CERVENKA c. REPUBLIQUE TCHEQUE

CERVENKA c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2011)

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA Cererea nr. 51201/07 prezentată de Jiří ČERVENKA Cerere nr. 51619/07 prezentată de Aleš RYJÁČEK împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), care are loc la 8 martie 2011 într-o Cameră compusă din Dean Spielmann, președinte, Karel Jungwiert, Bošjan M. Zupančič, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Ann Power; Angelika Nußberger, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, Având în vedere cererile menționate mai sus introduse la 16 noiembrie 2007, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT, primul reclamant, dl Jiří Červenka, este un cetățean ceh, născut în 1972 și rezident la Praga. Cel de-al doilea reclamant, dl Aleš Ryjáček, este cetățean ceh, născut în 1976 și rezident în Mukařov. Ambele sunt reprezentate în fața Curții de către dl K. Kubíček, avocat în baroul ceh. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul faptelor, cei doi reclamanți erau șoferi de taxi. (1) Faptele privind primul reclamant - dl Jiří Červenka la 3 februarie 2006, Departamentul de Transport al municipiului Praga a decis că reclamantul a comis o infracțiune administrativă în conformitate cu legea nr. 111/1994 Legea privind traficul rutier, atunci când, la 7 octombrie 2005, el le-a cerut clienților săi să plătească un preț prea mare care depășea limitele de reglementare stabilite pentru taxiuri. În conformitate cu legea menționată, s-a decis să-i retragă licența de taxi pentru o perioadă de doi ani. Reclamantul a făcut apel, susținând că nu au fost îndeplinite condițiile legale pentru aplicarea acestei sancțiuni. În decizia din 31 martie 2006, Ministerul Transporturilor a considerat că reclamantul a interpretat greșit reglementarea relevantă și că starea faptelor astfel cum a fost dovedită justifică faptul că acesta este privat de licența sa în temeiul legii nr. 111/1994. La 3 mai 2006, reclamantul, reprezentat de avocatul său, a intentat o acțiune administrativă împotriva deciziei Ministerului pe care l-a considerat nejustificată și contrară legii, susținând în special că decizia nu se baza pe faptele stabilite în mod corespunzător și că activitatea sa presupus delictală nu fusese demonstrată. În opinia sa, prețul pe care l-a solicitat era în conformitate cu normele, iar clienții nu l-au plătit oricum. La 20 octombrie 2006, Tribunalul Municipal din Praga a respins acțiunea respectivă din lipsă de temei, considerând că încălcarea legii de către reclamant a fost demonstrată în mod corespunzător și că pedeapsa aplicată era conformă cu legea nr. 111/1994. Instanța l-a instruit pe reclamant că o acțiune în casație putea fi formulată împotriva hotărârii în condițiile prevăzute la art. 102 și la art. 102 din Codul de procedură judiciară administrativă (Legea nr. 150/2002). La 22 decembrie 2006, reclamantul a atacat hotărârea și deciziile administrative anterioare printr-o acțiune constituțională în care și-a invocat drepturile la protecție judiciară și la proprietate. Acesta își reiterează argumentul potrivit căruia deciziile contestate nu se bazau pe o situație a faptelor stabilită în mod corespunzător, s-a plâns că nu a avut o ocazie suficientă de a se pronunța asupra documentelor care au stat la baza deciziilor autorităților administrative și polemiqua cu privire la interpretarea reglementării efectuate de aceste autorități. Prin Decizia din 21 mai 2007, Curtea Constituțională a declarat recursul inadmisibil pentru neobosirea căilor de atac disponibile. Aceasta a arătat că reclamantul nu a formulat o acțiune în Casație în fața Curții Administrative Supreme, deși a fost vorba de un motiv prevăzut de lege în vederea revizuirii hotărârii judecătorești și, deși a fost instruit în acest sens de către instanța municipală. Curtea a observat, de asemenea, că reclamantul nu a explicat în fața sa circumstanțele sau motivele care au determinat să nu exercite acțiunea respectivă în casation. 2. Fapte privind cel de-al doilea reclamant, M. Aleš Ryjáček, la 15 august 2003, departamentul de transport al municipiului Praga a decis că recurentul a comis o infracțiune administrativă în conformitate cu legea nr. 111/1994 privind traficul rutier, atunci când nu a dat chitanța clientului său, la 17 decembrie 2002, și pe care nu l-a făcut să-și înregistreze vehiculul drept taxi. În temeiul legii menționate, i s-a impus o amendă. Reprezentat de avocatul său, reclamantul a interjet apelat la această decizie pe care a considerat contrar legii, nejustificate și prea severe Prin decizia din 30 aprilie 2004, Ministerul Transporturilor a respins obiecțiile reclamantului, dar a fost de acord să reducă suma de la . La 3 iunie 2004, reclamantul a intentat o acțiune administrativă împotriva deciziei de minister, care, în opinia sa, era nejustificată și contrară legii, susținând în special că decizia nr. La 29 martie 2006, Tribunalul Municipal din Praga a respins această acțiune din cauza lipsei de temei. Decembrie 2002 demonstra suficient încălcarea legii de către solicitant, subscrie pe deplin motivelor prezentate de autoritățile administrative. Instanța l-a instruit pe solicitant că o acțiune în casare putea fi formulată împotriva hotărârii în condițiile prevăzute la art. 102 și s. din Codul de procedură judiciară administrativă (Legea nr. 150/2002). La 28 august 2006, reclamantul