Slowik împotriva Poloniei

CAUZA DE CUARTA SECȚIUNE A SåwIK/POLONIA (Documentul nr. 31477/05) HOTĂRÂREA Strasburg 12 aprilie 2011 FINAL 12/07/2011 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale.

În cazul Słowik/Polonia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Al patrulea secțiunea), în calitate de Camera compusă de: Nicolas Bratza, Președinte, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Zdravka Kalaydjieva, Nebojša Vučinić, judecători și Lawrence Early, grefierul secțiunii, având deliberat în privat la 22 martie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 31477/05) împotriva Republicii Poloniei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național polonez, dl Andrzej Słowik („reclamantul”), la 16 august 2005. Guvernul polonez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul s-a plâns, în special, că a fost privat de acces la Curtea Supremă. La 9 iulie 2009, președintele Secției a patra a hotărât să anunte cererea guvernului. Reclamantul s-a născut în 1969. În prezent, în închisoarea Strzelce Opolskie este condamnat la închisoarea Strzelce Opolskie. În ianuarie 2002, reclamantul a fost reținut pentru suspiciune de crimă și de membru al unei bande criminale. La 21 iunie 2004, Curtea Regională Gliwice a condamnat reclamantul de crimă și l-a condamnat la 15 ani de închisoare. La 25 noiembrie 2004, Curtea de Apel Katowice, în parte, a susținut hotărârea de primă instanță. La 18 ianuarie 2005, reclamantul a fost servit cu motive scrise pentru această hotărâre.

Curtea i-a informat că este deschis să depună un recurs de casă împotriva acesteia la Curtea Supremă. 10. Prin hotărârea din 16 februarie 2005, instanța a permis reclamantului cererea de asistență juridică. 11. Într-o scrisoare adresată Curții de Apel din 3 martie 2005, avocatul în materie de asistență juridică a informat instanța că nu a găsit motive pentru a pregăti un recurs de casă. O copie a scrisorii respective a fost transmisă reclamantului la 14 martie 2005. 12. Prin scrisoarea din 13 aprilie 2005, instanța a informat reclamantul cu privire la refuzul avocatului de asistență juridică de a pregăti și de a depune un recurs de casație la Curtea Supremă. Cu aceeași scrisoare, instanța a informat reclamantul că, având în vedere faptul că el a fost deja acordat asistență juridică, nu exista niciun motiv pentru a-i acorda asistență de către un alt avocat de asistență juridică.

În plus, instanța a informat reclamantul că termenul de treizeci de zile pentru depunerea unui recurs de casație ar începe să se reînceapă în ziua în care reclamantul a fost notificat cu această scrisoare. 13. La 6 iunie 2005, Curtea de Apel Katowice a refuzat să dispună de un recurs de casație depus de reclamant însuși, deoarece nu a respectat cerințele formale aplicabile. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RESPONSABILĂ ȘI PRATICĂ 14. În hotărârile Curții în cazul Curții Kulikowski c. Polonia, nr. 18353/03, §§ 19-27, CEDO 2009 ... (extrasuri) și Antonicelli c. Polonia, nr. 2815/05, §§ 14-22, 19 mai 2009). 15. În special, la 26 februarie 2002, Curtea Supremă a examinat o situație în care un avocat de asistență juridică a refuzat să reprezinte o persoană condamnată în sensul procedurii de casație, constatând că un recurs de casație nu va oferi perspective de succes.

În această situație, instanța de apel a fost obligată să informeze inculpatul că termenul pentru depunerea unui recurs de casă a început să se execute numai la data la care acuzatul a fost servit cu refuzul avocatului și nu la data anterioară când hotărârea instanței de apel a fost depusă în fața acuzatului însuși. Acesta a afirmat că nu este deschis să se îndoiască că un inculpat care se confrunte cu refuzul unui avocat de asistență juridică are dreptul de a lua alte măsuri de a solicita asistența juridică necesară pentru depunerea efectivă a unui recurs de casă (III 87/01).

Curtea Supremă a reiterat poziția sa într-o hotărâre din 6 mai 2008 și într-o serie de hotărâri similare din 2008. Acesta a observat că au existat anumite discrepanțe în practica judiciară în ceea ce privește modul în care s-a calculat termenul în astfel de situații, dar partea jurisprudenței care a originat decizia din februarie 2002 este atât dominantă, cât și corectă, precum și acceptată prin doctrina ca furnizarea unor garanții procedurale adecvate de acces la Curtea Supremă într-un termen rezonabil (II KZ 16/08). PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 ÎN CONJUNCȚIA CU ARTICOLUL 6 § 3 litera (c) AL CONVENȚIEI 16. Reclamantul s-a plâns că, ca urmare a refuzului avocatului de asistență juridică de a redacta un recurs de casă, i-a fost respins accesul efectiv la Curtea Supremă.

