Bijl (II) împotriva Țărilor de Jos

La aproximativ nouă luni de la introducerea prezentei cereri, reclamantul a prezentat o copie a hotărârii rendue de judecătorul de măsuri provizorii (voorzieningenrechter ) din Curtea Regională de la Haga la 29 mai 2008. Se pare că reclamantul a introdus o procedură civilă sumară care urmărește, printre altele, o hotărâre de eliberare din cauza faptului că detenția sa în temeiul ordinului TBS a fost ilegală ab initio

Judecătorul măsurilor provizorii, în urma unei audieri, s-a declarat competent să examineze cazul, dar a respins afirmația reclamantului că statul a acționat ilegal față de el prin impunerea ordinului TBS. Judecătorul a considerat că nu ar putea fi stabilit că instanța de judecată ar fi impus o măsură sau pedeapsa diferită dacă ar fi fost conștientă de deficiențele din rapoarte. În acest context, judecătorul a remarcat, printre altele , că instanța de judecată a utilizat și alte două rapoarte în decizia sa de a impune un ordin TBS; plângerile disciplinare ale reclamantului împotriva autorilor acestor rapoarte au fost respinse. În plus, clinica în care reclamantul a fost tratat a constatat că este probabil ca reclamantul să renunțe la termen scurt-medium dacă ar fi fost eliberat prematur.

Nu se pare că reclamantul a depus un recurs în fața Curții de Apel împotriva acestei hotărâri. Legea internă relevantă Codul penal (Wetboek van Strafrecht)

O persoană care a fost considerată vinovată de anumite infracțiuni grave și care, la momentul comiterii infracțiunii, a suferit de deficiență mentală sau deranjament poate fi plasată la dispoziția Guvernului dacă este necesar în interesul siguranței altor persoane sau, în general, în interesul siguranței persoanelor sau bunurilor. O astfel de măsură, care nu este în sine punitivă, poate fi impusă în loc sau însoțită de o sentință de închisoare punitivă (art. 37a §§ 1 și 2 din Codul Penal). Curtea de condamnare poate decide în continuare că persoana în cauză este confinată într-o clinică de custodie în scopul siguranței publice (art. 37b § 1).

În conformitate cu art. 38d din Codul Penal, persoana în cauză este pusă la dispoziția Guvernului pentru o perioadă inițială de doi ani, care poate fi prelungită, la cererea procurorului, pentru o perioadă suplimentară de unu sau doi ani. Perioada de plasare nu poate fi prelungită dincolo de un total de patru ani, cu excepția cazului în care infracțiunea comisă de persoana în cauză a fost o crimă de violență comisă împotriva unei sau mai multe persoane sau o astfel de prelungire este necesară pentru protecția altor persoane (art. 38e). Codul de procedură penală (Wetboek van Strafvoiring)

În cazul în care persoana pusă la dispoziția Guvernului este limitată într-o clinică de custodie, cererea procurorului public de prelungire a acestui loc este însoțită de un aviz consultativ recent al șefului instituției în cauză, care trebuie motivat și semnat, precum și de o copie a notelor păstrate cu privire la sănătatea fizică și mentală a persoanei (art. 509o § 2).

Un recurs împotriva hotărârii Curții Regionale conține Curtea de Apel Arnhem (art. 509v § 1).

Decizia Curții de Apel, care este motivată, este finală (art. 509x § 2).

Nu există nici o dispoziție de revizuire a ordinii TBS de către instanțele penale în timpul intervalului dintre cazurile de revizuire periodică în temeiul dispozițiilor de mai sus. Codul de procedură civilă (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering)

Judecătorul măsurilor provizorii a Curții Regionale are competența de a ordona o măsură imediată execubilă provizorie (onmiddelllijke voorziening bij voorraad ) în toate cazurile în care interesele părților o impun (art. 254 § 1).