a atacat judecata și deciziile administrative anterioare printr-o acțiune constituțională în care și-a invocat drepturile la protecție judiciară și la proprietate și a susținut că autoritățile care au decis să nu ia în considerare toate criteriile legale și nu au respectat bunele maniere. Prin decizia din 20 iulie 2007, Curtea Constituțională a declarat recursul inadmisibil pentru neobosirea căilor de atac disponibile. Aceasta a arătat că reclamantul nu a formulat o acțiune în Casație în fața Curții Administrative Supreme, deși este vorba despre ultima acțiune care i-a fost disponibilă și, cu toate acestea, a fost instruită în acest sens de către instanța municipală. Curtea nota, în sfârșit, că condițiile prevăzute la art. 75 alineatul (2) litera (a) din Legea privind Curtea Constituțională nu au fost îndeplinite în speță. Legea nr. 150/2002, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2003 În conformitate cu art. 102, acțiunea în casare constituie o acțiune împotriva deciziei instanței administrative care permite unei părți la procedură să solicite anularea deciziei respective. Cu excepția cazului în care se prevede altfel, acțiunea în casare este admisibilă împotriva oricărei astfel de decizii. § 1 stabilește următoarele motive pentru care se poate introduce o acțiune în Casație (a) neregularitate constând într-o apreciere în cunoștință de cauză a unei chestiuni juridice de către instanță în procedura anterioară; (b) vice-procedura care rezultă din faptul că situația faptelor pe care s-a întemeiat autoritatea administrativă nu are nici un motiv în dosar sau este contrară informațiilor din dosar sau că legea a fost încălcată în momentul în care a fost stabilită faptele într-un mod care ar putea afecta regularitatea; (c) nulitatea procedurii în fața instanței care rezultă din faptul că nu au fost îndeplinite condițiile procedurii, că cauza a fost pronunțată de un judecător recuzat sau de o instanță compusă în mod ilegal; (e) neregularitatea deciziei prin care se respinge cererea sau se soluționează dispariția lacului. În conformitate cu art. 104 alin. (1), acțiunea în caz de casare nu este admisibilă în cauzele electorale sau în legătură cu un referendum local; în conformitate cu art. 104 2, nici recursul la casare nu poate fi îndreptat numai împotriva deciziei privind cheltuielile de judecată sau împotriva motivelor deciziei. În temeiul articolului 104 alineatul (3), acțiunea în casare nu este admisibilă în cazul în care acesta vizează o hotărâre pronunțată de instanță după anularea deciziei sale inițiale de către Curtea Administrativă Supremă sau o decizie privind desfășurarea unei proceduri sau a unei hotărâri cu caracter temporar. La art. 104 alineatul (4) prevede că acțiunea în casare nu este admisibilă în cazul în care se bazează pe alte motive decât cele menționate la art. 103 sau pe motivele pe care reclamantul nu le-a invocat în fața instanței care a pronunțat decizia contestată atunci când a putut face acest lucru. În conformitate cu art. 105 alineatul (2), pentru a introduce o acțiune în casare, reclamantul trebuie să fie reprezentat de un avocat, cu excepția cazului în care are el însuși o formare juridică universitară. 2. Legea nr. 182/1993 privind Curtea Constituțională (în versiunea sa în vigoare de la 1 aprilie 2004) La art. 72 alineatul (3) precizează că acțiunea constituțională trebuie introdusă în termen de 60 de zile de la data la care a fost notificată reclamantului decizia privind ultima cale de atac pe care i-o oferă legea pentru apărarea drepturilor sale ; poate fi vorba despre căi de atac obișnuite, căi de atac extraordinare, cu excepția căii de atac în curs de revizuire a procedurii sau a altor mijloace care vizează apărarea unui drept și care pot declanșa o procedură judiciară, administrativă sau de altă natură. În conformitate cu art. 75 alineatul (1), acțiunea constituțională este inadmisibilă atunci când reclamantul nu a exercitat toate căile de atac pe care le oferă legea pentru apărarea drepturilor sale [art. 72 alineatul (3) ]; aceasta nu se aplică acțiunii extraordinare care poate fi declarată inadmisibilă din motive care depind de puterea discreționară a autorității competente. În conformitate cu art. 75 alineatul (2) litera (a), Curtea Constituțională are posibilitatea de a nu declara o acțiune constituțională inadmisibilă în cazul în care nu se epuizează căile de atac oferite de lege, în cazul în care obiectul cererii de azil depășește în mod substanțial interesele proprii ale reclamantului și în cazul în care acțiunea a fost introdusă în termen de un an de la data depunerii cererii. (3) Practicile Curții Administrative Supreme și ale Curții Constituționale, așa cum sunt cunoscute de Curte, reiese din practica Curții Administrative Supreme că aceasta examinează frecvent acțiunile în Casație îndreptate împotriva deciziilor pronunțate în temeiul legii n 111/1994 privind traficul rutier, dintre care unele se referă la aceleași infracțiuni administrative ca cele reproșate reclamanților în speță (a se vedea, de exemplu, Hotărârile nr. 3 As 51/2004 din 8 iunie 2005, nr 4 As 30/2005 din 19 iunie 2006 și nr. 3 As 42/2005 din 13 decembrie 2006; Deciziile nr. 6 As 15/2005 din 4 aprilie 2007 și nr. 8 As 30/2007 din 27 aprilie 2007). Unele dintre aceste acțiuni în casation au dus la anularea hotărârilor Tribunalului Municipal din Praga (a se vedea, de exemplu, Hotărârea nr 6 As 36/2004 