BOZUN v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly struck out of the list;Partly inadmissible
BOZUN v. ROMANIA (CtEDO, 2011)
Decizia nr. 59142/09 a Consiliului Octavian BOZUN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 12 aprilie 2011 în calitate de comitet compus din: Ján Šikuta, președinte, Ineta Ziemele, Kristina Pardalos, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 26 octombrie 2009, Având în vedere declarația prezentată de Guvernul contestat la 4 noiembrie 2010 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Octavian Bozun, este un cetățen român care s-a născut în Drobeta Turnu Severin în 1941 și trăiește în prezent în Oradea. Guvernul României (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor, dl Răzvan Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 octombrie 2001, Procurorul a inițiat o anchetă penală împotriva reclamantului, acuzat de nerespectare în biroul public, de fraudă și de exprimare a documentelor falsificate. La 26 februarie 2004, reclamantul a fost interzis în judecată cu privire la aceleași acuzații pentru care a fost efectuată ancheta. El a fost reprezentat de un avocat calificat pe parcursul procedurii următoare. Prin o hotărâre finală din 5 mai 2009, Curtea de Apel Târgu Mureș a hotărât că reclamantul nu a fost responsabil pentru două dintre infracțiunile pe care le-a fost acuzat și că i-a fost acordată o scutire pentru a treia. Durata generală a procedurii penale a fost de șapte ani, șase luni și două zile. În timpul acestei perioade, cazul a fost auzit înainte de trei zile. grade de jurisdicție în două cicluri procedurale. În plus, între inițierea anchetei penale și data la care a fost eliberată inculparea acolo a decurs o perioadă de mai mult de patru De asemenea, au apărut două trimiteri la caz: în primul rând, cazul a fost îndreptat către o instanță diferită din aceeași jurisdicție, din cauza lipsei de imparțialitate a primei instanțe și în al doilea rând, cazul a fost înaintat la instanța de primă instanță pentru reexaminare, din motive de erori procedurale. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata procedurii penale era excesivă și nu a îndeplinit cerința de „tempă rațională”. Reclamantul s-a bazat, de asemenea, pe această dispoziție pentru a se plânge în ceea ce privește rezultatul și echitatea procedurii. El s-a plâns în temeiul articolului §§ 1 litera (c) cu privire la legalitatea detenției preliminare. În cele din urmă, el s-a plâns în temeiul articolului 5 în ceea ce privește lipsa compensației pentru presupusa sa detenție ilegală. Lungimea procedurii Reclamantul s-a plâns în legătură cu durata procedurii penale împotriva acestuia, pe care a considerat-o irazonabilă. El s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție care, în măsura în care este cazul, prevede următoarele: „În determinarea de ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Prin scrisoarea din 23 august 2010, Guvernul a prezentat propunerea de a asigura o soluționare prietenoasă a prezentului caz. Într-o altă scrisoare din 4 noiembrie 2010 Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „... Guvernul dorește să exprese, prin intermediul declarației unilaterale, recunoașterea duratei necorespunzătoare a procedurii interne care au implicat reclamantul în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, Guvernul este pregătit să plătească reclamantului suma de EUR 2.100, care consideră că este rezonabil în funcție de jurisprudența Curții. Suma menționată mai sus, care este de a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, vor fi eliberate de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în lei român (RON) la rata de schimb aplicabilă la momentul plății, în contul indicat de solicitant, în termen de trei minute. luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu a plătit această sumă în termen de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la Rata egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene în timpul perioadelor de nerambursare plus trei puncte procentuale. (...) Guvernul ar sugera cu respect că declarația de mai sus ar putea fi acceptată de Curte ca „un alt motiv” care să justifice apariția din lista de cazuri a Curții, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din convenție. ...” În scrisoarea sa din 31 ianuarie 2011, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului era inacceptabil de scăzută. El a subliniat că nu putea accepta suma indicată în propunerea guvernului ca fiind o soluție adecvată pentru pecuniarul, precum și prejudiciile morale pe care le-a susținut. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 77, ECHR 2003-VI). Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva României, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006 ...; Abramiuc c. România , nr. 37411/02, § 130, 24 februarie 2009). Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propus – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă Având în vedere cele de mai sus, este oportun să-l scoată din listă. Retragerea plânge în continuare în temeiul articolului 6 cu privire la rezultatul și echitatea procedurii. În special, a afirmat că instanța internă nu a efectuat o examinare adecvată a probelor prezentate în fața lor; că hotărârile interne nu au fost motivate și că instanțele interne nu au fost imparțiale. De asemenea, s-a plâns în temeiul articolului (c) în ceea ce privește legalitatea detenției preliminare, precum și în conformitate cu art. 5 în ceea ce privește lipsa de compensare pentru presupusa sa detenție ilegală. Curtea a examinat restul plângerilor, astfel cum a prezentat reclamantul. Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și a libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenția. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri, în măsura în care se referă la reclamația menționată anterior, în conformitate cu art. 37 §§ 1 litera (c) din Convenția. Declară restul cererii inadmisibil. Marialena Tsirli Ján Šikuta Președintele adjunct al grefierului