Un recurs se referă la hotărârea judecătorului de măsuri provizorii (art. 332 § 1); nu este necesar să se aștepte rezultatul procedurii cu privire la fondul care poate fi în așteptare (art. 337 § 1). COMPLAINTE

Reclamantul s-a plâns inițial că refuzul, în primul rând al Curții regionale, apoi al Curții de Apel, de a lua în considerare cererea de eliberare a acestuia a constituit un refuz de acces la o procedură prin care legalitatea detenției sale ar putea fi decisă de către o instanță. După decizia judecătorului de măsuri provizorii, el s-a plâns, în plus față de lipsa unui remediu intern împotriva celor două decizii anterioare. El se bazează pe articolele §§ 1 și 4, 6 și 13 din Convenție. Toată lumea are dreptul la libertate și la securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: (a) detenția legală a unei persoane după condamnarea unei instanțe competente; (e) detenția legală a ... persoanelor de părere nesănătoase, ...; „În determinarea de ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege.” ... Orice persoană care este privată de libertate prin arestare sau detenție are dreptul să ia proceduri prin care licența deținerii sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberare a sa ordonată dacă detenția nu este legală… ” art. 6 „În determinarea de ... orice acuzație penală împotriva lui, fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.”

Înainte să se poată întoarce la fondul plângerilor reclamantei, Curtea trebuie să stabilească admisibilitatea acestora. Întrebarea survine dacă reclamantul a epuizat toate căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție.

Curtea reiterează că scopul regulamentului de epuizare este de a permite statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a pune în aplicare încălcările presupuse împotriva acestora înainte de prezentarea acestor acuzații. Această regulă se bazează pe presupunerea, reflectată în art. 13 din Convenție – cu care are o afinitate strânsă – că există un remediu eficace disponibil în ceea ce privește presupusa încălcare a sistemului intern. În acest fel, este un aspect important al principiului că mecanismul de protecție instituit de Convenția este subsidiar sistemelor naționale de protecție a drepturilor omului. Cu toate acestea, singurul remediile pe care le impune art. 35 din convenție sunt cele care se referă la încălcările presupuse și, în același timp, sunt disponibile și suficiente (a se vedea, printre multe alte autorități, Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, §§ 74-75, CEDH 1999 Giacometti și alții c. Italia (dec.), nr. 34939/97, CEDH 2001-XII; Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, §§ 43-45, CEDH 2006 II; McFarlane v. Irlanda [GC], nr. 31333/06, §§ 107-108, ECHR 2010 ... și recent, Paksas v. Lituania [GC], nr. 34932/04, § 75, 6 ianuarie 2011).

O cerere la instanța regională responsabilă pentru revizuirea periodică automată a unui ordin TBS nu este un remediu eficace în timpul intervalului dintre două cazuri de revizuire. Legea internă nu acordă acces la instanța regională în astfel de circumstanțe; din acest motiv, Curtea regională Leeuwarden a trebuit să decline competența în cazul reclamantului (a se vedea punctul 7 mai sus). , nici un recurs împotriva hotărârii Curții regionale nu ar putea fi eficace (a se vedea punctul 8 de mai sus).

În schimb, în fața judecătorului de măsuri provizorii ar părea să ofere o prospectivă rezonabilă de succes. Curtea observă că judecătorul de măsuri provizorii nu a renunțat la competență, ci a considerat în schimb afirmațiile reclamantului cu privire la fondul lor înainte de a le respinge drept nefondate (a se vedea punctul 10 mai sus).

Cu toate acestea, reclamantul nu a demonstrat că a depus un recurs împotriva hotărârii judecătorului măsurilor provizorii, deși o astfel de procedură i-a fost de fapt deschisă (a se vedea punctul 19 mai sus).

Rezulta că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea este inadmisibilă. Marialena Tsirli Luis López Guerra Președintele adjunct al grefierului

The applicant, Mr Jan Bijl, is a Netherlands national who was born in 1961. As far as the Court is aware, he is detained pursuant to an order for his confinement in a custodial clinic, having been placed at the disposal of the Government ( terbeschikkingstelling met bevel tot verpleging van overheidswege ; “TBS order”). He is unrepresented. A. The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

In a judgment dated 2 November 2004, the Court of Appeal of Leeuwarden sentenced the applicant to thirty months’ imprisonment, ten months of which were suspended, in combination with a TBS order for rape, attempted manslaughter, several counts of causing grievous bodily harm and some lesser offences. In deciding to impose a TBS order the Court of Appeal had regard to four expert reports, two by psychologists and two by psychiatrists. The Court of Appeal’s judgment became final when the Supreme Court ( Hoge Raad ) dismissed the applicant’s appeal on points of law.