din 26 ianuarie 2007, n 8 As 29/2007 din 31 mai 2007, n 7As 7/2007 din 28 noiembrie 2007 etc.) Cel puțin două dintre aceste acțiuni au fost introduse de același avocat ca și cel care a reprezentat reclamanții din speță în fața autorităților naționale și a Curții și au avut drept consecință anularea hotărârilor Tribunalului municipal din 27 mai 2005 și 11 aprilie 2006: în acțiunea care a dus la pronunțarea hotărârii n 4 As 64/2005 din 31 mai 2007, autorul său se baza pe motivele prevăzute la art. 103 alineatul (1) litera (a), (b) și (d) din Legea nr. 150/2002 pentru a se plânge că nu a fost audiat și pentru a denunța suma prea mare a lapei; în recursul care a dus la pronunțarea hotărârii nr. 3 As 54/2006 din 8 august 2007, autorul său se baza pe motivele prevăzute la art. 103 alineatul (1) litera (b) și (d) din Legea nr. 150/2002 pentru a demasca faptul că starea faptelor nu a fost stabilită în mod corespunzător. Practica Curții Constituționale (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. I. ÚS 120/03 din 26 martie 2003, nr. II. ÚS 199/03 din 16 mai 2003, n. I. ÚS 486/03 din 29 septembrie 2003, n. II. ÚS 683/02 din 20 octombrie 2003, n. I. ÚS 485/03 din 6 noiembrie 2003, n. I. ÚS 645/06 din 24 ianuarie 2007, III. ÚS 933/06 din 30 ianuarie 2007, n. I. ÚS 572/07 din 14 martie 2007) arată că, referindu-se la principiul subsidiarității prevăzut la art. 75 alineatul (1) din Legea nr. 182/1993, această instanță impune în mod sistematic ca hotărârile instanțelor administrative pronunțate după intrarea în vigoare a Legii nr. 150/2002 sunt contestate prin intermediul unei căi de atac înainte de a face obiectul unei căi de atac constituționale. Curtea Constituțională constată în acest context că, în conformitate cu art. 102 din Legea nr. 150/2002, acțiunea în casare este admisibilă împotriva oricărei decizii a unui tribunal administrativ, cu excepția cazurilor de inadmisibilitate prevăzute în La art. 104, în cazul în care acțiunea în casare se bazează pe unul dintre motivele enunțate la art. 103 alineatul (1) litera (a) punctul (e) din legea menționată. Curtea Constituțională este competentă să examineze cauzele definitive în care incompatibilitatea cu Constituția nu poate fi repusă într-un alt mod, în special prin mijloacele prevăzute de standardele procedurale ; astfel, reclamantul care, deși este instruit în acest sens, nu a formulat o acțiune în Casație în fața Curții Administrative Supreme, nu a exercitat toate mijloacele pe care le oferă legea pentru a-și apăra drepturile. Invocând articolele 6 și 13 din convenție, cei doi reclamanți se plâng că Curtea Constituțională și-a declarat acțiunile constituționale inadmisibile fără a le examina pe fond, reproșându-le că nu au exercitat în prealabil acțiunea în casare. Acestea susțin că acțiunea în casare poate fi introdusă numai din motivele prevăzute în mod limitativ în art. 103 alineatul (1) din Legea nr. 150/2002 și că nici unul dintre aceste motive nu a fost relevant în cauzele lor. Din moment ce acest motiv nu constituia, în fapt, o acțiune cu adevărat accesibilă și efectivă, ei nu voiau să o introducă numai pentru forma și astfel să supraîncarce Curtea Administrativă Supremă în mod inutil. De asemenea, părțile interesate reproșează Curții Constituționale că nu au examinat posibilitatea de a aplica în cazul lor art. 75 alineatul (2) litera (a) din Legea nr. 182/1993. (2) Al doilea reclamant denunță, de asemenea, durata excesivă a procedurii în fața Tribunalului Municipal din Praga, în măsura în care acesta a luat aproape doi ani pentru a decide cu privire la acțiunea sa administrativă. (1) Curtea consideră mai întâi că este necesar, în temeiul articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul Curții, să se unească cererile înregistrate la nr. 51201/07 și 51619/07. (2) Reclamanții se plâng că Curtea Constituțională a refuzat să examineze fondul cauzelor lor reproșându-le că nu au exercitat acțiunea în casare, care, totuși, nu era accesibilă și efectivă în speță. În acest sens, ei invocă art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție. Din punctul de vedere al Curții, este necesar să se examineze prezenta cauză din perspectiva dreptului la o instanță, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. Într-adevăr, având în vedere că cerințele art. 13 din Convenție sunt mai puțin stricte decât cele prevăzute la art. 6 și absorbite de acestea în speță, Curtea nu consideră necesar să se ia în considerare cauza pe teren a art. 13 din Convenție. art. 6 alineatul (1) din Convenție prevede astfel în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Curtea reamintește că este vorba în special de instanțele naționale care au obligația de a interpreta legislația internă, în special normele procedurale, cum ar fi cele care stabilesc formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru a formula o acțiune. Aceste norme urmăresc să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a securității juridice În mod normal, persoanele interesate trebuie să se aștepte ca aceste norme să fie aplicate. (a se vedea, printre multe altele, Běleš și alte c. Republica Cehă , 47273/99, §§ 60-61, CEDH 2002 I. Curtea constată că este necesar să se facă distincție între prezenta cauză și cauza Flatejsek c. Republica Cehă 24021/03, 15 mai 2008) în care a examinat, în lumina unei jurisprudențe divergente denunțate de recurentul însuși, predictibilitatea cerinței