DLUGOSZEK v. POLAND

CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 38810/97 de către Jerzy DÄUGOSZEK împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (A patra secțiune), care așeză la 10 septembrie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele Sir Nicolas Bratza, dna Palm dna Strážnická Fischbach Casadevill Maruste Garlicki și dl M. O’Boyle Secționark Având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 13 iunie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, Jerzy Długoszek, este un național polonez, care s-a născut în 1962 și locuiește în Otwock, Polonia. În acțiunea dinaintea Curții, el nu a fost reprezentat legal. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor, dl K. Drzewicki, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura penală împotriva reclamantului și detenția sa pe 15 aprilie 1995 reclamantul a fost arestat de către poliție. La 16 aprilie 1995 procurorul districtual Otwock ( Prokurator Rejonowy ) l-a acuzat de jaf agravat și deținut în reținere. Proiectul de inculpare a fost depus la Curtea Regională de Varșovia ( Sīd Wojewódzki ) la 11 iulie 1995. La 22 august 1995, reclamantul a început să îndeplinească o condamnare la închisoare care i s-a impus în alte proceduri penale. La 8 martie 1996, reclamantul a solicitat eliberarea. Curtea Regională de Varșovia a respins cererea sa la 18 martie 1996. A afirmat că reclamantul ar trebui să fie reținut în arest având în vedere suspiciunile rezonabile că a comis infracțiunea cu care a fost acuzat și necesitatea de a asigura buna conduită a procedurii. Procesul a fost enumerat pentru 31 de ani. Ianuarie 1997 dar a fost în cele din urmă suspendată deoarece un martor nu a reușit să apară în fața instanței. Audieri suplimentare, enumerate pentru 17 martie și 19 mai 1997, au fost anulate. La 17 martie 1997 Curtea Regională de Varșovia a depus o cerere în fața Curții Supreme (SÜd Najwyższy ), cerându-i să prelungească detenția reclamantului până la 15 iulie 1997, adică dincolo de termenul legal de doi ani aplicabil în astfel de cazuri. La 20 mai 1997, un comitet de trei judecători, care stătea în camera în calitate de Camera Penală a Curții Supreme, a acordat cererea. La 25 iunie 1997, Curtea Regională de Varșovia a organizat o audiere. În aceeași zi a hotărârii. Reclamantul a fost condamnat ca fiind acuzat și condamnat la cinci ani de închisoare și privarea drepturilor sale civice timp de trei ani. La 2 decembrie 1998, Curtea de Apel din Varșovia ( Sād Apelacyjny ), pe recursul reclamantului, a redus condamnarea la trei ani și jumătate de închisoare. Reclamantul a fost eliberat din închisoare la 9 aprilie 1998. Evenimentele care au avut loc după notificarea cazului. La 29 aprilie 1999, grefierul a trimis o scrisoare reclamantului, comunicându-i că Curtea (ex-a patra secțiune) a decis să comunice guvernului polonez cererea sa. De asemenea, el a informat reclamantul cu privire la posibilitatea de a obține o asistență juridică gratuită din partea Consiliului Europei. Reclamantul nu a răspuns. La 16 august 1999, Guvernul a prezentat observațiile lor scrise cu privire la admisibilitatea și fondurile cererii. La 19 august 1999, reclamantul a fost invitat să depună declarația de contestare în răspuns până la 30 septembrie 1999. Reclamantul nu a respectat termenul stabilit pentru prezentarea observațiilor sale. La 24 iulie 2002, grefierul a trimis, prin scrisoarea înregistrată cu recunoaștere de primire, scrisorile la două adrese diferite indicate anterior de solicitant. El a solicitat reclamantului să explice nerespectarea procedurii fixate în cazul său și să-l informeze cu privire la termenii articolului 37 § 1 din Convenție. Reclamantul a fost, de asemenea, avertizat că dacă nu răspunde la această scrisoare în termen de 3 săptămâni, Curtea ar putea concluziona că nu mai are intenția de a-și continua cererea. Cu toate acestea, ambele scrisori au fost returnate neînmânate, împreună cu notele care citim: „adresatul necunoscut” și „problema care trebuie clarificată”. Reclamantul s-a plâns că Curtea Supremă și-a prelungit ilegal detenția, susținând, de asemenea, că a fost reținut de mult timp în custodie. Reclamantul nu a invocat nici o dispoziție specifică a Convenției în sprijinul plângerilor sale. DREPTUL Reclamantul a susținut că detenția sa este ilegală și că aceasta depășește un timp rezonabil. Guvernul contestat a formulat un motiv alternativ și a invitat Curtea să respingă cererea de nerespectare a normei de epuizare a căilor de recurs interne, prevăzute la art. 35 § 1 din Convenție, sau ca fiind, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3. Cu toate acestea, având în vedere evenimentele care au avut loc după ce guvernul și-a prezentat observațiile cu privire la admisibilitatea și la fondul cazului, Curtea consideră că ar trebui să se aplice art. 37 § 1 din Convenție. Curtea poate, în orice etapă a procedurii, să decidă să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să își continue cererea; .... Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile acestuia, este necesar.” În acest context, Curtea constată că reclamantul nu a respectat procedura stabilită în cazul său. În special, el nu a respectat termenul stabilit pentru prezentarea observațiilor sale și nu le-a prezentat până în prezent, care este la aproximativ trei ani de la termenul inițial. Nici nu a fost posibil să transmită reclamantului scrisoarea grefierului din 24 de ani. Iulie 2002, informand-l cu privire la termenii articolului 37 § 1 din Convenție și avertizând că Curtea ar putea aplica această dispoziție în cazul său, deoarece nu a notificat Curtea locația sa. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că reclamantul nu intenționează să își continue cererea și că nu mai este justificat să continue examinarea cazului său. În plus, Curtea nu constată niciun motiv de caracter general, astfel cum este definit la art. 37 § 1 în amendă, care ar impune continuarea procedurii în temeiul acestei dispoziții. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să excludă cererea din lista de cazuri. Președintele grefierului Michael O’Boyle Nicolas Bratza

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 38810/97

by Jerzy DŁUGOSZEK

against Poland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 10

September 2002 as a Chamber composed of

Sir

Nicolas

Bratza

,

President

,

Mrs

E.

Palm

,

Mrs

V.

Strážnická

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mr

J.

Casadevall

,

Mr

R.

Maruste

,

Mr

L.

Garlicki

,

judges

,

and Mr M.

O’Boyle

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged with the European Commission of Human Rights on 13 June 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Jerzy Długoszek, is a Polish national, who was born in 1962 and lives in Otwock, Poland. In the proceedings before the Court he was not legally represented. The respondent Government were represented by their Agent, Mr K. Drzewicki, of the Ministry of Foreign Affairs.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

A.

Criminal proceedings against the applicant and his detention on remand

On 15 April 1995 the applicant was arrested by the police. On 16 April 1995 the Otwock District Prosecutor (

Prokurator Rejonowy

) charged him with aggravated robbery and detained on remand.

The bill of indictment was lodged with the Warsaw Regional Court (

Sąd

Wojewódzki

) on 11 July 1995.

On 22 August 1995 the applicant began to serve a sentence of imprisonment which had been imposed on him in other criminal proceedings.

On 8 March 1996 the applicant asked for release. The Warsaw Regional Court rejected his application on 18 March 1996. It held that the applicant should be held in custody in view of the reasonable suspicion that he had committed the offence with which he had been charged and the need to secure the proper conduct of the proceedings.

The trial was listed for 31

January 1997 but it was eventually adjourned because a witness had failed to appear before the court.

Further hearings, listed for 17 March and 19 May 1997, were cancelled.

On 17 March 1997 the Warsaw Regional Court made an application to the Supreme Court (

Sąd Najwyższy

), asking it to prolong the applicant’s detention until 15 July 1997, i.e. beyond the statutory time-limit of two years applicable in such cases.

On 20 May 1997 a panel of three judges, sitting

in camera

as the Criminal Chamber of the Supreme Court, granted the application.

On 25 June 1997 the Warsaw Regional Court held a hearing. On the same day it gave judgment. The applicant was convicted as charged and sentenced to five years’ imprisonment and deprivation of his civic rights for three years. On 2 December 1998 the Warsaw Court of Appeal (

Sąd

Apelacyjny

), on

the applicant’s appeal, reduced the sentence to three and a half years’ imprisonment.

The applicant was released from prison on 9 April 1998.

B.

Events that took place after the case was communicated

On 29 April 1999 the Registrar sent a letter to the applicant, informing him that the Court (former Fourth Section) had decided to give notice of his application to the Polish Government. He also informed the applicant of the possibility of obtaining free legal aid from the Council of Europe. The applicant did not reply.

On 16 August 1999 the Government submitted their written observations on the admissibility and merits of the application. On 19 August 1999 the applicant was invited to file his pleading in reply by 30 September 1999.

The applicant did not comply with the time-limit fixed for the submission of his observations. Nor did he ask the Court for any extension.

On 24 July 2002 the Registrar sent, by registered mail with acknowledgement of receipt, letters at two different addresses previously indicated by the applicant. He asked the applicant to explain his failure to observe the procedure fixed in his case and informed him of the terms of Article 37 § 1 of the Convention. The applicant was further warned that if he failed to respond to that letter within 3 weeks, the Court might conclude that he no longer intended to pursue his application.

However, both letters were returned undelivered, together with notes that read: “the addressee unknown” and “the matter to be clarified”.

COMPLAINTS

The applicant complained that the Supreme Court had unlawfully prolonged his detention. He also alleged that he had been kept in custody for an unreasonably long time.

The applicant did not invoke any specific provision of the Convention in support of his complaints.

THE LAW

The applicant alleged that his detention was unlawful and that it exceeded a reasonable time.

The respondent Government made an alternative plea. They invited the Court to reject the application either for non-compliance with the rule of exhaustion of domestic remedies, laid down in Article 35 § 1 of the Convention, or as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3.

However, the Court, having regard to the events that occurred after the Government had submitted their observations on the admissibility and merits of the case, considers that Article 37 § 1 of the Convention should be applied.

That provision, in its relevant part, reads:

“1.

The Court may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that

(a)

the applicant does not intend to pursue his application;

....

However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires.”

In that context, the Court notes that the applicant failed to observe the procedure fixed in his case. In particular, he did not comply with the time-limit set for the submission of his observations and has not submitted them up to the present day, which is some three years after the original deadline. Nor was it possible to deliver to the applicant the Registrar’s letter of 24

July 2002, informing him of the terms of Article 37 § 1 of the Convention and warning that the Court might apply that provision in his case, since he had not notified the Court of his whereabouts.

In the circumstances, the Court concludes that the applicant does not intend to pursue his application and that it is no longer justified to continue the examination of his case. Furthermore, the Court finds no reasons of a general character, as defined in Article 37 § 1

in fine

, that would require it to continue the proceedings by virtue of that provision.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to strike the application out of its list of cases.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Registrar

President