AFFAIRE RAHMAN c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

15.02.2011

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 5-3;Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE RAHMAN c. TURQUIE (CtEDO, 2011)

HUDOC · oficial

A DOUA SECȚIUNEA CAUZA RAHMAN c. TURCIA Cerere nr. 9572/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 Februarie 2011 DEFINIF 15/05/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Rahman c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o Cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, Kristina Pardalos, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjuvant de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 25 ianuarie 2011, Renunță hotărârea care a fost adoptată la această dată de procedură La începutul cauzei (n 9572/05) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant bangladez, domnul MD Haf Electroluxzar Rahman, a sesizat Curtea la 10 februarie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 20 noiembrie 2008, președintele celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 291 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca Camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. La 12 iulie 1999, reclamantul a fost arestat pentru omor asupra femeii și a fiului lui Șerif Islam (atașat militar bangladez în Turcia, denumit în continuare Ș.I.) și tentativa de omor asupra persoanei din Ș.I., precum și furtul. La 14 iulie 1999, acesta a fost arestat provizoriu. Printr-un act de acuzare din 20 septembrie 1999, Parchetul Ankara a inițiat o acțiune penală împotriva sa. Ș.I., cu reședința în prezent în Bangladesh, s-a constituit parte la procedura în fața Curții de Assesie. Între 15 noiembrie 1999 și 25 martie 2004, Curtea de Assese din Ankara a dispus menținerea în detenție a reclamantului. Având în vedere natura infracțiunilor reprobabile și starea probelor prin hotărârea din 25 martie 2004, Curtea de Assesie l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de condamnare penală de 50 de ani. 10. La 11 iunie 2004, reclamantul a luat măsuri în casație. 11. Prin hotărârea din 12 iulie 2005, Curtea de Casație a infirmat hotărârea primei instanțe și a solicitat Curții de Assesie din Ankara să aplice, dacă este cazul, dispozițiile noului cod penal. 12. La 12 septembrie 2005, având în vedere natura infracțiunilor reprobabile și starea probelor, Curtea a respins cererea de extindere a reclamantului și a pronunțat menținerea sa în detenție. 13. Prin hotărârea din 21 septembrie 2005, luând în considerare dispozițiile noului cod penal, Curtea l-a condamnat pe reclamant la o condamnare penală de 39 de ani și 11 luni. Curtea de Casație a trimis dosarul reclamantului la Curtea, precizând că decizia primei instanțe și cererea de recurs trebuie notificate Ș.I. al cărei domiciliu este în Bangladesh. 16. În 2006, în vederea notificării actelor juridice persoanei implicate, Ministerul Justiției a transmis, prin Ministerul Afacerilor Externe al Turciei, autorităților lituaniene, hotărârii Curții de Assesie și cererii de recurs ale reclamantului, însă din cauza dificultăților de localizare a domiciliului Ș.I. în Bangladesh, notificarea în cauză a fost efectuată în 2008, și anume, la trei ani de la data hotărârii Curții de Casație. 17. Potrivit informațiilor conținute în dosar, la data adoptării prezentei hotărâri, cauza este pendinte în fața Curții de Casație, iar reclamantul se afla în posesia sa după condamnarea de către o instanță competentă ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 5 ALINEATUL (3) DIN CONVENȚIE 18. Reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii, astfel cum se prevede la art. 5 alineatul (3) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (3) (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură prezența persoanei în cauză la audiere. 19. Guvernul se opune acestei teze. Acesta susține că, având în vedere natura infracțiunilor care sunt reproșate reclamantului și, mai presus de toate, pericolul real de evadare, durata detenției provizorii în cauză nu este excesivă. Guvernul susține, de asemenea, că riscul de evadare și riscul de obstrucționare a justiției, necesitatea de a păstra ordinea publică constituie elemente suficiente pentru a justifica menținerea sa în detenție provizorie. 20. Reclamantul contestă aceste argumente și reamintește că, în conformitate cu art. 20, 102 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, durata detenției provizorii în cazurile care țin de competența cursurilor de asediu nu depășește doi ani. În caz de necesitate și cu motive stabilite, acest termen nu poate fi prelungit decât până la cinci ani. 21. Curtea amintește că, atunci când este vorba de dețineri multiple, fără nici o eliberare între timp, cum ar fi cazul în speță, ar trebui să se ia în considerare toate perioadele de detenție în cauză (a se vedea, printre altele, Tüm c. Turcia, n 11855/04, 17 iunie 2008, Solmaz Turcia, n 27561/02, CEDH 2007 ... (extracturi) și Baltac În cazul de față, Curtea arată că prima perioadă de detenție provizorie a recurentului pe care Curtea o poate examina a început la 12 iulie 1999, data arestării sale și s-a încheiat la 25 martie 2004, data hotărârii de condamnare pronunțate de Curtea de Assesie din Ankara. Această primă perioadă a durat patru ani și opt luni. 23. A doua perioadă de detenție provizorie care urmează să fie examinată în acest context a început la 12 iulie 2005, data la care Curtea de Casație a infirmat hotărârea din 25 martie 2004 și s-a încheiat la 21 septembrie 2005, data hotărârii de condamnare pronunțate de Curtea de Assesie. Această a doua perioadă a durat două luni. 24. În total, reclamantul a petrecut patru ani și zece luni în detenție provizorie. 