The applicant’s detention under the TBS order commenced on 18 May 2006.

The applicant lodged disciplinary complaints against the four experts, alleging that their reports did not meet the applicable requirements. In the ensuing proceedings, the Regional Health Care Disciplinary Tribunal ( regionaal Tuchtcollege voor de Gezondheidszorg ) gave decisions declaring complaints against two of the four experts well-founded. One of the two lodged an appeal that was largely unsuccessful. Both experts, a psychiatrist and a psychologist, received a reprimand.

On 5 July 2007 the applicant lodged a request for his immediate release on the basis of Article 5 of the Convention with the Leeuwarden Regional Court, the court that would normally be responsible for automatic periodic review of his TBS order. He argued that the TBS order was not lawful, since it was based on two flawed reports.

In a decision dated 2 October 2007, the Regional Court declared the request inadmissible, finding that Netherlands law provided for a system whereby the lawfulness of a TBS order was subject to automatic periodic review (at least once every two years), such a system being in accordance with Article 5 of the Convention. During the intervals the lawfulness of a TBS order could only be examined in exceptional circumstances; none, however, obtained in this case.

The applicant’s subsequent appeal with the Leeuwarden Court of Appeal was likewise declared inadmissible in a decision dated 24 January 2008, since neither the Criminal Code nor the Code of Criminal Procedure provided for an appeal against the decision of the Regional Court. Obiter dictum , it was considered that criminal law did not recognise a right for the applicant to have the lawfulness of his TBS order examined during the intervals between one instance of automatic periodic review and the next; since therefore criminal law could not provide the relief which the applicant sought, review by the (civil) Provisional Measures Judge ( voorzieningenrechter ) would be the appropriate remedy required by Article 13 of the Convention in conjunction with Article 5 § 4.

Some nine months after the introduction of the present application, the applicant submitted a copy of a judgment given by the Provisional Measures Judge ( voorzieningenrechter ) of the Regional Court of The Hague on 29 May 2008. It appears that the applicant had brought summary civil proceedings seeking, among other things, an order for his release on the ground that his detention under the TBS order had been wrongful ab initio .

The Provisional Measures Judge, following a hearing, declared himself competent to examine the case, but rejected the applicant’s claim that the State had acted unlawfully towards him by imposing the TBS order. The judge considered that it could not be established that the trial court would have imposed a different measure or penalty had it been aware of the shortcomings in the reports. In this context the judge noted, inter alia , that the trial court had also used two other reports in its decision to impose a TBS order; the applicant’s disciplinary complaints against the authors of those reports had been rejected. Moreover, the clinic where the applicant was being treated found it likely that the applicant would reoffend in the short-to-medium term if released prematurely.

It does not appear that the applicant lodged an appeal with the Court of Appeal against this judgment. B. Relevant domestic law 1. The Criminal Code (Wetboek van Strafrecht)

A person who has been found guilty of certain serious crimes and who, at the time of committing the offence, suffered from a mental deficiency or derangement may be placed at the Government’s disposal if required in the interests of the safety of others or, more generally, in the interests of the safety of persons or goods. Such a measure, which is not itself punitive, may be imposed instead of or together with a punitive prison sentence (Article 37a §§ 1 and 2 of the Criminal Code). The sentencing court may further decide that the person concerned shall be confined in a custodial clinic in the interests of public safety (Article 37b § 1).

According to Article 38d of the Criminal Code the person concerned shall be placed at the disposal of the Government for an initial period of two years which may be prolonged, at the request of the public prosecutor, for a further period of one or two years. The period of placement cannot be extended beyond a total of four years unless the crime committed by the person concerned was a crime of violence committed against, or causing danger to, one or more persons, or such further extension is necessary for the protection of other persons (Article 38e). 2. The Code of Criminal Procedure (Wetboek van Strafvordering)

If the person placed at the Government’s disposal is confined in a custodial clinic, the request of the public prosecutor for the prolongation of such placement shall be accompanied by a recent advisory opinion of the head of the institution concerned, which shall be reasoned and signed, and a copy of the notes kept concerning the person’s physical and mental health (Article 509o § 2).