privind epuizarea acțiunii în nulitate în temeiul dreptului de acces la Curtea Constituțională. Comisia reamintește că cauza pe care dl Faltejsek o prezentase în fața instanțelor naționale a fost una dintre primele la care sa ajuns noua versiune a Codului de procedură civilă privind acțiunea în nulitate în ordinea juridică cehă. Mai mult decât atât, la momentul respectiv existau fapte numeroase ale Curții Constituționale potrivit cărora, în situații similare cu cele ale domnului Flatejsek, această înaltă instanță nu impunea ca justițiabilii să fi introdus în prealabil o acțiune în nulitate; la cauza acestuia din urmă făcea, prin urmare, în această privință, o excepție (a se vedea Faltejsek citată anterior, §§ 32-33). În opinia Curții, circumstanțele acestor acțiuni nu sunt comparabile. În primul rând, aceasta este de la data intrării în vigoare a Codului de procedură judiciară administrativă, la 1 ianuarie 2003, că instanțele și chiar Curtea Constituțională (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. I. ÚS 120/03 din 26 martie 2003 și nr. II. ÚS 199/03 din 16 mai 2003 menționate în partea dreptul și practica internă relevante mai) au trebuit să cunoască cazuri în care codul respectiv și-a găsit aplicarea. Or, pentru cei doi reclamanți în speță, problema dacă ar trebui să se facă o acțiune în casare este formulată numai în 2006, după ce instanța municipală din Praga și-a respins acțiunile, adică în momentul în care exista o jurisprudență suficient de stabilită în acest domeniu a Curții Administrative Supreme și a Curții Constituționale. În plus, această jurisprudență pare să fie uniformă, iar părțile interesate înseși nu se pronunță, spre deosebire de reclamant în cauza Flatejsek: că a existat la momentul respectiv fapte ale deciziilor în care Curtea Constituțională a examinat fondul cauzelor similare, fără ca reclamanții să fi introdus mai întâi o acțiune în casation. Prin urmare, reclamantul nu contestă predictibilitatea cerinței de a epuiza acțiunea în casare, ci susțin că art. 103 alineatul (1) din Legea nr. 150/2002 nu le permitea să introducă o acțiune în casare întemeiată pe un motiv pe care nici unul dintre motivele de casare prevăzute în această dispoziție nu era relevant în cauzele lor. Curtea ia notă în acest sens de faptul că nu îi aparține în mod direct condițiile de admisibilitate a unei acțiuni interne și că îndoielile pe care un solicitant le poate avea asupra admisibilității sau eficienței unei acțiuni nu o scutesc, în principiu, de obligația de a-și exercita competența. În acest context, Curtea trebuie să sublinieze că Curtea Administrativă Supremă a examinat deja în fond numeroase cauze ale căror împrejurări erau comparabile cu cele ale reclamanților, și aceasta după ce a fost sesizată cu acțiuni în casare întemeiate pe acuzațiile cum ar fi starea faptelor nu a fost stabilită în mod corespunzător sau că suma la care se face referire în legea nr. 111/1994 era prea ridicat, însă este vorba despre aceleași doleanțe pe care reclamanții le-au prezentat instanței municipale și Curții Constituționale, fără a le fi invocat totuși într-o acțiune în casare. Acest lucru pare cu atât mai surprinzător cu cât persoanele interesate erau reprezentate de un avocat care, în numele altor clienți ai săi, introducea deja acțiuni în casație care se bazau pe aceleași motive și care au fost primite de Curtea Administrativă Supremă. Pe de altă parte, instanțele nu afirmă că introducerea unei căi de atac ar constitui pentru ele o sarcină disproporționată. O altă diferență față de cauza Faltejsek (precision) se datorează faptului că reclamanții au fost instruiți de tribunalul municipal de posibilitatea de a formula o acțiune în casație în condițiile prevăzute de Legea nr. 150/2002. au considerat că aceste condiții nu au fost întrunite în speță, așa cum îl susțin ei acum în fața Curții, se pune întrebarea de ce nu și-au exprimat îndoielile sau argumentele în această privință în fața Curții Constituționale, în scopul de a demasca obiecția sa de neobosire și de a-l determina să examineze fondul acțiunii lor. În aceste condiții, nu poate fi criticată Curtea Constituțională pentru faptul că nu a examinat în mod explicit, în cazul primului solicitant, posibilitatea de a fi lăsată la discreția sa - (d) aplicarea articolului 75 alineatul (2) litera (a) din Legea nr. 182/1993. În lumina considerațiilor de mai sus, Curtea consideră că abordarea instanței constituționale care a declarat inadmisibile acțiunile constituționale ale reclamanților poate fi privită ca fiind motivată de interesul unei bune administrări a justiției, inclusiv principiile subsidiarității și constanței jurprudențiale. Situația de care se plâng părțile interesate se datorează mai degrabă lipsei lor de diligență (a se vedea, mutatis mutandis, Báča c. Republica Cehă (dec.), n 9457/03, 23 octombrie 2006 Soffer c. Republica Cehă, n 31419/04, § 48, 8 noiembrie 2007 Steiniger c. Republica Cehă (dec.), 3673/03, 24 august 2010). În aceste condiții, nu se poate concluziona decât că au suferit un obstacol în calea dreptului lor de a avea acces la o instanță. În consecință, acest litigiu trebuie respins pentru lipsa vădită a temeiului în temeiul articolului 35 § 3 (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească cererile Declară cererile inadmisibile. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Modulul Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

