BIJL (II) v. THE NETHERLANDS
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
BIJL (II) v. THE NETHERLANDS (CtEDO, 2011)
DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32775/07 de către Jan BIJL împotriva Țărilor de Jos Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 12 aprilie 2011 în calitate de comitet compus din: Luis López Guerra, Egbert Myjer, Mihai Poalelungi, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 18 octombrie 2008, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Jan Bijl, este un național Țările de Jos născut în 1961. În măsura în care Curtea este conștientă, el este reținut în conformitate cu o ordonanță de închidere într-o clinică de custodie, care a fost pus la dispoziția Guvernului (terbeschikkingstelling s-a întâlnit vesel tot verpleging van overheidswege ; „Ordinul TBS”). El este nereprezentat. Situațiile cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Într-o hotărâre din 2 noiembrie 2004, Curtea de Apel a Leeuwarden a condamnat reclamantul la treizeci de luni de închisoare, dintre care zece luni au fost suspendate, în combinație cu un ordin TBS pentru viol, a încercat omorât, mai multe conturi de a provoca prejudicii corporale grave și unele infracțiuni mai mici. În hotărârea de impunere a unei hotărâri TBS, Curtea de Apel a avut în vedere patru rapoarte de experți, două de psiholog și două de psihiatru. Hotărârea Curții de Apel a devenit finală atunci când Curtea Supremă ( Hoge Raad ) a respins apelul reclamantului asupra punctelor de drept. Detenția reclamantului în temeiul ordinului TBS a început la 18 mai 2006. Reclamantul a depus plângeri disciplinare împotriva celor patru experți, susținând că rapoartele lor nu îndeplineau cerințele aplicabile. În cadrul procedurii care au urmat, Tribunalul regional de disciplinare a îngrijirii de sănătate (regional Tuchtcollege voor de Gezondheidszorg ) a dat decizii de declarare a plângerii împotriva a doi dintre cei patru experți bine fondati. Unul dintre cei doi a depus un apel care a fost în mare parte eșuat. Ambele experți, un psihiatru și un psiholog, au primit o reprimare. La 5 iulie 2007, reclamantul a depus o cerere de eliberare imediată în temeiul articolului 5 din Convenție cu Curtea Regională Leeuwarden, instanța care, în mod normal, ar fi responsabilă pentru revizuirea periodică automată a ordinului său TBS. El a susținut că ordonanța TBS nu este legală, deoarece se bazează pe două rapoarte false. Într-o decizie din 2 octombrie 2007, Curtea Regională a declarat cererea inadmisibilă, declarând că legislația Țărilor de Jos prevede un sistem prin care licența unui ordin TBS a fost supuse unei revizuiri periodice automate (cel puțin o dată la doi ani), astfel de sistem este în conformitate cu art. 5 din convenție. Pe parcursul intervalelor, licența unui ordin TBS nu a putut fi examinată decât în circumstanțe excepționale; cu toate acestea, niciuna dintre acestea nu a fost obținută în acest caz. Procesul ulterior cu Curtea de Apel Leeuwarden a fost, de asemenea, declarat inadmisibil într-o hotărâre datată 24 Ianuarie 2008, deoarece nici Codul Penal, nici Codul de Procedință Penală nu prevede recurs împotriva hotărârii Curții Regionale. Obiter dictum , s-a considerat că dreptul penal nu recunoaște dreptul reclamantului de a fi examinat licența ordinului său TBS în timpul intervalelor între o instanță de revizuire periodică automată și următoarea; deoarece, prin urmare, dreptul penal nu a putut oferi ușurarea reclamantului, revizuirea de către judecătorul (civil) Măsuri provizorii (voorzieningenrechter) ) ar fi remediul adecvat necesar în temeiul articolului 13 din Convenție, coroborat cu art. 5 § 4. La aproximativ nouă luni de la introducerea prezentei cereri, reclamantul a prezentat o copie a hotărârii rendue de judecătorul de măsuri provizorii (voorzieningenrechter ) din Curtea Regională de la Haga la 29 mai 2008. Se pare că reclamantul a introdus o procedură civilă sumară care urmărește, printre altele, o hotărâre de eliberare din cauza faptului că detenția sa în temeiul ordinului TBS a fost ilegală ab initio 10. Judecătorul măsurilor provizorii, în urma unei audieri, s-a declarat competent să examineze cazul, dar a respins afirmația reclamantului că statul a acționat ilegal față de el prin impunerea ordinului TBS. Judecătorul a considerat că nu ar putea fi stabilit că instanța de judecată ar fi impus o măsură sau pedeapsa diferită dacă ar fi fost conștientă de deficiențele din rapoarte. În acest context, judecătorul a remarcat, printre altele , că instanța de judecată a utilizat și alte două rapoarte în decizia sa de a impune un ordin TBS; plângerile disciplinare ale reclamantului împotriva autorilor acestor rapoarte au fost respinse. În plus, clinica în care reclamantul a fost tratat a constatat că este probabil ca reclamantul să renunțe la termen scurt-medium dacă ar fi fost eliberat prematur. 11. Nu se pare că reclamantul a depus un recurs în fața Curții de Apel împotriva acestei hotărâri. Legea internă relevantă Codul penal (Wetboek van Strafrecht) 12. O persoană care a fost considerată vinovată de anumite infracțiuni grave și care, la momentul comiterii infracțiunii, a suferit de deficiență mentală sau deranjament poate fi plasată la dispoziția Guvernului dacă este necesar în interesul siguranței altor persoane sau, în general, în interesul siguranței persoanelor sau bunurilor. O astfel de măsură, care nu este în sine punitivă, poate fi impusă în loc sau însoțită de o sentință de închisoare punitivă (art. 37a §§ 1 și 2 din Codul Penal). Curtea de condamnare poate decide în continuare că persoana în cauză este confinată într-o clinică de custodie în scopul siguranței publice (art. 37b § 1). 13. În conformitate cu art. 38d din Codul Penal, persoana în cauză este pusă la dispoziția Guvernului pentru o perioadă inițială de doi ani, care poate fi prelungită, la cererea procurorului, pentru o perioadă suplimentară de unu sau doi ani. Perioada de plasare nu poate fi prelungită dincolo de un total de patru ani, cu excepția cazului în care infracțiunea comisă de persoana în cauză a fost o crimă de violență comisă împotriva unei sau mai multe persoane sau o astfel de prelungire este necesară pentru protecția altor persoane (art. 38e). Codul de procedură penală (Wetboek van Strafvoiring) 14. În cazul în care persoana pusă la dispoziția Guvernului este limitată într-o clinică de custodie, cererea procurorului public de prelungire a acestui loc este însoțită de un aviz consultativ recent al șefului instituției în cauză, care trebuie motivat și semnat, precum și de o copie a notelor păstrate cu privire la sănătatea fizică și mentală a persoanei (art. 509o § 2). 15. Un recurs împotriva hotărârii Curții Regionale conține Curtea de Apel Arnhem (art. 509v § 1). 16. Decizia Curții de Apel, care este motivată, este finală (art. 509x § 2). 17. Nu există nici o dispoziție de revizuire a ordinii TBS de către instanțele penale în timpul intervalului dintre cazurile de revizuire periodică în temeiul dispozițiilor de mai sus. Codul de procedură civilă (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering) 18. Judecătorul măsurilor provizorii a Curții Regionale are competența de a ordona o măsură imediată execubilă provizorie (onmiddelllijke voorziening bij voorraad ) în toate cazurile în care interesele părților o impun (art. 254 § 1). 19. Un recurs se referă la hotărârea judecătorului de măsuri provizorii (art. 332 § 1); nu este necesar să se aștepte rezultatul procedurii cu privire la fondul care poate fi în așteptare (art. 337 § 1). COMPLAINTE 20. Reclamantul s-a plâns inițial că refuzul, în primul rând al Curții regionale, apoi al Curții de Apel, de a lua în considerare cererea de eliberare a acestuia a constituit un refuz de acces la o procedură prin care legalitatea detenției sale ar putea fi decisă de către o instanță. După decizia judecătorului de măsuri provizorii, el s-a plâns, în plus față de lipsa unui remediu intern împotriva celor două decizii anterioare. El se bazează pe articolele §§ 1 și 4, 6 și 13 din Convenție. Toată lumea are dreptul la libertate și la securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: (a) detenția legală a unei persoane după condamnarea unei instanțe competente; (e) detenția legală a ... persoanelor de părere nesănătoase, ...; „În determinarea de ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege.” ... Orice persoană care este privată de libertate prin arestare sau detenție are dreptul să ia proceduri prin care licența deținerii sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberare a sa ordonată dacă detenția nu este legală. ...” art. 6 „În determinarea de ... orice acuzație penală împotriva lui, fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” 22. Înainte să se poată întoarce la fondul plângerilor reclamantei, Curtea trebuie să stabilească admisibilitatea acestora. Întrebarea survine dacă reclamantul a epuizat toate căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție. 23. Curtea reiterează că scopul regulamentului de epuizare este de a permite statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a pune în aplicare încălcările presupuse împotriva acestora înainte de prezentarea acestor acuzații. Această regulă se bazează pe presupunerea, reflectată în art. 13 din Convenție – cu care are o afinitate strânsă – că există un remediu eficace disponibil în ceea ce privește presupusa încălcare a sistemului intern. În acest fel, este un aspect important al principiului că mecanismul de protecție instituit de Convenția este subsidiar sistemelor naționale de protecție a drepturilor omului. Cu toate acestea, singurul remediile pe care le impune art. 35 din convenție sunt cele care se referă la încălcările presupuse și, în același timp, sunt disponibile și suficiente (a se vedea, printre multe alte autorități, Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, §§ 74-75, CEDH 1999 Giacometti și alții c. Italia (dec.), nr. 34939/97, CEDH 2001-XII; Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, §§ 43-45, CEDH 2006 II; McFarlane v. Irlanda [GC], nr. 31333/06, §§ 107-108, ECHR 2010 ... și recent, Paksas v. Lituania [GC], nr. 34932/04, § 75, 6 ianuarie 2011). 24. O cerere la instanța regională responsabilă pentru revizuirea periodică automată a unui ordin TBS nu este un remediu eficace în timpul intervalului dintre două cazuri de revizuire. Legea internă nu acordă acces la instanța regională în astfel de circumstanțe; din acest motiv, Curtea regională Leeuwarden a trebuit să decline competența în cazul reclamantului (a se vedea punctul 7 mai sus). , nici un recurs împotriva hotărârii Curții regionale nu ar putea fi eficace (a se vedea punctul 8 de mai sus). 25. În schimb, în fața judecătorului de măsuri provizorii ar părea să ofere o prospectivă rezonabilă de succes. Curtea observă că judecătorul de măsuri provizorii nu a renunțat la competență, ci a considerat în schimb afirmațiile reclamantului cu privire la fondul lor înainte de a le respinge drept nefondate (a se vedea punctul 10 mai sus). 26. Cu toate acestea, reclamantul nu a demonstrat că a depus un recurs împotriva hotărârii judecătorului măsurilor provizorii, deși o astfel de procedură i-a fost de fapt deschisă (a se vedea punctul 19 mai sus). 27. Rezulta că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea este inadmisibilă. Marialena Tsirli Luis López Guerra Președintele adjunct al grefierului