El se bazează pe art. 6 § 1 luat împreună cu art. 6 §§ § (c) din Convenție. Aceste dispoziții, în măsura în care se referă, au citit: „În determinarea de ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere ... corectă ... de [a] ... tribunal ...” Fiecare acuzat de o infracțiune are următoarele drepturi minime: ... (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă el nu are mijloace suficiente de a plăti asistența juridică, să fie acordată gratuit atunci când interesele justiției o solicită;” Admisibilitate 17. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive.

Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a susținut că Curtea de Apel Katowice a informat reclamantul cu privire la refuzul avocatului său de asistență juridică și a susținut că termenul pentru depunerea unui recurs de casație va începe să se execute din nou, începând cu data la care refuzul a fost acordat reclamantului. Acestea au reiterat faptul că pur și simpluul fapt că un avocat de asistență juridică ar putea refuza să reprezinte un inculpat în cadrul procedurii înainte de cea mai înaltă instanță nu ar putea fi, de sine, constituie o negare a asistenței juridice care ar fi fost incompatibilă cu obligațiile statului în temeiul articolului 6 din convenție. În plus, în cazul refuzului unui avocat de a redacta un recurs de casă, statul Părțile nu au fost obligate să furnizeze asistență de către avocați succesivi de asistență juridică.

19. Reclamantul nu este de acord. 20. În primul rând, Curtea remarcă că garanțiile prevăzute la art. 6 alineatul (3) sunt aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale, astfel cum se prevede la alineatul (1) din același articol.

În consecință, plângerea reclamantului va fi examinată în temeiul acestor dispoziții luate împreună (a se vedea, printre altele, Benham c. Regatul Unit, hotărârea din 10 iunie 1996, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1996-III, p. 755, § 52 și Bobek v. Polonia , nr. 68761/01, § 55, 17 iulie 2007). 21. Curtea a avut deja ocazia de a stabili în lungă măsură principiile relevante derivate din jurisprudența sa în acest domeniu ( Siałkowska v. Polonia , nr. 8932/05, §§ 99-107, 22 martie 2007; Symyk v. Polonia , nr. 8958/04, §§ 54-59, 28 iulie 2009; Antonicelli v. Polonia , nr. 2815/05, § 30-37, 19 mai 2009; Jan Zawadzki c. Polonia , nr. 648/02 , § 15-16, 6 iulie 2010 ). Acesta adoptă aceste principii în sensul cazului instant.

22. În acest caz, reclamantul a fost înaintat cu refuzul avocatului la 14 martie 2005. În acest sens, Curtea constată că cadrul de procedură care reglementează punerea la dispoziție a asistenței juridice pentru un recurs de casă în cazurile penale este sub controlul instanțelor de apel. Atunci când se notifică refuzul unui avocat care a acordat asistență juridică de a pregăti un recurs de cassare, este în întregime adecvat și corespunzător cu cerințele de echitate, că o instanță de apel indică unui recurent ce opțiuni procedurale suplimentare sunt disponibile pentru el (a se vedea Kulikowski c. Polonia , citat mai sus § 70; Antonicelli c. Polonia , citat mai sus § 45). În cazul în cauză, notă a instanței care însoțește acest refuz conține informații detaliate privind drepturile sale procedurale.

În special, Curtea de Apel a informat reclamantul, în conformitate cu jurisprudența Curții Supreme (a se vedea punctul 15 mai sus), că la data serviciului acestui refuz, termenul de treizeci de zile pentru depunerea unui recurs în casație a început să fie nou. Prin urmare, Curtea este de părere că instanța a luat măsurile adecvate pentru a informa reclamantul asupra situației sale procedurale. 23. Curtea este conștientă că, în același timp, instanța a informat reclamantul că, după refuzul primului avocat de asistență juridică de a pregăti un recurs de casă, un al doilea avocat de asistență juridică nu ar fi atribuit cauzei. Cu toate acestea, Curtea a susținut deja că art. 6 din convenție nu conferă statului obligația de a asigura asistența de către avocați succesivi în scopul urmăririi unor măsuri judiciare care s-au constatat deja că nu oferă perspective rezonabile de succes.

În cazul în cauză, primul avocat desemnat în cadrul schemei de asistență juridică nu a găsit motive juridice pentru pregătirea unui recurs de casă. În absența unor indicații de neglijență sau de arbitrare din partea avocatului în îndeplinirea sarcinilor sale, statul poate fi declarat că a respectat obligațiile sale de a furniza asistență judiciară efectivă reclamantului în legătură cu procedura de casă ( Kulikowski c. Polonia , citată mai sus, § 68). 24. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concludă că reclamantul nu a fost pus într-o poziție în care a fost lăsat fără o reprezentare juridică adecvată, astfel încât să afecteze accesul său eficient la o instanță în încălcarea Convenției.

25. Prin urmare, nu a existat încălcarea acestei dispoziții. II. Reclamantul s-a plâns, în baza articolului 6 din Convenție, că procedurile au fost nedreptate în cazul în care instanțele au evaluat în mod incorect dovezile, au eșuat în stabilirea faptelor cauzei și au aplicat în mod incorect legislația internă. 27. Cu toate acestea, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din Convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la Convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție.

În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluată, care sunt, prin urmare, în principal chestiuni de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I, cu alte referințe). 28. În cazul în cauză, chiar presupunând că cererea de epuizare a căilor de recurs interne a fost îndeplinită, Curtea constată că reclamantul nu a afirmat că nu a respectat dreptul său la o audiere echitabilă din partea instanțelor competente. Într-adevăr, plângerile sale se limitează la o provocare a rezultatului procedurii.

Evaluarea circumstanțelor cazului în ansamblu, Curtea nu constată nici un indiciu că procedurile nedreptate au fost desfășurate în mod nedrept. 29. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 3 că detenția sa a constituit tratament inuman și în temeiul articolului 6 § 2 că detenția sa a încălcat principiul presunției de inocence. 30. După examinarea tuturor materialelor în posesia sa și indiferent de alte motive posibile de inadmisibilitate, Curtea nu găsește nimic în dosarul care ar putea dezvălui orice apariție a unei încălcări a dispozițiilor care se bazează pe. 31. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea declară în unanimitate plângerea privind accesul la Curtea Supremă admisibilă și restul cererii inadmisibilă; deține cu șase voturi împotrivă la una că nu a existat încălcarea articolului 6 § 1 în corobori cu art. 6 § 3 litera (c) din Convenție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 12 aprilie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Președintele grefierului Lawrence Early Nicolas Bratza În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenția și cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, avizul discordant al judecătorului Mijović este anexat la această hotărâre. N.B.

T.L.E DISSENTING OPINIONIE A JUDGElui MIJOVI După cum am subliniat în avizele mele anterioare de acord/disentizare în șapte cazuri recente [1] , și în avizul mixt disidente din Smyk v. Polonia, consider că problema refuzului avocaților desemnați în cadrul schemelor de asistență juridică de a reprezenta o persoană cu asistență juridică, deoarece afirmația nu are perspective rezonabile de succes, ca unul general, care afectează nu numai procedurile penale, ci și civile și administrative. Pentru a evita repetarea, mă refer la raționamentul detaliat prevăzut în aceste avize [1] Kulikowski v. Polonia Antonicelli c. Polonia Arcinski c. Polonia, Zapadka c. Polonia, Zawadzki c. Polonia, Subicka c. Polonia și Bakowska c. Polonia

FOURTH SECTION

CASE OF SŁOWIK v. POLAND (Application no. 31477/05) JUDGMENT STRASBOURG 12 April 2011 FINAL 12/07/2011 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Słowik v. Poland , The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Chamber composed of: Nicolas Bratza, President, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Zdravka Kalaydjieva, Nebojša Vučinić, judges, and Lawrence Early, Section Registrar, Having deliberated in private on 22 March 2011, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5. The applicant was born in 1969. He is currently serving a prison sentence in Strzelce Opolskie prison.

RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE

14. The relevant domestic law and practice concerning the procedure for lodging cassation appeals with the Supreme Court against judgments of the appellate courts are stated in the Court's judgments in the cases of Kulikowski v. Poland , no. 18353/03, §§ 19-27, ECHR 2009 ‑ ... (extracts) and Antonicelli v. Poland , no. 2815/05, §§ 14-22, 19 May 2009).

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE

6 §

1 IN CONJUNCTION WITH ARTICLE

6 § 3 (c) OF THE CONVENTION

OTHER VIOLATIONS OF THE CONVENTION

26. The applicant complained, relying on Article 6 of the Convention, that the proceedings had been unfair in that the courts had wrongly assessed evidence, erred in establishing the facts of the case and incorrectly applied the domestic law.

FOR THESE REASONS, THE COURT

1. Declares unanimously the complaint concerning access to the Supreme Court admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds by six votes to one that there has been no violation of Article 6 § 1 in conjunction with Article 6 § 3 (c) of the Convention. Done in English, and notified in writing on 12 April 2011, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Lawrence Early Nicolas Bratza Registrar President In accordance with Article 45 § 2 of the Convention and Rule 74 § 2 of the Rules of Court, the dissenting opinion of Judge Mijović is annexed to this judgment. N.B. T.L.E

DISSENTING OPINION OF JUDGE MIJOVIĆ

As emphasised in my previous concurring/dissenting opinions in seven recent cases [1] , and in the joint dissenting opinion in Smyk v. Poland, I see the problem of the refusal of lawyers appointed under legal-aid schemes to represent a legally-aided person on the ground that the claim has no reasonable prospects of success, as a general one, which affects not only criminal but also civil and administrative proceedings. To avoid repetition, I refer to the detailed reasoning set out in those opinions. [1] . Kulikowski v. Poland , Antonicelli v. Poland , Arcinski v.Poland, Zapadka v. Poland, Zawadzki v. Poland, Subicka v. Poland and Bakowska v. Poland