Requête n

o

51201/07

présentée par Jiří ČERVENKA

Requête n

o

51619/07

présentée par Aleš RYJÁČEK

contre la République tchèque

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 8 mars 2011 en une Chambre composée de

:

Dean Spielmann, président,

Karel Jungwiert,

Boštjan M. Zupančič,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Ann Power,

Angelika Nußberger,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section,

Vu les requêtes susmentionnées introduites le 16 novembre 2007,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le premier requérant, M. Jiří Červenka, est un ressortissant tchèque, né en 1972 et résidant à Prague.

Le second requérant, M. Aleš Ryjáček, est un ressortissant tchèque, né en 1976 et résidant à Mukařov.

Ils sont tous les deux représentés devant la Cour par M

e

K. Kubíček, avocat au barreau tchèque.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Au moment des faits, les deux requérants étaient chauffeurs de taxi.

Le 3 février 2006, le département des transports de la municipalité de Prague décida que le requérant avait commis un délit administratif selon la loi n

o

111/1994 loi sur la circulation routière lorsque, le 7 octobre 2005, il avait fait payer à ses clients un prix trop élevé qui dépassait les limites réglementaires fixées pour les taxis. En vertu de ladite loi, il fut décidé de lui retirer sa licence de taxi pour une durée de deux ans.

Le requérant fit appel, alléguant que les conditions légales pour lui infliger ladite sanction n’étaient pas réunies.

Dans la décision du 31 mars 2006, le ministère des Transports considéra que le requérant se livrait à une interprétation erronée de la réglementation pertinente et que l’état des faits tel qu’il avait été démontré justifiait qu’il soit privé de sa licence en vertu de la loi n

o

111/1994.

Le 3 mai 2006, le requérant, représenté par son avocat, intenta une action administrative contre la décision du ministère qu’il jugea injustifiée et contraire à la loi. Il soutint notamment que la décision ne s’appuyait pas sur les faits dûment établis et que son activité prétendument délictuelle n’avait pas été démontrée

; selon lui, le prix qu’il avait demandé était conforme à la réglementation et les clients ne l’avaient de toute manière pas payé.

Le 20 octobre 2006, le tribunal municipal de Prague rejeta ladite action pour manque de fondement, considérant que l’infraction à la loi par le requérant avait été dûment démontrée et que la sanction infligée était conforme à la loi n

o

111/1994. Le tribunal instruisit le requérant qu’un recours en cassation pouvait être formé contre le jugement dans les conditions prévues à l’article 102 et s. du code de procédure judiciaire administrative (loi n

o

150/2002).

Le 22 décembre 2006, le requérant attaqua le jugement et les décisions administratives précédentes par un recours constitutionnel dans lequel il invoqua ses droits à la protection judiciaire et à la propriété. Il y réitéra son argument selon lequel les décisions contestées ne s’appuyaient pas sur un état des faits dûment établi, se plaignit de ne pas avoir eu une occasion suffisante de se prononcer sur les documents ayant servi de base aux décisions des autorités administratives et polémiqua sur l’interprétation de la réglementation faite par ces autorités.

Par la décision du 21 mai 2007, la Cour constitutionnelle déclara le recours irrecevable pour non-épuisement des voies de recours disponibles. Elle releva que le requérant n’avait pas formé un recours en cassation devant la Cour administrative suprême, bien qu’il s’agît d’un moyen prévu par la loi en vue du réexamen de la décision judiciaire et bien qu’il eût été instruit dans ce sens par le tribunal municipal. La cour observa en outre que le requérant n’explicita pas devant elle les circonstances ou motifs l’ayant amené à ne pas exercer ledit recours en cassation.

Le 15 août 2003, le département des transports de la municipalité de Prague décida que le requérant avait commis un délit administratif selon la loi n

o

111/1994 sur la circulation routière lorsqu’il n’avait pas donné le reçu à son client, le 17 décembre 2002, et qu’il n’avait pas fait enregistrer son véhicule comme taxi. En vertu de ladite loi, il se vit imposer une amende.

Représenté par son avocat, le requérant interjeta appel de cette décision qu’il jugea contraire à la loi, injustifiée et trop sévère

; il allégua notamment que les faits n’avaient pas été suffisamment démontrés et qu’il y avait eu violation du principe

ne bis in idem

.

Par la décision du 30 avril 2004, le ministère des Transports réfuta les objections du requérant mais accepta de réduire le montant de l’amende.

Le 3 juin 2004, le requérant intenta une action administrative contre la décision du ministère, qui était selon lui injustifiée et contraire à la loi. Il soutint notamment que la décision n’explicitait pas suffisamment les faits ni le raisonnement sur lesquels elle s’appuyait et que le montant de l’amende était trop élevé.

