunea reclamantului îndreptată împotriva statului român (reprezentat de Ministerul Finanțelor). După ce a constatat că partea în cauză a fost deținută în mod ilegal de la 18 decembrie 2004 până la 1 iunie 2005, tribunalul a dispus ca Ministerul de Finanțe, în temeiul art. 504-505 C. proc. pen. și a art. 5 § 5 din Convenție, să îi plătească reclamantului echivalentul drepturilor salariale de care fusese privat în cursul acestei perioade, cu titlu de prejudiciu material, și o sumă de 15

În schimb, instanța a respins ca nefondate celelalte capete de cerere ale reclamantului privind acordarea de despăgubiri, care se ridicau la 1

Fapte aduse la cunoștința Curții după schimbul de observații dintre părți

Prin scrisoarea din 2 februarie 2011, trimisă de reclamant după schimbul de observații dintre părți din 2010, solicitat de Curte, partea în cauză a informat Curtea cu privire la faptul că hotărârea definitivă din 11 decembrie 2009 prin care i se acordau despăgubiri nu a fost executată până în prezent de autorități și că acesta a introdus o procedură de executare silită în privința căreia autoritățile au inițiat o contestație la executare. Aceste proceduri sunt încă în curs.

Art.

Invocând art. 5 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de modul în care instanțele interne au calculat pedeapsa care îi rămânea de executat după contopirea pedepselor acestuia prin hotărârea din 10 decembrie 2003.

Citând același articol, acesta se plânge, în esență, de faptul că a fost reîncarcerat la 17 decembrie 2004 în baza unui mandat de executare anulat, și anume cel din 17 noiembrie 2003, și după revocarea Decretului prezidențial nr. 1164/2004 prin care i se acorda grațierea.

În baza art. 5 § 5 din Convenție, reclamantul se plânge că nu i s-a acordat repararea prejudiciului suferit ca urmare a detenției sale „ilegale” ulterioare pronunțării hotărârii din 10 decembrie 2003 și reîncarcerării sale din 17 decembrie 2004

Prin scrisoarea din 13 februarie 2006, reclamantul s-a plâns, în esență, în temeiul art. 3 din Convenție, că a fost infectat cu hepatită C în timpul detenției sale ulterioare revocării decretului de grațiere. Prin scrisoarea din 20 mai 2010, acesta a adăugat că infecția s-ar fi datorat condițiilor proaste de detenție și lipsei unui tratament medical adecvat.

Reclamantul se plânge de lipsa reparației pentru detenția sa ilegală ulterioară pronunțării hotărârii din 10 decembrie 2003 și reîncarcerării acestuia din 17 decembrie 2004. Acesta invocă art. 5 § 5 din Convenție, formulat după cum urmează:

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.”

Guvernul evidențiază faptul că reclamantul nu pare să fi informat Curtea cu privire la hotărârea definitivă din 28 ianuarie 2008, prin care acestuia i s-a acordat suma de 15

Reclamantul subliniază că nu a primit o copie a hotărârii definitive care confirmă hotărârea din 28 ianuarie 2008 și că, pe baza acestei ultime hotărâri, guvernul trece sub tăcere încarcerarea sa din motive politice și suferințele suportate în cursul privării sale de libertate.

Curtea reamintește că art. 5 § 5 din Convenție este respectat atunci când se pot solicita reparații pentru o privare de libertate care a avut loc în condiții contrare art. 5 §

În plus, Curtea amintește

În speță, Curtea observă că perioada de detenție care face obiectul capătului de cerere al reclamantului este cuprinsă între 18 decembrie 2004 și 1 iunie 2005, în privința căreia instanțele interne au constatat – prin hotărârile definitive din 5 decembrie 2005 și 28 ianuarie 2008 – că a fost încălcat art. 5

din Convenție. De asemenea, prin această ultimă hotărâre, în temeiul art. 504-505 C. proc. pen. și al art. 5 § 5 din Convenție, reclamantului i s-a acordat echivalentul drepturilor salariale de care a fost privat în cursul detenției sale ilegale, precum și suma de 15

Prin urmare, ținând seama de faptul că, prin intermediul hotărârilor definitive citate anterior, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea în cauză și apoi au reparat-o într-o manieră comparabilă cu reparația echitabilă despre care se vorbește la art. 41 din Convenție [

Prin urmare, este necesar să fie admisă excepția ridicată, în esență, de Guvern și să se concluzioneze că acest capăt de cerere este incompatibil

Invocând în esență art. 3 din Convenție, reclamantul pretinde că a fost infectat cu virusul hepatitei C în cursul detenției sale, ca urmare a condițiilor proaste de detenție și a lipsei îngrijirilor medicale. În baza art. 5 din Convenție, acesta se plânge de modul în care instanțele interne au calculat, prin hotărârea din 10 decembrie 2003, pedeapsa care îi rămânea de executat; de asemenea, acesta se plânge că a fost reîncarcerat în mod ilegal la 18 decembrie 2004.

În ceea ce privește detenția reclamantului după data de 18 decembrie 2004, Curtea face trimitere la concluziile referitoare la recunoașterea și repararea de către autoritățile interne a încălcării în cauză (pct. 20-24 supra) În ceea ce privește restul capetelor de cerere, ținând seama de toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.