An appeal against the decision of the Regional Court lies to the Arnhem Court of Appeal (Article 509v § 1).

The Court of Appeal’s decision, which shall be reasoned, is final (Article 509x § 2).

There is no provision for review of a TBS order by the criminal courts during the interval between instances of periodic review under the above provisions. 3. The Code of Civil Procedure (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering)

The Provisional Measures Judge of the Regional Court has competence to order an immediate provisionally executable measure ( onmiddellijke voorziening bij voorraad ) in all cases where the interests of the parties so require (Article 254 § 1).

An appeal lies against the judgment of the Provisional Measures Judge (Article 332 § 1); it is not necessary to await the outcome of proceedings on the merits that may be pending (Article 337 § 1). COMPLAINTS

The applicant complained initially that the refusal, first of the Regional Court, then of the Court of Appeal, to consider his request for release constituted a denial of access to a procedure by which the lawfulness of his detention could be decided by a court. After the decision of the Provisional Measures Judge, he complained in addition of the lack of any domestic remedy against the two earlier decisions. He relied on Articles 5 §§ 1 and 4, 6 and 13 of the Convention. THE LAW

The Articles of the Convention relied on by the applicant, in their relevant parts, provide as follows: Article 5 “1. Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law: (a) the lawful detention of a person after conviction by a competent court; ... (e) the lawful detention of ... persons of unsound mind, ...;“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by an independent and impartial tribunal established by law.” ... 4. Everyone who is deprived of his liberty by arrest or detention shall be entitled to take proceedings by which the lawfulness of his detention shall be decided speedily by a court and his release ordered if the detention is not lawful… ” Article 6 “In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...” Article 13 “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”

Before it can turn to the merits of the applicant’s complaints, the Court must determine their admissibility. The question arises whether the applicant has exhausted all domestic remedies, as required by Article 35 § 1 of the Convention.

The Court reiterates that the purpose of the exhaustion rule is to afford the Contracting States the opportunity of preventing or putting right the violations alleged against them before those allegations are submitted to it. That rule is based on the assumption, reflected in Article 13 of the Convention – with which it has close affinity – that there is an effective remedy available in respect of the alleged breach in the domestic system. In this way, it is an important aspect of the principle that the machinery of protection established by the Convention is subsidiary to the national systems safeguarding human rights. Nevertheless, the only remedies which Article 35 of the Convention requires to be exhausted are those that relate to the breaches alleged and at the same time are available and sufficient (see, among many other authorities, Selmouni v. France [GC], no. 25803/94, §§ 74-75, ECHR 1999 ‑ V; Giacometti and Others v. Italy (dec.), no. 34939/97, ECHR 2001-XII; Sejdovic v. Italy [GC], no. 56581/00, §§ 43-45, ECHR 2006 ‑ II; McFarlane v. Ireland [GC], no. 31333/06, §§ 107-108, ECHR 2010 ‑ ...; and recently, Paksas v. Lithuania [GC], no. 34932/04, § 75, 6 January 2011).

A request to the regional court responsible for automatic periodic review of a TBS order is not an effective remedy during the interval between two instances of review. Domestic law does not grant access to the regional court in such circumstances; it is for that reason that the Leeuwarden Regional Court had to decline jurisdiction in the applicant’s case (see paragraph 7 above). A fortiori , an appeal against the Regional Court’s decision could not be effective either (see paragraph 8 above).

In contrast, summary civil proceedings before the Provisional Measures Judge would appear to offer a reasonable prospect of success. The Court observes that the Provisional Measures Judge did not decline jurisdiction, but instead considered the applicant’s claims on their merits before dismissing them as unfounded (see paragraph 10 above).

However, the applicant has not shown that he lodged an appeal against the judgment of the Provisional Measures Judge, although such a course was actually open to him (see paragraph 19 above).

It follows that the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. For these reasons, the Court unanimously Declares the application inadmissible. Marialena Tsirli Luis López Guerra Deputy Registrar President