cererii nr. 8615/08
prezentată de Philippe ESCOFFIER
contra Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincisprezecea), sesizată la 8 martie 2011 într-o componență formată din:
Dean Spielmann,
președinte,
Elisabet Fura,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Boštjan M. Zupančič,
Mark Villiger,
Angelika Nußberger,
judecători,
și Claudia Westerdiek,
greffier de secțiune,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 12 ianuarie 2008,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberări, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, dl. Philippe Escoffier, este un cetățean francez, născut în 1944 și rezidând la Hyères. Este reprezentat în fața Curții de doamna J. Lefort, avocat la La Valette-du-Var. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, doamna E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul este proprietar al unui teren complet forestier, situat la extremitatea peninsulei Giens în departamentul Var.
Statul francez a inițiat un proiect de clasificare a unei părți a peninsulei Giens. O anchetă preliminară acestei clasificări a fost efectuată din 3 la 28 iulie 2000. Confruntată cu numeroase proteste, inclusiv a reclamantului, prefectul Var-ului a decis, la 3 octombrie 2000, să instituie „un comitet de locuri" reunind diverse părți interesate de proiect.
Comisia departamentală a siturilor și comisia superioară a siturilor au emis avize favorabile acestui proiect de clasificare la date neprecizate.
Proiectul de decret a fost apoi prezentat Consiliului de Stat care a dat un aviz consultativ la 4 octombrie 2005.
La 27 decembrie 2005, ministrul Ecologiei a emis un decret de clasificare a sitului. La 3 ianuarie 2006 Jurnalul oficial a publicat următorul extras:
„Prin decret din 27 decembrie 2005, este clasificată printre siturile din departamentul Var ansamblul format din peninsula Giens, insulele și islazurile învecinate, lacul și salinele Pesquiers și Vechi Saline, pe teritoriul comunelor Hyères-les-Palmiers și La Londe-les-Maures.
"
Jurnalul oficial a precizat, de asemenea, că textul integral al acestui decret și planurile anexate ar putea fi consultate la prefectura Var și la primăriile Hyères-les-Palmiers și La Londe-les-Maures.
La cererea unui alt administrat decât reclamantul, un huissier s-a prezentat la cele trei locuri precitate și a constatat, prin proces-verbal din 8 februarie 2006, că textul integral al decretului nu era disponibil.
O copie a integralității decretului din 27 decembrie 2005 a fost adresată prefectului Var de ministrul Ecologiei și Dezvoltării Durabile la 6 februarie 2006. Prefectul a transmis apoi decretul primarilor comunelor Hyères-les-Palmiers și La Londe-les-Maures prin scrisoare din 14 februarie 2006, primită la 16 februarie următoare.
Reclamantul susține că nu a putut lua cunoaștere de conținutul acestui decret înainte de a-l contesta.
Guvernul precizează că acest text a fost disponibil pentru consultare la prefectura Toulon de la 6 februarie 2006 și în primăriile celor două comune interesate de la 16 februarie 2006.
Doar mai mulți interesați au contestat legalitatea acestui decret în fața Consilului de Stat. Reclamantul a depus o cerere introductivă de instanță la 3 martie 2006. La 20 iunie 2007, comisarul Guvernului l-a informat asupra sensului concluziilor sale. Ședința a avut loc la 20 iunie 2007. Avocatul reclamantului a participat, dar nu a putut lua cuvântul deoarece, fiind avocat la Baroul Toulon și nu avocat la consilii, nu era autorizat să o facă. A depus totuși o notă în deliberat la 25 iunie 2007, în care a susținut în special că procedura administrativă a nerespectrat mai multe cerințe ale articolului 6 din Convenție.
Prin hotărâre din 13 iulie 2007, Consilul de Stat a confirmat legalitatea decretului atacat și a respins argumentele prezentate de reclamant. A considerat în special că decretul purta semnăturile necesare și că ancheta preliminară clasificării s-a desfășurat conform legii. La cererea unui alt locuitor al peninsulei Giens, a anulat totuși decretul litigios, dar doar în măsura în care acesta excludea un parc de parcare aparținând domeniului public departamental din lista parcelelor clasificate.
Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 25 septembrie 2007.
B.
Dreptul intern relevant
Codul mediului dispune:
Articolul L341-1
„Este stabilit în fiecare departament o listă a monumentelor naturale și siturilor a căror conservare sau preservare prezintă, din punct de vedere artistic, istoric, științific, legendar sau pitoresc, un interes general (...)
"
Articolul L341-3
„Atunci când un monument natural sau un sit aparținând în totalitate sau parțial unor persoane [private] face obiectul unui proiect de clasificare, interesații sunt invitați să-și prezinte observațiile conform unei proceduri stabilite prin decret în Consilul de Stat.
"
Articolul L341-6
„Monumentul natural sau sitiul aparținând unei [persoane private] este clasificat prin ordin al ministrului responsabil cu siturile dacă există consimțământul proprietarului. Ordinul determină condițiile clasificării.
În lipsa consimțământului proprietarului, clasificarea este pronunțată, după avizul comisiei superioare, prin decret în Consilul de Stat. Clasificarea poate da drepturi la indemnizație în favoarea proprietarului dacă determină o modificare a stării sau utilizării locurilor care produce o prejudiciere directă, materială și certă.
Cererea de indemnizație trebuie produsă în termen de șase luni de la data punerii în ultimatum a proprietarului de a modifica starea sau utilizarea locurilor conform prevederilor deosebite ale deciziei de clasificare. În lipsa unui acord amiabil, indemnizația este fixată de judecătorul exproprierii (...)
"
Articolul L341-7
„De la ziua în care administrația responsabilă cu siturile notifică proprietarului unui monument natural sau sit intenția sa de a continua clasificarea, nu pot fi aduse modificări la starea locurilor sau la aspectul acestora timp de doisprezece luni, decât cu autorizare specială (...)
"
Articolul L341-8
„Orice ordin sau decret pronunțând o clasificare este publicat, cu grijele administrației responsabile cu siturile, la biroul ipotecilor din locația bunului clasificat.
"
Articolul L341-9
„Efectele clasificării urmăresc monumentul natural sau sitiul clasificat, în mâinile cui vor trece.
Oricine alieneaza un monument natural sau sit clasificat este obligat să facă cunoscut cumpărătorului existența acestei clasificări.
Orice alienare a unui monument natural sau sit clasificat trebuie, în termen de cincisprezece zile de la data sa, să fie notificată ministrului responsabil cu siturile de către cel care a consimțit-o.
"
Articolul L341-10
„Monumentele naturale sau siturile clasificate nu pot nici fi distruse, nici modificate în starea sau aspectul lor decât cu autorizare specială.
"
Articolul L341-19
„I. - Sunt pedepsite cu o amendă de 9.000 de euro:
1o
Faptul de a proceda la lucrări pe un monument natural sau sit înscris fără a anunța administrația (...);
2o
Faptul de a aliena un monument natural sau sit clasificat fără a face cunoscut cumpărătorului existența clasificării sau fără a notifica această alienare administrației (...);
3o
Faptul de a stabili o servitute pe un monument natural sau sit clasificat fără acordul administrației (...).
1o
Faptul de a aduce modificări pe un monument natural sau sit în curs de clasificare în încălcare a dispozițiilor articolului L. 341-7;
2o
Faptul de a distruge sau de a modifica în stare sau aspect un monument natural sau sit clasificat fără autorizarea prevăzută la articolul L. 341-10;
(...)
"
Articolul R311-1
„Consilul de Stat este competent să cunoască în primă și ultimă instanță:
1o
Recursurile îndreptate împotriva ordinelor Președintelui Republicii și decretelor;
(...)
"
Articolul R733-3
„Decât dacă o parte cere altfel, comisarul Guvernului asistă la deliberare. Nu ia parte.
Cererea prevăzută în alineatul anterior este prezentată în scris. Poate fi prezentată în orice moment al procedurii înainte de deliberare.
"
Codul de justiție administrativă, după cum a fost modificat prin decretul nr. 2008-255 din 6 martie 2008 referitor la organizarea și funcționarea Consilului de Stat, se citește după cum urmează:
Articolul R122-21-1
„(...) membrii Consilului de Stat nu pot participa la judecarea recursurilor îndreptate împotriva actelor preluate după avizul Consilului de Stat, dacă au participat la deliberarea acestui aviz."
1.Reclamantul invocă art. 6 § 1 din Convenție în sprijinul mai multor plângeri.
Consideră în special că dubla intervenție a Consilului de Stat în cazul de spață, mai întâi ca autoritate consultativă a guvernului, apoi ca judecător al legalității decretului, este contrară cerințelor de imparțialitate.
Estimează că imposibilitatea de a lua cunoaștere a integralității decretului litigios a sfărâmat egalitatea armelor.
Se plânge, de asemenea, că nu a beneficiat de un recurs efectiv în măsura în care nu a beneficiat de un dublu grad de jurisdicție și în care nu a putut auzi cauza de un tribunal dotat cu plena jurisdicție.
Contesta motivația insuficientă a hotărârii Consilului de Stat și estimează că prezența comisarului guvernului la deliberare al Consilului de Stat, faptul că avocatul sa nu a putut lua cuvântul la ședința din fața acestei instanțe și comunicarea tardivă de către administrație a observațiilor sale în apărare au sfărâmat egalitatea armelor.
2.Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de absența proporționalității între interferența în dreptul sa de proprietate și scopurile urmărite prin clasificarea sitului. Susține în special că clasificarea bunului sa i-a luat orice constructibilitate eventuală.
Contesta, de asemenea, absența indemnizației și a unei faze reale de consultare preliminară.
1.
Reclamantul se plânge de mai multe plângeri derivând din presupusul defect de corectitudine a procedurii. Invocă art. 6 din Convenție ale căror pasaje relevante se citesc după cum urmează:
„Orice persoană are drept la auzirea cazului sa în mod corect (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) litigiile asupra drepturilor și obligațiilor de caracter civil (...)
"
A.
Asupra plângerii derivând din dualitatea de funcții a Consilului de Stat
Reclamantul consideră că dubla intervenție a Consilului de Stat în cazul de spață, mai întâi ca autoritate consultativă a guvernului în pregătirea decretului, apoi ca judecător al legalității acestui text, este contrară cerințelor de imparțialitate.
1.
Argumentele părților
Reclamantul estimează că acumularea de funcții consultative și contentioase de către Consilul de Stat este de natură a provoca îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Subliniază că decretul din 6 martie 2008, instituind oficial imposibilitatea pentru un consilier să participe la judecarea recursurilor îndreptate împotriva actelor preluate după avizul Consilului de Stat dacă a participat la deliberarea acestui aviz, a intrat în vigoare posterior la 13 iulie 2007, data hotărârii Consilului de Stat în cazul de spață.
Observă, de asemenea, că lista membrilor secției lucrări publice a Consilului de Stat produsă de Guvern, după cum rezultă din registrul ședințelor, este foarte greu de citit, ceea ce nu permite dispersarea îndoielilor cu privire la imparțialitatea obiectivă a Consilului de Stat. Regretă, de asemenea, că Guvernul nu a produs avizul consultativ dat de Consilul de Stat pe motiv că nu figurează numele consilierilor care au participat la deliberare.
Lipsind cunoștință a numelor consilierilor care au participat la avizul consultativ, reclamantul conchide la încălcarea articolului 6 din Convenție.
Guvernul reamintește că acumularea de funcții consultative și contentioase nu este, în sine, contrară Convenției (Procola c. Luxemburg, 28 septembrie 1995, seria A nr. 326; Sacilor-Lormines c. Franța, nr. 65411/01, § 71, CEDO 2006-XIII; Uniunea federală a consumatorilor din Côte d'Or Que Choisir c. Franța (decizie), nr. 39699/03, 30 iunie 2009). Precizează că Consilul de Stat se gândește cu atenție ca dualismul funcțiilor să nu pună în chibzuiala imparțialitatea sa obiectivă. În special, regula deplasărilor sistematice atunci când un consilier este chemat să șadă în ambele formații este atent respectată. Astfel, nici o confuzie de roluri nu este posibilă în cadrul Consilului de Stat. Această practică a fost de altfel oficial consacrată de decretul din 6 martie 2008.
În cazul de spață, Guvernul se sprijină pe registrul ședinței din 4 octombrie 2005 în care sunt notate în mod manuscris numele consilierilor care au participat la avizul consultativ. Comparând aceste nume cu cele menționate în hotărârea din 13 iulie 2007, Guvernul observă că nici un magistrat nu a participat la ambele formații și conchide la absența încălcării articolului 6.
2.
Aprecierea Curții
Curtea observă de la început că reclamantul nu contesta independența Consilului de Stat față de puterea executivă (a se vedea, a contrario, Uniunea federală a consumatorilor din Côte d'Or Que Choisir, citat anterior), ci se plânge în cazul de spață de lipsa imparțialității structurale a Înaltei instanțe administrative.
Se pune deci întrebarea dacă, în circumstanțele cauzei, Consilul de Stat poseda „aparența" independenței necesare sau imparțialitatea „obiectivă" dorită, cu înțelegerea că aceste întrebări trebuie examinate în comun, noțiunile de independență și imparțialitate obiectivă fiind strâns legate (a se vedea, în special, Sacilor-Lormines, citat anterior, § 62).
Curtea reamintește, pe de o parte, că nu-i aparține să hotărască în abstract cu privire la întrebarea dacă atribuțiile consultative ale Consilului de Stat sunt compatibile cu funcțiile sale judiciare și cerințele de independență și imparțialitate pe care le implică și, pe de altă parte, că principiul separării puterilor nu este „determinant în abstract". Aceasta revine numai să determine în fiecare caz dacă avizul dat de înalta instanță a constituit „un fel de prejudecată" a hotărârii criticate, „ducând la îndoiala privind imparțialitatea „obiectivă" a formației de judecată din cauza exercitării succesive a funcțiilor consultative și judiciare" (Sacikor-Lormines, citat anterior, §§ 70-74).
În cazul de spață, pe această ultimă chestiune și văzând observațiile părților, Curtea consideră dovedit faptul că nici un membru al formației de judecată sesizată cu cererea de anulare a decretului din 27 decembrie 2005 nu participase anterior la formația care dăduse avizul asupra acestui text (a se vedea, mutatis mutandis, Uniunea federală a consumatorilor din Côte d'Or Que Choisir, citat anterior).
Curtea deduce de aici că temerile reclamantului cu privire la independența și imparțialitatea formației care a judecat cauza sa nu ar putea fi considerate obiectiv justificate.
Ținând seama de ceea ce precede, Curtea estimează că reclamantul nu ar putea susține în continuare că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 doar din faptul că, nu putând obține o copie a avizului litigios, nu a fost pus în stare să verifice dacă unii membri ai formației de judecată care au examinat cererea sa participaseră anterior la formația consultativă.
Curtea observă, de asemenea, că decretul din 6 martie 2008, intervenit posterior faptelor prezentei cazuri, a modificat codul justiției administrative.
Articolul R122-21-1 prevede acum că membrii Consilului de Stat nu pot participa la judecarea recursurilor îndreptate împotriva actelor preluate după avizul Consilului de Stat, dacă au participat anterior la deliberarea acestui aviz.
Rezultă din ceea ce precede că această parte a cererii, evident nefondată, trebuie declarată inadmisibilă și respinsă conform articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
B.
Asupra plângerii derivând din imposibilitatea de a lua cunoaștere a integralității decretului de clasificare litigios
Reclamantul se plânge că nu a putut lua cunoaștere a textului integral al decretului din 27 decembrie 2005 înainte de a-și introduce recursul în fața Consilului de Stat. Estimează că această situație a sfărâmat egalitatea armelor garantată de art. 6 din Convenție.
Reclamantul susține că a îndeplinit toate diligențele necesare pentru a lua cunoaștere a decretului pe care intenționea să-l deferasă la cenzura Consilului de Stat. Dacă nu contesta alegerile Guvernului conform cărora o copie a acestui document era consultabilă la prefectură și în primăriile interesate de la 16 februarie 2006, el susține totuși că Guvernul ar fi putut să-i comunice o versiune integrală a textului în curs de instrucție în fața Consilului de Stat pentru a păstra egalitatea armelor. Subliniază că la ora actuală, el nu este încă în stare să știe dacă autorul acestui decret era competent să-l adopte, nici chiar dacă decretul este semnat.
Guvernul reamintește că textul integral al decretului era disponibil la prefectură și la primărie de la 16 februarie 2006 și că reclamantul, dacă ar fi făcut măsurile necesare, ar fi putut lua cunoaștere a acestui text înainte de a-și introduce recursul. Precizează, de asemenea, că avizuri informând publicul asupra publicării acestui decret au fost inserate în ziare locale la 22 februarie și 9 martie 2006, precum și pe o tablă de afișare prevăzută pentru aceasta la prefectura Toulon de la 21 martie 2006. Guvernul ține să precizeze că termenul de recurs litigios împotriva acestui decret de clasificare nu a început să curgă decât de la data în care s-a stabilit că textul complet a putut fi efectiv consultat de public.
El conchide că reclamantul a fost pus în stare să consulte integralitatea decretului înainte de a-și introduce recursul litigios în fața Consilului de Stat.
Curtea observă că părțile se opun cu privire la posibilitatea pentru reclamant de a consulta textul integral al decretului litigios înainte de a-și introduce recursul de anulare. Ea remarcă, cu Guvernul, că textul integral al decretului a fost trimis prefecturii Toulon la 6 februarie 2006 și că cele două primării interesate au primit fiecare o copie la 16 februarie următoare. De la această ultimă dată, decretul era deci consultabil în localurile menționate de Jurnalul oficial.
Curtea constată că reclamantul și-a introdus recursul în fața Consilului de Stat la 3 martie 2006, adică posterior datei la care decretul era consultabil. Ducând-se la prefectură sau în primăriile interesate după 16 februarie 2006, reclamantul ar fi putut lua cunoaștere a integralității textului și a semnăturilor care o însoțesc.
Curtea remarcă, de altfel, după cum susține Guvernul, că termenul de doi ani în cursul căruia recursul litigios împotriva acestui text este recepibil, a început să curgă doar de la 16 februarie 2006.
Ținând seama de ceea ce precede, ea consideră că reclamantul a fost pus în stare de a lua cunoaștere a integralității decretului contestat și că nu a existat în cazul de spață o sfărâmare a egalității armelor pe acest motiv.
Rezultă că această plângere este inadmisibilă ca fiind evident nefondată și trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
C.
Asupra celorlalte plângeri derivând din art. 6 din Convenție
a)
Reclamantul se plânge în special că nu a beneficiat de un recurs efectiv în măsura în care, pe de o parte, nu a beneficiat de un dublu grad de jurisdicție și pe de altă parte, nu a putut auzi cauza de un tribunal dotat cu plena jurisdicție.
Cu privire la prima parte a plângerii, Curtea constată că competența Consilului de Stat de primă și ultimă instanță se explică prin necesitatea de a asigura un judecător unic pentru recursuri împotriva actelor administrative al căror câmp de aplicare se extinde dincolo de jurisdicția unui singur tribunal administrativ. De asemenea, reamintește că Convenția nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicție în materia civilă (a se vedea Sacilor-Lormines c. Franța (decizie), nr. 65411/01, 13 noiembrie 2003).
Prin urmare, această primă parte a plângerii trebuie respinsă pentru incompatibilitate ratione materiae conform articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
Cu privire la cea de-a doua parte a plângerii, Curtea a precizat că prin „organ judecător de plena jurisdicție" trebuie să se înțeleagă un organ jurisdicțional competent pentru a da „o soluție jurisdicțională a litigiului (...), atât pentru puncte de fapt cât și pentru chestiuni de drept" (Albert și Le Compte c. Belgia, 10 februarie 1983, § 29, seria A nr. 58). Or, atunci când judecă un recurs pentru depășire de putere, Consilul de Stat procedează la un control atât al legalității cât și al materialității faptelor (Reynaud Escarrat c. Franța, nr. 22108/93, decizie a Comisiei din 28 februarie 1996). Aceasta a fost de altfel și cazul în cazul de spață deoarece Consilul de Stat a estimat că decretul litigios trebuia să fie parțial anulat în măsura în care excludea din perimetrul său un parc de parcare aparținând domeniului public departamental.
Rezultă că această a doua parte a plângerii este evident nefondată și trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
b)
Reclamantul estimează că hotărârea Consilului de Stat nu este suficient motivată pentru a dovedi că mijloacele sale au fost corespunzător examinate și pentru a constitui un apărare împotriva arbitrarului. Se plânge în special de absența de răspuns la mijloacele dezvoltate în nota sa în deliberat.
Curtea reamintește că dacă art. 6 § 1 din Convenție obligă tribunalele să motiveze deciziile lor, el nu poate totuși să se înțeleagă ca exigând un răspuns detaliat la fiecare argument (García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 26, CEDO 1999-I). O parte nu are dreptul absolut de a pretinde tribunalului că expună motivele pentru a respinge fiecare din argumentele sale (Gunduz c. Turcia (decizie), nr. 50253/99, 18 octombrie 2007).
În cazul de spață, Curtea observă că nota în deliberat prezentată de reclamant ca răspuns la concluziile comisarului Guvernului a fost corespunzător remarcată de Consilul de Stat în hotărârea sa din 13 iulie 2007, ceea ce demonstrează că a luat-o efectiv la cunoaștere.
Absența unui răspuns precis la argumentele conținute în această notă nu este de natură să creeze o atac la corectitudinea procedurii în încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind evident nefondată în sensul articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
c)
Reclamantul se plânge de participarea comisarului Guvernului la deliberare al Consilului de Stat.
Curtea reamintește că procedura instituită în fața Consilului de Stat de la 1 septembrie 2006, care prevede expres facultatea pentru părți de a cere ca comisarul guvernului să nu asiste la deliberare, a fost judecată conformă articolului 6 din Convenție (Etienne c. Franța (decizie), nr. 11396/08, 15 septembrie 2009).
În cazul de spață, deliberarea Consilului de Stat a avut loc la 20 iunie 2007, adică după intrarea în vigoare a acestui nou dispozitiv. Curtea nu având de altfel remarcat nici un obstacol care ar fi împiedicat reclamantul să facă uz de această facultate, ea consideră că acesta nu ar putea se plânge de participarea Comisarului Guvernului la deliberarea formației Consilului de Stat.
Rezultă că această plângere trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
d)
Reclamantul consideră că imposibilitatea pentru avocatul sa de a lua cuvântul la ședința în fața Consilului de Stat a nerespectrat principiul egalității armelor.
Curtea reamintește că specificitatea procedurii în fața Consilului de Stat, considerată în ansamblul ei, poate justifica rezervarea doar avocaților specializați a monopolului de a lua cuvântul (G.L. și S.L. c. Franța (decizie), nr. 58811/00, CEDO 2003-III). Or, în cazul de spață, reclamantul era reprezentat de un avocat înscris la Baroul Toulon și nu de un avocat la consilii.
Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
e)
Reclamantul estimează că comunicarea tardivă de către administrație a observațiilor sale în apărare a afectat corectitudinea procedurii.
Curtea observă totuși că reclamantul nu susține, și nici nu demonstrează, că termenul de care dispunea pentru a răspunde la aceste concluzii era insuficient. Oricum, Curtea constată că reclamantul avea posibilitatea să-și răspundă în nota sa în deliberat.
Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
2.
Asupra plângerilor derivând din art. 1 din Protocolul nr. 1
a)
Reclamantul consideră că absența unei faze de consultare înainte de adoptarea decretului litigios a prejudiciat interesele sale patrimoniale. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care se citește după cum urmează:
„Orice persoană naturală sau juridică are drept la respectul pentru bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de legea și principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care Statele îl au de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
"
Curtea remarcă că o consultare a fost cu adevărat organizată din 3 la 28 iulie 2000, conform prevederilor codului mediului. Reclamantul a profitat de altfel de această ocazie pentru a-și marca opoziția la proiect.
Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
b)
Cât privește plângerile derivând din absența indemnizației reclamantului și absența proporționalității între interferența în dreptul la respectul bunurilor sale și scopurile urmărite de decretul litigios, Curtea decide să le examineze în comun în măsura în care absența indemnizației este un criteriu de luat în considerare atunci când se examinează proporționalitatea interferenței.
Ea observă că articolul L. 341-6 din codul mediului prevede în mod expres că clasificarea sitului poate da drepturi la indemnizație în favoarea proprietarului dacă determină o modificare a stării sau utilizării locurilor care produce o prejudiciere directă, materială și certă.
Or, Curtea observă că nu rezultă din dosar că reclamantul ar fi introdus o atare cerere în fața instanțelor interne.
Rezultă că căile de atac interne nu sunt epuizate și că aceste două plângeri trebuie respinse conform articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Dean Spielmann
Greffier
Președinte
de la requête n
o
8615/08
présentée par Philippe ESCOFFIER
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 8 mars 2011 en une chambre composée de
:
Dean Spielmann,
président,
Elisabet Fura,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Boštjan M. Zupančič,
Mark Villiger,
Angelika Nußberger,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 janvier 2008,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Philippe Escoffier, est un ressortissant français, né en 1944 et résidant à Hyères. Il est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est propriétaire d’un terrain entièrement forestier, situé à l’extrémité de la presqu’île de Giens dans le département du Var.
L’Etat français engagea un projet de classement d’une partie de la presqu’île de Giens. Une enquête préalable à ce classement fut menée du 3
au 28 juillet 2000. Face à de nombreuses protestations, dont celle du requérant, le préfet du Var décida, le 3 octobre 2000, de mettre en place «
un comité de sites
» réunissant les diverses parties concernées par ce projet.
La commission départementale des sites et la commission supérieure des sites émirent des avis favorables à ce projet de classement à des dates non précisées.
Le projet de décret fut ensuite soumis au Conseil d’Etat qui rendit un avis consultatif le 4 octobre 2005.
Le 27 décembre 2005, le ministre de l’Ecologie prit un décret de classement du site. Le 3 janvier 2006 le Journal officiel en publia l’extrait suivant
:
«
Par décret en date du 27 décembre 2005, est classé parmi les sites du département du Var l’ensemble formé par la presqu’île de Giens, les îles et îlots avoisinants, l’étang et les salins des Pesquiers et les Vieux Salins, sur le territoire des communes d’Hyères-les-Palmiers et de La Londe-les-Maures.
»
Le Journal officiel précisa également que le texte intégral de ce décret et les plans annexés pourraient être consultés à la préfecture du Var et aux mairies d’Hyères-les-Palmiers et de La Londe-les-Maures.
A la demande d’un autre administré que le requérant, un huissier se rendit dans les trois lieux précités et constata, par procès-verbal en date du 8
février 2006, que le texte intégral du décret n’y était pas disponible.
Une copie de l’intégralité du décret du 27 décembre 2005 fut adressée au préfet du Var par le ministre de l’Ecologie et du Développement durable le 6
février 2006. Le préfet transmit ensuite ce décret aux maires des communes d’Hyères-les-Palmiers et de La Londe-les-Maures par courrier du 14 février 2006, reçu le 16 février suivant.
Le requérant affirme ne pas avoir pu prendre connaissance du contenu de ce décret avant de le contester.
Le Gouvernement précise que ce texte fut disponible pour consultation à la préfecture de Toulon à compter du 6 février 2006 et dans les mairies des deux communes concernées à partir du 16 février 2006.
Plusieurs intéressés contestèrent la légalité de ce décret devant le Conseil d’Etat. Le requérant déposa une requête introductive d’instance le 3
mars 2006. Le 20 juin 2007, le commissaire du Gouvernement l’informa du sens de ses conclusions. L’audience se tint le 20 juin 2007. L’avocat du requérant y participa, mais ne put y prendre la parole car, étant avocat au barreau de Toulon et non avocat aux conseils, il n’était pas habilité à le faire. Il déposa cependant une note en délibéré le 25 juin 2007, dans laquelle il fit notamment valoir que la procédure administrative avait méconnu plusieurs exigences de l’article 6 de la Convention.
Par un arrêt du 13 juillet 2007, le Conseil d’Etat confirma la légalité du décret attaqué et rejeta les arguments présentés par le requérant. Il considéra notamment que le décret portait les signatures requises et que l’enquête préalable au classement s’était déroulée conformément à la loi. Sur demande d’un autre habitant de la presqu’île de Giens, il annula cependant le décret litigieux, mais seulement dans la mesure où celui-ci excluait un parc de stationnement appartenant au domaine public départemental, de la liste des parcelles classées.
Cet arrêt fut notifié au requérant le 25 septembre 2007.
B.
Le droit interne pertinent
Le code de l’environnement dispose
:
Article L341-1
«
Il est établi dans chaque département une liste des monuments naturels et des sites dont la conservation ou la préservation présente, au point de vue artistique, historique, scientifique, légendaire ou pittoresque, un intérêt général (...)
»
Article L341-3
«
Lorsqu’un monument naturel ou un site appartenant en tout ou partie à des personnes [privées] fait l’objet d’un projet de classement, les intéressés sont invités à présenter leurs observations selon une procédure fixée par décret en Conseil d’Etat.
»
Article L341-6
«
Le monument naturel ou le site appartenant à [une personne privée] est classé par arrêté du ministre chargé des sites s’il y a consentement du propriétaire. L’arrêté détermine les conditions du classement.
A défaut du consentement du propriétaire, le classement est prononcé, après avis de la commission supérieure, par décret en Conseil d’Etat. Le classement peut donner droit à indemnité au profit du propriétaire s’il entraîne une modification à l’état ou à l’utilisation des lieux déterminant un préjudice direct, matériel et certain.
La demande d’indemnité doit être produite dans le délai de six mois à dater de la mise en demeure faite au propriétaire de modifier l’état ou l’utilisation des lieux en application des prescriptions particulières de la décision de classement. A défaut d’accord amiable, l’indemnité est fixée par le juge de l’expropriation (...)
»
Article L341-7
«
A compter du jour où l’administration chargée des sites notifie au propriétaire d’un monument naturel ou d’un site son intention d’en poursuivre le classement, aucune modification ne peut être apportée à l’état des lieux ou à leur aspect pendant un délai de douze mois, sauf autorisation spéciale (...)
»
Article L341-8
«
Tout arrêté ou décret prononçant un classement est publié, par les soins de l’administration chargée des sites, au bureau des hypothèques de la situation de l’immeuble classé.
»
Article L341-9
«
Les effets du classement suivent le monument naturel ou le site classé, en quelques mains qu’il passe.
Quiconque aliène un monument naturel ou un site classé est tenu de faire connaître à l’acquéreur l’existence de ce classement.
Toute aliénation d’un monument naturel ou d’un site classé doit, dans les quinze jours de sa date, être notifiée au ministre chargé des sites par celui qui l’a consentie.
»
Article L341-10
«
Les monuments naturels ou les sites classés ne peuvent ni être détruits ni être modifiés dans leur état ou leur aspect sauf autorisation spéciale.
»
Article L341-19
«
000 euros
:
1
o
Le fait de procéder à des travaux sur un monument naturel ou un site inscrit sans en aviser l’administration (...)
;
2
o
Le fait d’aliéner un monument naturel ou un site classé sans faire connaître à l’acquéreur l’existence du classement ou sans notifier cette aliénation à l’administration (...)
;
3
o
Le fait d’établir une servitude sur un monument naturel ou un site classé sans l’agrément de l’administration (...).
II. - Est puni des peines prévues à l’article L. 480-4 du code de l’urbanisme
:
1
o
Le fait d’apporter des modifications sur un monument naturel ou un site en instance de classement en violation des dispositions de l’article L. 341-7
;
2
o
Le fait de détruire ou de modifier dans son état ou son aspect un monument naturel ou un site classé sans l’autorisation prévue à l’article L. 341-10
;
(...)
»
Article R311-1
«
Le Conseil d’Etat est compétent pour connaître en premier et dernier ressort
:
1
o
Des recours dirigés contre les ordonnances du Président de la République et les décrets
;
(...)
»
Article R733-3
«
Sauf demande contraire d’une partie, le commissaire du Gouvernement assiste au délibéré. Il n’y prend pas part.
La demande prévue à l’alinéa précédent est présentée par écrit. Elle peut l’être à tout moment de la procédure avant le délibéré.
»
Le code de justice administrative, tel que modifié par le décret n
o
2008
‑
255 du 6 mars 2008 relatif à l’organisation et au fonctionnement du Conseil d’Etat, se lit ainsi
:
Article R122-21-1
«
(...) les membres du Conseil d’Etat ne peuvent participer au jugement des recours dirigés contre les actes pris après avis du Conseil d’Etat, s’ils ont pris part à la délibération de cet avis.»
1.Le requérant invoque l’article 6 § 1 de la Convention à l’appui de plusieurs griefs.
Il considère notamment que la double intervention du Conseil d’Etat en l’espèce, d’abord comme autorité consultative du gouvernement, puis comme juge de la légalité du décret, est contraire à l’exigence d’impartialité.
Il estime que l’impossibilité de prendre connaissance de l’intégralité du décret litigieux a rompu l’égalité des armes.
Il se plaint également de ne pas avoir eu droit à un recours effectif dans la mesure où il n’a pas bénéficié d’un double degré de juridiction et où il n’a pas pu faire entendre sa cause par un tribunal doté de la pleine juridiction.
Il conteste l’insuffisante motivation de l’arrêt du Conseil d’Etat et estime que la présence du commissaire du gouvernement au délibéré du Conseil d’Etat, le fait que son avocat n’ait pas pu prendre la parole lors de l’audience devant cette juridiction et la communication tardive par l’administration de ses observations en défense ont rompu l’égalité des armes.
2.Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint de l’absence de proportionnalité entre l’ingérence dans son droit de propriété et les buts recherchés par le classement du site. Il fait notamment valoir que le classement de son bien lui ôte toute constructibilité éventuelle.
Il conteste également l’absence d’indemnisation et de phase réelle de concertation préalable.
1.
Le requérant se plaint de plusieurs griefs tirés du défaut allégué d’équité de la procédure. Il invoque l’article 6 de la Convention dont les passages pertinents se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur le grief tiré de la dualité de fonctions du Conseil d’Etat
Le requérant considère que la double intervention du Conseil d’Etat en l’espèce, d’abord comme autorité consultative du gouvernement lors de la préparation du décret, puis comme juge de la légalité de ce texte, est contraire à l’exigence d’impartialité.
1.
Arguments des parties
Le requérant estime que le cumul de fonctions consultatives et contentieuses par le Conseil d’Etat est de nature à jeter un doute sur son impartialité. Il souligne que le décret du 6 mars 2008, instaurant officiellement l’impossibilité pour un conseiller de participer au jugement des recours dirigés contre des actes pris après avis du Conseil d’Etat s’ils ont pris part à la délibération de cet avis, est entré en vigueur postérieurement au 13
juillet 2007, date de l’arrêt du Conseil d’Etat en l’espèce.
Il constate également que la liste des membres de la section des travaux publics du Conseil d’Etat produite par le Gouvernement, telle qu’elle ressort du registre des séances, est fort peu lisible, ce qui ne permet pas de dissiper ses doutes quant à la partialité objective du Conseil d’Etat. Il regrette également que le Gouvernement n’ait pas produit l’avis consultatif rendu par le Conseil d’Etat au motif que le nom des conseillers ayant participé au délibéré n’y figure pas.
Faute d’avoir pu connaître les noms des conseillers ayant pris part à l’avis consultatif, le requérant conclut à la violation de l’article 6 de la Convention.
Le Gouvernement rappelle que le cumul de fonctions consultatives et contentieuses n’est pas, en soi, contraire à la Convention (
Procola c.
Luxembourg
, 28 septembre 1995, série A n
o
326
;
Sacilor-Lormines c.
France
, n
o
‑
XIII
;
Union fédérale des consommateurs de Côte d’Or Que Choisir c. France
(déc.), n
o
39699/03, 30
juin 2009). Il précise que le Conseil d’Etat veille scrupuleusement à ce que le dualisme de fonctions ne mette pas en cause son impartialité objective. En particulier, la règle des déports systématiques lorsqu’un conseiller est appelé à siéger dans les deux formations est soigneusement respectée. Ainsi, aucune confusion des rôles n’est possible au sein du Conseil d’Etat. Cette pratique a d’ailleurs été officiellement consacrée par le décret du 6 mars 2008.
