SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 20309/09 prezentate de Georgios KAVVADIAS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 12 aprilie 2011 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, Elisabeth Steiner, Julia Laffranque, judecători, și Andrei Wampach, grefier adjunct al secțiunii, Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 aprilie 2009, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de reclamant, domnul Georgios Kavvadias, este un resortisant grec, născut în 1959 și rezident în Patras. Guvernul elen ( A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauzele conexate C-78/08-C-82/08, Rec., 1998, p. Reclamantul a lucrat pentru o societate civilă non-profit care, prin intermediul contractelor încheiate cu Ministerul Dezvoltării, deținea fonduri din partea Uniunii Europene. Societatea nu avea capital propriu și cheltuielile sale de funcționare erau acoperite de fondurile menționate anterior. Contractul reclamantului, încheiat la 1 ianuarie 2014, februarie 2002, a fost un contract cu durată determinată care trebuia să se încheie la 31 decembrie 2008, la 5 ianuarie 2006, societatea licencia reclamantul. La 29 noiembrie 2005 și 29 martie 2006, acesta sesizează Tribunalul de Primă Instană din Patras cu privire la două acțiuni care vizează în special anularea concedierii sale. În februarie 2007, tribunalul, după ce a anexat cele două acțiuni ale reclamantului, și-a anulat concedierea și a ordonat societății să-i plătească o sumă de 141 269,93 EUR (EUR), plus dobânzi pentru salarii neplătite și de 4 000 EUR pentru cheltuieli de judecată. Tribunalul a declarat executarea prin provizion pentru o sumă de numai 10 000 EUR. La 12 februarie 2007, societatea a făcut apel la această hotărâre în fața instanței de apel a lui Patras. La 6 martie 2008 a avut loc la 6 martie 2008, printr-o hotărâre din 20 mai 2008, instanța de apel a confirmat hotărârea. La 2 iunie 2008, societatea s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instană și a solicitat, de asemenea, suspendarea executării hotărârii Tribunalului de Primă Instană și a hotărârii Tribunalului de Primă Instană, până la pronunțarea hotărârii Curii de Casaie. Prin hotărârea din 2 iulie 2008, Curtea de Casație a dispus suspendarea executării. Prin hotărârea din 2 iulie 2008, Curtea de Casație a emis suspendarea executării. Aceasta a acceptat argumentul societății potrivit căruia plata către reclamant a unei sume mai mari de 35 676,40 EUR cu dobândă risca să-i cauzeze un prejudiciu ireparabil. Prin hotărârea din 7 aprilie 2009, Curtea de Casație a considerat că aceasta nu putea examina fondul cauzei, deoarece părțile nu au informat terța parte implicată cu privire la data la care s-a pronunțat, și anume Camera Tehnică din Grecia, care nu a putut fi prezentă. La 13 mai 2009, reclamantul a solicitat Curții de Casație să stabilească o nouă dată de reședință. Aceasta a avut loc la 2 februarie 2010, printr-o hotărâre din 16 martie 2010 (în mod clar, la 19 martie 2010), Curtea de Casație a respins recursul. Procedura de suspendare a executării ordinului de plată între timp, la 8 mai 2009, Tribunalul de Primă Instanță din Patras emitese în beneficiul reclamantului un ordin provizoriu de plată care trebuia invocat împotriva societății. La 13 mai 2009, societatea a înaintat în fața aceleiași instanțe o cerere de suspendare a executării acestui ordin și a formulat, în același timp, o opoziție în temeiul articolului 933 din Codul de procedură civilă. La 3 iunie 2009, tribunalul a examinat cererea de suspendare a executării și a făcut dreptate în acest sens. Potrivit reclamantului, societatea trebuia să înceteze administrarea fondurilor comunitare începând cu 30 iunie 2009, astfel încât să nu mai poată plăti sumele datorate. Până la 16 decembrie 2009, reclamantul primise suma de 183 477,15 EUR. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de depășirea termenului rezonabil al procedurii inițiate la 29 noiembrie 2005. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil. Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii inițiate la 29 noiembrie 2005 în fața instanțelor civile. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 29 noiembrie 2005, cu sesizarea Tribunalului de Mare Instanță din Patras și s-a încheiat la 19 martie 2010, cu punerea sub semnul întrebării a hotărârii Curții de Casație și, prin urmare, a durat patru ani și trei luni pentru trei grade de jurisdicție. Guvernul susține că autoritățile judiciare din toate nivelurile de jurisdicție au respectat, în fiecare etapă a procedurii, cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1). Acesta subliniază că, în sistemele juridice care consacră principiul de conduită a procesului de către părți, cum ar fi sistemul elen, autoritățile judiciare nu pot fi considerate responsabile pentru perioada de inactivitate datorată lipsei de diligență din partea părților. Reclamantul susține că procedura a depășit termenul rezonabil pentru un litigiu de muncă. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Curtea constată că procedura în fața Tribunalului de Mare Instanță din Patras a început la 29 noiembrie 2005 și a încetat la 1 februarie 2007. Cea din fața Tribunalului de apel a durat între 13 februarie 2007 și 20 mai 2008. În opinia Curții, aceste perioade nu pot fi considerate excesive. Procedura în fața Curții de Casație a durat între 2 iunie 2008 și 19 martie 2010, adică aproximativ un an și nouă luni. Cu toate acestea, în ceea ce privește această durată, care la prima vedere poate părea lungă, Curtea arată că, la 7 aprilie 2009, Curtea de Casație a amânat cauza, deoarece părțile, inclusiv reclamantul, au omis să citeze un terț. Această întârziere nu poate fi imputată Curții de Casație. Noua ședință, solicitată la 13 mai 2009, a fost stabilită la 2 februarie 2010, termen care nu este rezonabil. Având în vedere aceste considerații, Curtea concluzionează că durata procedurii în cauză nu a depășit limitele termenului rezonabil Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil din cauza faptului că instanțele interne au acceptat de două ori de acord să acorde societății beneficiul suspendării la executare. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I. Curtea nu poate evalua ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât alte decizii, altfel ar fi judecat în a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (a se vedea mutatis mutandis Kemmache c. Franța (nr. 3), 24 noiembrie 1994, § 44, seria A nr. 296-C. Curtea are ca funcție unică, în conformitate cu art. 6 din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblul său nu a garantat un proces echitabil reclamantului (a se vedea, printre multe altele, Donadze c. Georgia , nr. 74644/01, §§ 30-31, 7 martie 2006). În sfârșit, reclamantul ridică o cauză care urmărește să pună în discuție modul în care instanțele au interpretat și aplicat dreptul intern relevant. Or, nimic nu permite Curții să considere că procedura, în cursul căreia reclamantul și-a putut prezenta toate argumentele, nu a fost echitabilă. Curtea nu identifică într-adevăr niciun indice derbitrar în conduita procesului sau de încălcare a drepturilor procedurale ale lui. Prin urmare, această parte a cererii este, în mod evident, neîntemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. André Wampach Peer Lorenzen Grefier adjunct Președinte
de la requête n
o
20309/09
présentée par Georgios KAVVADIAS
contre la Grèce
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 12 avril 2011 en un comité composé de
:
Peer Lorenzen,
président,
Elisabeth Steiner,
Julia Laffranque,
juges,
et de André Wampach,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 avril 2009,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Georgios Kavvadias, est un ressortissant grec, né en 1959 et résidant à Patras. Le gouvernement grec («
le Gouvernement
») est représenté par la déléguée de son agent, M
me
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
La procédure principale
Le requérant travaillait pour une société civile à but non lucratif qui gérait, par l’effet de contrats conclus avec le ministère du Développement, des fonds provenant de l’Union européenne. La société n’avait pas de fonds propres et ses frais de fonctionnement étaient couverts par les fonds précités. Le contrat du requérant, conclu le 1
er
février 2002, était un contrat à durée déterminée devant prendre fin le 31 décembre 2008.
Le 5 janvier 2006, la société licencia le requérant.
Les 29 novembre 2005 et 29 mars 2006, il saisit le tribunal de première instance de Patras de deux actions tendant notamment à l’annulation de son licenciement. L’audience eut lieu le 2 novembre 2006.
Par un jugement du 1
er
février 2007, le tribunal, après avoir joint les deux actions du requérant, annula son licenciement et ordonna à la société de lui verser une somme de 141
269,93 euros (EUR), augmentée d’intérêts pour salaires non perçus et de 4
000 EUR pour frais de justice. Le tribunal déclara le jugement exécutoire par provision pour une somme de 10
000
EUR seulement.
Le 12 février 2007, la société interjeta appel de ce jugement devant la cour d’appel de Patras.
L’audience eut lieu le 6 mars 2008.
Par un arrêt du 20 mai 2008, la cour d’appel confirma le jugement.
Le 2 juin 2008, la société se pourvut en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel. Elle demandait, en outre, le sursis à exécution du jugement du tribunal de première instance et de l’arrêt de la cour d’appel, jusqu’à ce que la Cour de cassation se prononce.
Par un arrêt avant dire droit du 2 juillet 2008, la Cour de cassation ordonna le sursis à exécution. Elle fit droit à l’argument de la société selon lequel le versement au requérant d’une somme supérieure à 35
676,40 EUR avec intérêts risquait de lui causer un préjudice irréparable.