Le 29 mars 2006, le tribunal municipal de Prague rejeta ladite action pour manque de fondement. Considérant que le procès-verbal dressé le 17

décembre 2002 démontrait suffisamment la violation de la loi par le requérant, il souscrivit entièrement aux motifs avancés par les autorités administratives. Le tribunal instruisit le requérant qu’un recours en cassation pouvait être formé contre le jugement dans les conditions prévues à l’article 102 et s. du code de procédure judiciaire administrative (loi n

o

150/2002).

Le 28 août 2006, le requérant attaqua le jugement et les décisions administratives précédentes par un recours constitutionnel dans lequel il invoqua ses droits à la protection judiciaire et à la propriété. Il soutint que les autorités décidant de l’amende n’avaient pas tenu compte de tous les critères légaux ni respecté les bonnes mœurs. Dénonçant une pratique divergente des autorités administratives quant au montant des amendes, il considéra que le montant de son amende était trop élevé et contraire à la loi.

Par la décision du 20 juillet 2007, la Cour constitutionnelle déclara le recours irrecevable pour non-épuisement des voies de recours disponibles. Elle releva que le requérant n’avait pas formé un recours en cassation devant la Cour administrative suprême, bien qu’il s’agît du dernier recours qui lui était disponible et bien qu’il eût été instruit dans ce sens par le tribunal municipal. La cour nota enfin que les conditions de l’article 75

§

2 a) de la loi sur la Cour constitutionnelle n’étaient pas réunies en l’espèce.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

o

150/2002), entré en vigueur le 1

er

janvier 2003

Aux termes de l’article 102, le recours en cassation constitue un recours contre la décision du tribunal administratif qui permet à une partie à la procédure de demander l’annulation de ladite décision. Sauf disposition contraire, le recours en cassation est admissible contre toute décision de ce type.

L’article 103

:

a) irrégularité consistant en une appréciation erronée d’une question juridique par le tribunal dans la procédure antérieure,

b) vices de procédure résultant du fait que l’état des faits sur lesquels s’est fondée l’autorité administrative n’a pas d’appui dans le dossier ou est contraire aux informations dans le dossier, ou que la loi a été enfreinte lors de l’établissement des faits d’une manière pouvant entacher la régularité,

c) nullité de la procédure devant le tribunal résultant du fait que les conditions de la procédure n’ont pas été réunies, que l’affaire a été tranchée par un juge récusé ou par un tribunal irrégulièrement composé,

d) impossibilité de réexaminer une décision due à son caractère incompréhensible ou au manque de motifs, ou autre vice pouvant entacher la régularité de la décision sur le fond,

e) irrégularité de la décision rejetant la demande ou prononçant l’extinction de l’instance.

Selon l’article 104 § 1, le recours en cassation n’est pas admissible dans les affaires électorales ou relatives à un référendum local

; selon l’article 104

§

2, le recours en cassation ne peut pas non plus être dirigé uniquement contre la décision sur les frais de justice ou contre les motifs de la décision. En vertu de l’article 104 § 3, le recours en cassation n’est pas admissible lorsqu’il vise une décision rendue par le tribunal après que sa décision initiale a été annulée par la Cour administrative suprême, ou une décision relative à la conduite d’une procédure ou celle qui est de nature temporaire. L’article 104 § 4 dispose que le recours en cassation n’est pas admissible lorsqu’il se fonde sur les motifs autres que ceux énoncés dans l’article 103, ou sur les motifs que le requérant n’avait pas soulevés devant le tribunal ayant rendu la décision contestée alors qu’il aurait pu le faire.

Aux termes de l’article 105 § 2, pour former un recours en cassation, le requérant doit être représenté par un avocat à moins qu’il ait lui-même une formation juridique universitaire.

o

182/1993 sur la Cour constitutionnelle (dans sa version en vigueur depuis le 1

er

avril 2004)

L’article 72 § 3 précise que le recours constitutionnel doit être introduit dans un délai de soixante jours à compter de la date à laquelle a été notifiée au requérant la décision sur la dernière voie de recours que lui offre la loi pour défendre ses droits

; il peut s’agir de voies de recours ordinaires, de voies de recours extraordinaires à l’exception du recours en révision de la procédure, ou d’autres moyens visant la défense d’un droit et susceptibles de déclencher une procédure judiciaire, administrative ou autre.

Selon l’article 75 § 1, le recours constitutionnel est irrecevable lorsque le requérant n’a pas exercé toutes les voies de recours que lui offre la loi pour défendre ses droits (article 72 § 3)

; cela ne s’applique pas au recours extraordinaire qui peut être déclaré non admissible pour les motifs dépendant du pouvoir discrétionnaire de l’autorité compétente.

Aux termes de l’article 75 § 2 a), la Cour constitutionnelle a la possibilité de ne pas déclarer un recours constitutionnel irrecevable en cas de non-épuisement des voies de recours offertes par la loi si l’enjeu de la demande dépasse de façon substantielle les intérêts propres du requérant et si le recours a été introduit dans le délai d’un an à compter du fait qui constitue l’objet de la demande.

Il ressort de la pratique de la Cour administrative suprême que celle-ci examine fréquemment les recours en cassation dirigés contre les décisions rendues en vertu de la loi n

o

111/1994 sur la circulation routière, dont certaines concernent les mêmes délits administratifs que ceux reprochés aux requérants en l’espèce (voir, par exemple, les arrêts n

o

3 As 51/2004 du 8

juin 2005, n

o

4 As 30/2005 du 19 juin 2006 et n

o

3 As 42/2005 du 13

décembre 2006

; les décisions n

o

6 As 15/2005 du 4 avril 2007 et n

o

8 As 30/2007 du 27 avril 2007). Certains de ces recours en cassation ont abouti à

l’annulation des arrêts du tribunal municipal de Prague (voir, par exemple, les arrêts n

o

6 As 36/2004 du 26 janvier 2007, n

o

8 As 29/2007 du 31

mai

2007, n

o

7 As 7/2007 du 28 novembre 2007, etc.). Au moins deux de ces recours ont été introduits par le même avocat que celui ayant représenté les requérants de l’espèce devant les autorités nationales et la Cour, et ont eu pour conséquence l’annulation des arrêts du tribunal municipal rendus le 27

mai 2005 et le 11 avril 2006

: dans le recours ayant abouti à l’arrêt n

o

4 As 64/2005 du 31 mai 2007, son auteur se fondait sur les motifs prévus par l’article 103 § 1 a), b) et d) de la loi n

o

150/2002 pour se plaindre de ne pas avoir été entendu et pour dénoncer le montant trop élevé de l’amende

; dans le recours ayant abouti à l’arrêt n

o

3 As 54/2006

du 8 août 2007, son auteur se fondait sur les motifs prévus par l’article 103 § 1 b) et d) de la loi n

o

150/2002 pour dénoncer que l’état des faits n’avait pas été dûment établi.

La pratique de la Cour constitutionnelle (voir, à titre d’exemple, les décisions n

o

I. ÚS 120/03 du 26 mars 2003, n

o

II. ÚS 199/03 du 16

mai

2003, n

o

I. ÚS 486/03 du 29 septembre 2003, n

o

II. ÚS 683/02 du 20

octobre 2003, n

o

I. ÚS 485/03 du 6 novembre 2003, n

o

I. ÚS 645/06 du 24 janvier 2007, n

o

III. ÚS 933/06 du 30 janvier 2007, n

o

I. ÚS 572/07 du 14

mars 2007) fait apparaître que, se référant au principe de subsidiarité consacré par l’article 75 § 1 de la loi n

o

182/1993, cette juridiction exige systématiquement que les décisions des tribunaux administratifs rendues après l’entrée en vigueur de la loi n

o

150/2002 soient contestées par le biais d’un recours en cassation avant de faire l’objet d’un recours constitutionnel. La Cour constitutionnelle observe dans ce contexte que, selon l’article 102 de la loi n

o

150/2002, le recours en cassation est admissible contre toute décision d’un tribunal administratif, sauf les cas d’inadmissibilité prévus à

l’article 104, lorsque le recours en cassation se fonde sur un des motifs énoncés dans l’article 103 § 1 a) – e) de ladite loi. La Cour constitutionnelle est compétente pour se pencher sur les affaires définitives dans lesquelles l’incompatibilité avec la Constitution ne peut pas être redressée d’une autre manière, notamment par le biais des moyens prévus par les normes procédurales

; ainsi, le plaignant qui, bien qu’instruit dans ce sens, ne forme pas un recours en cassation devant la Cour administrative suprême, n’aura pas exercé tous les moyens que la loi lui offre pour défendre ses droits.

GRIEFS

o

150/2002 et qu’aucun de ces motifs n’était pertinent dans leurs causes. Dès lors que ce moyen ne constituait pas en l’occurrence un recours réellement accessible et effectif, ils ne voulaient pas l’introduire uniquement pour la forme et surcharger ainsi la Cour administrative suprême inutilement.

Les intéressés reprochent également à la Cour constitutionnelle de ne pas avoir examiné la possibilité d’appliquer dans leur cas l’article 75 § 2 a) de la loi n

o

182/1993.

EN DROIT

os

51201/07 et 51619/07.

De l’avis de la Cour, il convient d’examiner la présente affaire sous l’angle du droit à un tribunal, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. En effet, vu que les exigences de l’article 13 de la Convention sont moins strictes que celles de l’article 6, et absorbées par elles en l’espèce, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner l’affaire sur le terrain de l’article 13 de la Convention.

L’article 6 § 1 de la Convention dispose ainsi dans sa partie pertinente

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

La Cour rappelle que c’est notamment aux juridictions nationales qu’il incombe d’interpréter la législation interne, et en particulier les règles procédurales telles que celles fixant les formalités et délais à observer pour former un recours. De telles règles visent à

assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, de la sécurité juridique

; les intéressés doivent normalement s’attendre à ce que ces règles soient appliquées. Par ailleurs, le «

droit à un tribunal

», dont le droit d’accès constitue un aspect, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment en ce qui concerne les conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (voir, parmi beaucoup d’autres,

Běleš et autres c.

République tchèque

, n

o

47273/99, §§ 60-61, CEDH 2002

‑

I).