En l’espèce, le Gouvernement s’appuie sur le registre de la séance du 4
octobre 2005 dans lequel les noms des conseillers ayant participé à l’avis consultatif sont consignés de manière manuscrite. En comparant ces noms à ceux mentionnés sur l’arrêt du 13 juillet 2007, le Gouvernement observe qu’aucun magistrat n’a participé aux deux formations et conclut à l’absence de violation de l’article 6.
2.
Appréciation de la Cour
La Cour observe d’emblée que le requérant ne met pas en cause l’indépendance du Conseil d’Etat vis-à-vis du pouvoir exécutif (voir,
a contrario,
Union fédérale des consommateurs de Côte d’Or Que Choisir
, précité), mais se plaint en l’espèce d’un manque d’impartialité structurelle de la Haute juridiction administrative.
Il s’agit donc de déterminer si, dans les circonstances de la cause, le Conseil d’Etat possédait «
l’apparence
» d’indépendance requise ou l’impartialité «
objective
» voulue, étant entendu qu’il convient d’examiner ces questions ensemble, les notions d’indépendance et d’impartialité objective étant étroitement liées (voir, notamment,
Sacilor-Lormines
, précité, § 62).
La Cour rappelle, d’une part, qu’il ne lui appartient pas de statuer dans l’abstrait sur la question de savoir si les attributions consultatives du Conseil d’Etat sont compatibles avec ses fonctions juridictionnelles et les exigences d’indépendance et d’impartialité qu’elles impliquent et, d’autre part, que le principe de la séparation des pouvoirs n’est «
pas déterminant dans l’abstrait
». Il lui revient seulement de déterminer dans chaque espèce si l’avis rendu par la haute juridiction a constitué «
une sorte de pré
‑
jugement
» de l’arrêt critiqué, «
entraînant un doute sur l’impartialité «
objective
» de la formation de jugement du fait de l’exercice successif des fonctions consultatives et juridictionnelles
» (
Sacilor-Lormines
, précité, §§
70-74).
En l’espèce, sur ce dernier point et au vu des observations des parties, la Cour tient pour avéré qu’aucun membre de la formation de jugement saisie de la demande d’annulation du décret du 27 décembre 2005 n’avait précédemment participé à la formation qui avait rendu l’avis sur ce texte (voir,
mutatis mutandis
,
Union fédérale des consommateurs de Côte d’Or Que Choisir
,
précité).
La Cour en déduit que les craintes du requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de la formation qui a jugé sa cause ne sauraient passer pour objectivement justifiées.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que le requérant ne saurait davantage soutenir qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 du seul fait que, faute d’avoir pu obtenir une copie de l’avis litigieux, il n’a pas été mis en mesure de vérifier si certains membres de la formation de jugement ayant examiné sa demande avaient précédemment siégé dans la formation consultative.
La Cour observe également que le décret du 6 mars 2008, intervenu postérieurement aux faits de la présente espèce, a modifié le code de justice administrative.
L’article
prévoit désormais que les membres du Conseil d’Etat ne peuvent participer au jugement des recours dirigés contre les actes pris après avis du Conseil d’Etat, s’ils ont préalablement pris part à la délibération de cet avis.
Il résulte de ce qui précède que cette partie de la requête, manifestement mal fondée, doit être déclarée irrecevable et rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré de l’impossibilité de prendre connaissance de l’intégralité du décret de classement litigieux
Le requérant se plaint de ne pas avoir pu prendre connaissance du texte intégral du décret du 27 décembre 2005 avant d’introduire son recours devant le Conseil d’Etat. Il estime que cette situation a rompu l’égalité des armes garantie par l’article 6 de la Convention.
Le requérant soutient avoir accompli toutes les diligences nécessaires pour prendre connaissance du décret qu’il entendait déférer à la censure du Conseil d’Etat. S’il ne conteste pas les allégations du Gouvernement selon lesquelles une copie de ce document était consultable en préfecture et dans les mairies concernées à compter du 16 février 2006, il fait cependant valoir que le Gouvernement aurait pu lui communiquer une version intégrale du texte en cours d’instruction devant le Conseil d’Etat afin de préserver l’égalité des armes. Il souligne qu’à l’heure actuelle, il n’est toujours pas en mesure de savoir si l’auteur de ce décret était compétent pour l’adopter, ni même si ce décret est signé.
Le Gouvernement rappelle que le texte intégral du décret était disponible en préfecture et en mairie à compter du 16 février 2006 et que le requérant, s’il avait fait les démarches nécessaires, aurait pu prendre connaissance de ce texte avant d’introduire son recours. Il précise également que des avis informant le public de la publication de ce décret ont été insérés dans des journaux locaux les 22 février et 9 mars 2006 ainsi que sur un panneau d’affichage prévu à cet effet à la préfecture de Toulon à compter du 21
mars 2006. Le Gouvernement tient à préciser que le délai de recours contentieux contre ce décret de classement ne commençait à courir qu’à compter de la date à laquelle il est établi que le texte complet a pu être effectivement consulté par le public.
Il en conclut que le requérant a été mis en mesure de consulter l’intégralité du décret avant d’introduire son recours contentieux devant le Conseil d’Etat.
La Cour observe que les parties s’opposent sur la possibilité pour le requérant de consulter le texte intégral du décret litigieux avant d’introduire son recours en annulation. Elle relève, avec le Gouvernement, que le texte intégral du décret a été envoyé à la préfecture de Toulon le 6 février 2006 et que les deux mairies concernées en ont chacune reçu une copie le 16 février suivant. A partir de cette dernière date, le décret était donc consultable dans les locaux mentionnés par le Journal officiel.
La Cour constate que le requérant a introduit son recours devant le Conseil d’Etat le 3 mars 2006, soit postérieurement à la date à laquelle le décret était consultable. En se rendant en préfecture ou dans les mairies concernées après le 16 février 2006, le requérant aurait ainsi pu prendre connaissance de l’intégralité du texte et des signatures qui l’accompagnent.
La Cour note par ailleurs, comme le Gouvernement le fait valoir, que le délai de deux mois au cours duquel le recours contentieux contre ce texte est recevable, n’a commencé à courir qu’à compter du 16 février 2006.
Compte tenu de ce qui précède, elle considère que le requérant a été mis en mesure de prendre connaissance de l’intégralité du décret contesté et qu’il n’y a pas eu l’espèce de rupture de l’égalité des armes de ce chef.