Par un arrêt du 7 avril 2009, la Cour de cassation considéra qu’elle ne pouvait pas examiner le fond de l’affaire car les parties n’avaient pas informé de la date de l’audience le tiers intervenant, à savoir la Chambre technique de Grèce, qui ne put donc pas être présent. Le 13 mai 2009, le requérant demanda à la Cour de cassation de fixer une nouvelle date d’audience. Celle-ci eut lieu le 2 février 2010.
Par un arrêt du 16 mars 2010 (mis au net le 19 mars 2010), la Cour de cassation rejeta le pourvoi.
B.
La procédure de sursis à exécution de l’ordre de paiement
Entre-temps, le 8 mai 2009, le tribunal de première instance de Patras avait émis au bénéfice du requérant un ordre provisoire de paiement à faire valoir contre la société.
Le 13 mai 2009, la société introduisit devant ce même tribunal une demande de sursis à exécution de cet ordre et forma en même temps une opposition en vertu de l’article 933 du code de procédure civile.
Le 3 juin 2009, le tribunal examina la demande de sursis à exécution et y fit droit. Il fixa la date de l’audience pour l’examen de l’opposition au 11 mai 2010.
Selon le requérant, la société devait cesser de gérer les fonds communautaires à compter du 30 juin 2009, de sorte qu’elle ne serait plus en mesure de lui verser les sommes dues.
Jusqu’au 16 décembre 2009, le requérant avait reçu, en vertu des décisions du tribunal de grande instance et de la cour d’appel, la somme de 183
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du dépassement du délai raisonnable de la procédure engagée le 29 novembre 2005.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit à un procès équitable.
1.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure engagée le 29 novembre 2005 devant les juridictions civiles. Il invoque l’article 6 § 1 dont la partie pertinente dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour note que la période à considérer a débuté le 29 novembre 2005, avec la saisine du tribunal de grande instance de Patras, et a pris fin le 19
mars 2010, avec la mise au net de l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré quatre ans et trois mois environ pour trois degrés de juridiction.
Le Gouvernement soutient que les autorités judiciaires de tous les degrés de juridiction ont respecté à chaque étape de la procédure les exigences de l’article 6 § 1. Il souligne que dans les systèmes juridiques consacrant le principe de la conduite du procès par les parties, comme le système grec, les autorités judiciaires ne sauraient être considérées responsables pour la période d’inactivité due au manque de diligence de la part des parties.
Le requérant soutient que la procédure a excédé le délai raisonnable pour un litige du travail.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
La Cour note que la procédure devant le tribunal de grande instance de Patras a débuté le 29 novembre 2005 et a pris fin le 1
er
février 2007. Celle devant la cour d’appel a duré du 13 février 2007 au 20 mai 2008. De l’avis de la Cour, ces durées ne sauraient être considérées comme excessives. La procédure devant la Cour de cassation a duré du 2 juin 2008 au 19 mars 2010, soit un an et neuf mois environ. Toutefois, en ce qui concerne cette durée, qui à première vue peut paraître longue, la Cour relève que le 7 avril 2009, la Cour de cassation a ajourné l’affaire car les parties, dont le requérant, avaient omis de citer à comparaître un tiers intervenant. Le retard qui en a découlé ne saurait être imputé à la Cour de cassation. La nouvelle audience, demandée le 13 mai 2009, fut fixée au 2 février 2010, délai qui n’est pas déraisonnable.
Eu égard à ces considérations, la Cour conclut que la durée de la procédure litigieuse n’a pas dépassé les limites du «
délai raisonnable
».
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit à un procès équitable en raison du fait que les juridictions internes ont accepté à deux reprises d’accorder à la société le bénéfice du sursis à exécution.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir,
García Ruiz c. Espagne
[GC], nº 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). La Cour ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon elle s’érigerait en juge de quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (voir,
mutatis mutandis
,
Kemmache c. France
(nº 3), 24
novembre 1994, §
44, série A nº 296-C). La Cour a pour seule fonction, au regard de l’article
6 de la Convention, d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n’a pas garanti un procès équitable au requérant (voir, parmi beaucoup d’autres,
Donadzé c. Géorgie
, nº 74644/01, §§ 30-31, 7 mars 2006).
En l’occurrence, le requérant soulève un grief qui vise à mettre en cause la façon dont les juridictions ont interprété et appliqué le droit interne pertinent. Or, rien ne permet à la Cour de penser que la procédure, au cours de laquelle le requérant a pu présenter tous ses arguments, n’a pas été équitable. La Cour ne décèle en effet aucun indice d’arbitraire dans la conduite du procès ni de violation des droits procéduraux de l’intéressé.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est aussi manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
André Wampach
Peer Lorenzen
Greffier adjoint
Président