La Cour observe d’emblée qu’il y a lieu de distinguer la présente affaire de l’affaire

Faltejsek c. République tchèque

(n

o

24021/03, 15 mai 2008) où elle a examiné, à la lumière d’une jurisprudence divergente dénoncée par le requérant lui-même, la prévisibilité de l’exigence d’épuisement de l’action en nullité au regard du droit d’accès à la Cour constitutionnelle. Elle rappelle que la cause que M. Faltejsek avait portée devant les tribunaux nationaux a été l’une des premières à laquelle s’appliquait la nouvelle version du code de procédure civile introduisant l’action en nullité dans l’ordre juridique tchèque. De plus, il existait à l’époque des faits maintes décisions de la Cour constitutionnelle faisant apparaître que dans des situations analogues à celle de M. Faltejsek, cette haute juridiction n’exigeait pas que les justiciables aient au préalable introduit une action en nullité

; l’affaire de ce dernier faisait donc à cet égard figure d’exception (voir

Faltejsek

précité, §§ 32-33).

De l’avis de la Cour, les circonstances des présentes requêtes ne sont pas comparables. Tout d’abord, c’est dès l’entrée en vigueur du code de procédure judiciaire administrative, le 1

er

janvier 2003, que les tribunaux et même la Cour constitutionnelle (voir, par exemple, les décisions n

o

I. ÚS 120/03 du 26 mars 2003 et n

o

II. ÚS 199/03 du 16 mai 2003 citées dans la partie «

le droit et la pratique internes pertinents

») ont eu à connaître des affaires dans lesquelles ledit code trouvait son application. Or, pour les deux requérants en l’espèce, la question de savoir s’il y avait lieu d’exercer un recours en cassation s’est posée seulement en 2006, après que le tribunal municipal de Prague a rejeté leurs actions, c’est-à-dire au moment où il existait en la matière une jurisprudence suffisamment établie de la Cour administrative suprême et de la Cour constitutionnelle. De plus, cette jurisprudence semble être uniforme et les intéressés eux-mêmes n’allèguent pas, contrairement au requérant dans l’affaire

Faltejsek

précitée, qu’il existait à l’époque des faits des décisions dans lesquelles la Cour constitutionnelle a examiné le fond des affaires analogues sans que les plaignants aient d’abord introduit un recours en cassation.

Le requérants ne contestent donc pas la prévisibilité de l’exigence d’épuiser le recours en cassation, ils soutiennent plutôt que l’article 103 § 1 de la loi n

o

150/2002 ne leur permettait pas de former un recours en cassation fondé puisqu’aucun des motifs de cassation énoncés dans cette disposition n’était pertinent dans leurs causes. La Cour note à cet égard qu’il ne lui appartient pas d’interpréter les conditions de recevabilité d’un recours interne et que les doutes qu’un requérant peut avoir sur la recevabilité ou l’efficacité d’un recours ne le dispensent en principe pas de l’obligation de l’exercer. Dans ce contexte, la Cour se doit de relever que la Cour administrative suprême a déjà examiné au fond de nombreuses affaires dont les circonstances étaient comparables à celles des requérants, et ce après avoir été saisie de recours en cassation fondés sur les allégations telles que l’état des faits n’avait pas été dûment établi ou que le montant de l’amende infligée en vertu de la loi n

o

111/1994 était trop élevé. Or, il s’agit des mêmes doléances que celles que les requérants ont soumises au tribunal municipal et à la Cour constitutionnelle, sans toutefois les avoir soulevées dans un recours en cassation. Cela paraît d’autant plus étonnant que les intéressés étaient représentés par un avocat qui avait déjà introduit, au nom d’autres de ses clients, des recours en cassation qui se fondaient sur les mêmes motifs et qui ont été accueillis par la Cour administrative suprême. Par ailleurs, les requérants n’allèguent pas que l’introduction d’un recours en cassation constituerait pour eux une charge disproportionnée.

Une autre différence par rapport à l’affaire

Faltejsek

(précité) tient au fait que les requérants ont été instruits par le tribunal municipal de la possibilité de former un recours en cassation dans les conditions prévues par la loi n

o

150/2002. S’ils estimaient que ces conditions n’étaient pas réunies en l’espèce, comme ils le soutiennent désormais devant la Cour, il se pose la question de savoir pourquoi ils n’ont pas formulé leurs doutes ou arguments à cet égard devant la Cour constitutionnelle, en vue d’anticiper son objection de non-épuisement et de l’amener à examiner le fond de leurs recours. Dans ces conditions, l’on ne saurait reprocher à la Cour constitutionnelle de ne pas avoir explicitement examiné, dans le cas du premier requérant, la possibilité – laissée à sa discrétion - d’appliquer l’article 75 § 2 a) de la loi n

o

182/1993.

A la lumière des considérations ci-dessus, la Cour estime que la démarche de la juridiction constitutionnelle qui a déclaré irrecevables les recours constitutionnels des requérants peut être regardée comme ayant été motivée par l’intérêt d’une bonne administration de la justice, incluant les principes de subsidiarité et de constance jurisprudentielle. La situation dont les intéressés se plaignent est ainsi imputable plutôt à leur manque de diligence (voir,

mutatis mutandis, Báča c.

République tchèque

(déc.), n

o

9457/03, 23 octobre 2006

;

Soffer c. République tchèque

, n

o

31419/04, §

48, 8 novembre 2007

;

Steiniger c.

République tchèque

(déc.), n

o

3673/03, 24 août 2010). Dans ces conditions, l’on ne saurait conclure qu’ils ont subi une entrave à leur droit d’accès à un tribunal.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de joindre les requêtes

;

Déclare

les requêtes irrecevables.

Claudia Westerdiek

Dean Spielmann

Greffière

Président