Il s’ensuit que ce grief est irrecevable comme étant manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
C.
Sur les autres griefs tirés de l’article 6 de la Convention
a)
Le requérant se plaint notamment de ne pas avoir eu droit à un recours effectif dans la mesure où, d’une part, il n’a pas bénéficié d’un double degré de juridiction et où, d’autre part, il n’a pas pu faire entendre sa cause par un tribunal doté de la pleine juridiction.
Concernant la première partie du grief, la Cour relève que la compétence de premier et dernier ressort du Conseil d’Etat s’explique par la nécessité d’assurer un juge unique à des recours contre des actes administratifs dont le champ d’application s’étend au-delà du ressort d’un seul tribunal administratif. Elle rappelle également que la Convention ne garantit pas le droit à un double degré de juridiction en matière civile (voir
Sacilor
‑
Lormines c. France
(déc.), n
o
65411/01, 13 novembre 2003).
Partant, cette première partie du grief doit être rejetée pour incompatibilité
ratione materiae
par application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Concernant la seconde partie du grief, la Cour
a précisé que par «
organe judiciaire de pleine juridiction
», il fallait entendre un organe juridictionnel compétent pour donner «
une solution juridictionnelle du litige (...), tant pour des points de fait que pour des questions de droit
» (
Albert et Le Compte c. Belgique
, 10 février 1983, § 29, série A n
o
58). Or, lorsqu’il statue sur un recours pour excès de pouvoir, le Conseil d’Etat procède à un contrôle aussi bien de la légalité que de la matérialité des faits (
Reynaud
Escarrat c. France
, n
o
22108/93, décision de la Commission du 28 février 1996). Ce fut d’ailleurs le cas en l’espèce puisque le Conseil d’Etat a estimé que le décret litigieux devait être partiellement annulé dans la mesure où il avait exclu de son périmètre un parking appartenant au domaine public départemental.
Il s’ensuit que cette seconde partie du grief est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
b)
Le requérant estime que l’arrêt du Conseil d’Etat n’est pas suffisamment motivé pour prouver que ses moyens ont été dûment examinés et constituer un rempart contre l’arbitraire. Il se plaint en particulier de l’absence de réponse aux moyens développés dans sa note en délibéré.
La Cour rappelle que si l’article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, il ne peut toutefois pas se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
‑
I). Une partie n’a pas le droit absolu d’exiger du tribunal qu’il expose les motifs qu’il a de rejeter chacun de ses arguments (
Gunduz c. Turquie
(déc.), n
o
50253/99, 18
octobre 2007).
En l’espèce, la Cour observe que la note en délibéré présentée par le requérant en réponse aux conclusions du commissaire du Gouvernement a été dûment visée par le Conseil d’Etat dans son arrêt du 13 juillet 2007, ce qui démontre qu’il en a effectivement pris connaissance.
L’absence de réponse précise aux arguments contenus dans cette note n’est pas de nature à créer une atteinte à l’équité de la procédure en violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée au sens de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
c)
Le requérant se plaint de la participation du commissaire du Gouvernement au délibéré du Conseil d’Etat.
La Cour rappelle que la procédure mise en place devant le Conseil d’Etat à compter du 1
er
septembre 2006, qui prévoit expressément la faculté pour les parties de demander à ce que le commissaire du gouvernement n’assiste pas au délibéré, a été jugée conforme à l’article 6 de la Convention (
Etienne c. France
(déc.), n
o
11396/08, 15 septembre 2009).
En l’espèce, le délibéré du Conseil d’Etat s’est tenu le 20 juin 2007, soit après l’entrée en vigueur de ce nouveau dispositif. La Cour n’ayant en outre relevé aucun obstacle ayant empêché le requérant de faire usage de cette faculté, elle considère que celui-ci ne saurait se plaindre de la participation du Commissaire du gouvernement au délibéré de la formation du Conseil d’Etat.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article 35 §§
3
a) et 4 de la Convention.
d)
Le requérant considère que l’impossibilité pour son avocat de prendre la parole à l’audience devant le Conseil d’Etat a méconnu le principe d’égalité des armes.
La Cour rappelle que la spécificité de la procédure devant le Conseil d’Etat, considérée dans sa globalité, peut justifier de réserver aux seuls avocats spécialisés le monopole de la prise de parole (
G.L. et S.L. c. France
(déc.), n
o
‑
III). Or, en l’espèce, le requérant était représenté par un avocat inscrit au barreau de Toulon et non par un avocat aux conseils.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
e)
Le requérant estime que la communication tardive par l’administration de ses observations en défense a nui à l’équité de la procédure.
La Cour observe toutefois que le requérant n’allègue pas, et ne démontre pas non plus, que le temps dont il disposait pour répondre à ces conclusions était insuffisant. Au demeurant, la Cour relève que le requérant avait la possibilité d’y répliquer dans sa note en délibéré.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
2.
Sur les griefs tirés de l’article 1 du Protocole n
o
1
a)
Le requérant considère que l’absence de phase de concertation avant l’adoption du décret litigieux a porté atteinte à ses intérêts patrimoniaux. Il invoque l’article 1 du Protocole n
o
1 qui se lit ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
La Cour remarque qu’une consultation a bien été organisée du 3 au 28
juillet 2000, conformément aux prescriptions du code de l’environnement. Le requérant a d’ailleurs profité de cette occasion pour marquer son opposition au projet.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
b)
Quant aux griefs tirés de l’absence d’indemnisation du requérant et de l’absence de proportionnalité entre l’ingérence dans le droit au respect de ses biens et les buts poursuivis par le décret litigieux, la Cour décide de les examiner conjointement dans la mesure où l’absence d’indemnisation est un critère à prendre en compte lorsqu’il s’agit d’examiner la proportionnalité de l’ingérence.
Elle note que l’article L. 341-6 du code de l’environnement prévoit expressément que le classement du site peut donner droit à indemnité au profit du propriétaire s’il entraîne une modification à l’état ou à l’utilisation des lieux déterminant un préjudice direct, matériel et certain.
Or, la Cour observe qu’il ne ressort pas du dossier que le requérant ait introduit une telle demande devant les juridictions internes.
Il s’ensuit que les voies de recours internes ne sont pas épuisées et que ces deux griefs doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Dean Spielmann
Greffière
Président