25. Curtea arată că, în caz de necesitate și cu motive stabilite, dreptul intern prevede posibilitatea de a prelungi durata detenției provizorii în cauzele care țin de competența cursurilor de azil până la cinci ani. Cu toate acestea, în lumina jurisprudenței sale, Curtea amintește că, deși persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non în acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. În cazul în care acestea se dovedesc a fi o diligență specială în continuarea procedurii (a se vedea Tüm c. Turcia, citată anterior, § 41, Letellier c. Franța, 26 iunie 1991, § 35, seria A n 207). 26. În acest caz, Curtea constată că nu există niciun element care să indice că autoritățile au luat în considerare criteriul timpului scurs în favoarea reclamantului Pe de altă parte, Din elementele dosarului reiese că instanța de judecată a respins cererile repetate de extindere a reclamantului și a pronunțat menținerea sa în detenție pe baza unor motive identice sau stereotipate, astfel cum au fost definite natura și calificarea infracțiunii reproșate Curtea amintește că a avut deja ocazia de a examina cazuri similare și de nenumărate ori încheiate cu încălcarea articolului 5 alineatul (3) din convenție (a se vedea, printre altele, Tüm c. Turcia, citată anterior, § 44 Letellier c. Franța citată anterior, § 53). 28. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata detenției provizorii este excesivă. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 29. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 30. Guvernul consideră că motivul este prematur, dat fiind că procedura în litigiu este încă în curs de desfășurare. 31. Curtea consideră că excepția guvernului este incompatibilă cu natura plângerii, întrucât este de neconceput să se afirme că procedura împotriva căreia este condusă cauza duratei excesive trebuie mai întâi să înceteze (a se vedea, de exemplu, Erhun c. Turcia , 4818/03 și 53842/07, § 24, 16 iunie 2009). Prin urmare, Curtea respinge excepția guvernului cu privire la natura prematură a plângerii. 32. Curtea constată că acest motiv nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, aceasta subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Guvernul susține că durata procedurii suferite de reclamant nu este excesivă având în vedere natura infracțiunilor reproșate și gravitatea pedepselor comise; pe de altă parte, acesta reamintește că autoritățile banglandeze nu au găsit adresa persoanei implicate pentru a-l notifica cu privire la hotărârea Curții de Assisize și la cererea de recurs a reclamantului. Prin urmare, considerând că autoritățile naționale au manifestat toată diligența necesară în desfășurarea cauzei reclamantului, guvernul susține că întârzierea care rezultă din incapacitatea autorităților naționale de a localiza persoana implicată nu poate fi pusă în sarcina autorităților turce. 34 Reclamantul contestă aceste argumente și denunță inactivitatea autorităților turce care nu și-ar fi îndeplinit obligația de a lua măsuri adecvate pentru a asigura celeritatea procedurilor penale. Curtea constată că procedura în cauză a început la 12 iulie 1999, dată de arestarea reclamantului și că aceaceasta este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. Prin urmare, perioada care trebuie luată în considerare durează de unsprezece ani și șase luni. 36. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Daneshpayeh c. Turcia, 21086/04, §§ 26-29, 16 iulie 2009). 37. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea constată că nimic din dosar nu permite atribuirea duratei procedurii comportamentului recurentului aflat în detenție de mai mult de 11 ani. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea arată că, în speță, instanțele naționale au luat patru ani și șase luni pentru a se pronunța, pentru prima dată, cu privire la cauza recurentului (punctele 7 și 9 de mai sus). Cu toate acestea, guvernul nu a prezentat nicio explicație care să justifice această durată. Pe de altă parte, Curtea constată că între 2006 și 2008, examinarea cauzei a fost amânată din cauza incapacității autorităților banglandeze de a găsi adresa șerifului Islam (fost atașat militar bangladez în Turcia), rezident în Bangladesh, pentru a-i notifica actele juridice care le-au fost transmise de autoritățile turce. Având în vedere toate elementele dosarului, Curtea consideră că, deși autoritățile naționale nu pot fi considerate responsabile pentru întârzierea care rezultă din comportamentul părții care a formulat cazul, care nu le-a informat ulterior cu privire la schimbarea domiciliului și la pasivitatea autorităților bangladaze cu privire la dificultățile întâmpinate în notificarea documentelor, acest lucru nu poate justifica durata globală a procedurii în litigiu; într-adevăr, Comisia constată că, în urma notificării actelor juridice părții implicate în 2008, procedura penală rămâne în continuare în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. 38. În această privință, Curtea amintește că este de competența statelor să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (Djaid c. Franța, 38687/97, § 33, 29 septembrie 1999). În lumina acestor considerații, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința Reclamantul solicită, de asemenea, 20 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material, solicită, de asemenea, 50 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 40. Guvernul contestă aceste pretenții. 26. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 6 000 EUR. 41. Reclamantul nu solicită nici o sumă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; prin urmare, nu este necesar să se acorde. 42. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CESAR, CURȚA, LA UNANIMITATE, Declara cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale, sumă care trebuie convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 15 februarie 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte