CASE OF WLODARCZYK v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 6-1+6-3
CASE OF WLODARCZYK v. POLAND (CtEDO, 2011)
CAUZA DE CUARTA SECȚIUNE A CAUZULUI DE WÄODARCZYK c. POLONIA (Documentul nr. 16286/07) JUDGMENT STRASBOURG 11 octombrie 2011 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Włodarczyk c. Polonia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: George Nicolaou, președinte, Lech Garlicki, Vincent A. De Gaetano, judecători și Fatoș Aracı, Secretarul adjunct al secțiunii, care a deliberat în particular la 20 septembrie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 16286/07) împotriva Republicii Poloniei a depus Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național polonez, dl Jerzy Włodarczyk („reclamantul”), la 20 martie 2007. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. La 29 iunie 2009, președintele Secțiunii a patra a hotărât să anunțe cererea guvernului. În conformitate cu Protocolul nr. 14, cererea a fost alocată unui comitet. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1952 și trăiește în Ozorkow. La 20 septembrie 2005, Curtea Regională a condamnat reclamantul de mai multe conturi de jaf și de aderare la o bandă criminală organizată și l-a condamnat la cinci ani și opt luni de închisoare. La 21 februarie 2006, Curtea de Apel a anulat primul judecata de procedură și remiterea cauzei. La 21 iulie 2006, Curtea Regională a condamnat din nou reclamantul și l-a condamnat la cinci ani și opt luni de închisoare. La 9 ianuarie 2007, Curtea de Apel a menținut hotărârea de primă instanță. La 24 ianuarie 2007, Curtea de apel a trimis hotărârea, împreună cu motivele sale scrise, reclamantului. Februarie 2007. Între timp, la 7 februarie 2007, instanța a atribuit un avocat de asistență juridică la cazul în scopul depunerii unui recurs de casație în fața Curții Supreme. 10. La 14 februarie 2007, reclamantul a solicitat instanței să atribuie un nou avocat de asistență juridică pentru a pregăti un recurs de casație. 11. Februarie 2007 avocatul atribuit cazului a informat instanța că nu a găsit niciun motiv pentru a redacta un recurs de casă în cazul reclamantului. Curtea a transmis scrisoarea reclamantului. Acesta a fost servită pe el la 26 februarie 2007. Curtea nu a informat reclamantului cu privire la alte drepturi procedurale sale. 12. La 13 Martie 2007 Curtea de Apel a refuzat cererea reclamantului de a cere un nou avocat de asistență juridică la acest caz. II. HOTĂRÂREA DOMETĂ ȘI PRACȚIA RELEVANTĂ 13. Legea și practicile interne relevante referitoare la procedura de depunere a recursurilor de casă cu Curtea Supremă împotriva hotărârilor instanțelor de apel sunt exprimate în hotărârile Curții în cazul Kulikowski c. Polonia, nr. 18353/03 §§ 19-27, CEDO 2009 ... (extrageri) și Antonicelli c. Polonia , nr. 2815/05 , §§ 14-22, 19 mai 2009 . 14. În special, la 26 februarie 2002, Curtea Supremă a examinat o situație în care un avocat de asistență juridică a refuzat să reprezinte o persoană condamnată în scopul procedurii de cassare, constatand că un recurs de cassare nu va oferi perspective de succes. limita pentru depunerea unui recurs de casă a început să se execute numai la data la care acuzatul a fost servit cu refuzul avocatului și nu la data anterioară când hotărârea instanței de apel a fost judecată asupra acuzatului însuși. Acesta a afirmat că nu este deschis să se îndoiască că un inculpat care se confrunte cu refuzul unui avocat de asistență juridică are dreptul de a lua alte măsuri de a solicita asistența juridică necesară pentru depunerea efectivă a unui recurs de casă (III 87/01). Curtea Supremă a reiterat poziția sa într-o hotărâre din 6 mai 2008 și într-o serie de hotărâri similare din 2008. Acesta a observat că au existat anumite discrepanțe în practica judiciară în ceea ce privește modul în care s-a calculat termenul în astfel de situații, dar partea jurisprudenței inițiată prin decizia din februarie 2002 este atât dominantă, cât și corectă, precum și acceptată prin doctrină ca furnizarea unor garanții procedurale adecvate de acces la Curtea Supremă într-un termen rezonabil (II KZ 16/08). 15. În decizia sa din 25 martie 1998, Curtea Supremă a declarat că refuzul unui avocat de ajutor juridic de a depune un recurs de casă nu constituie un motiv valabil pentru acordarea concediului retrospectiv de a depune un astfel de recurs de către un alt avocat din timp (V KZ 12/98). A confirmat această hotărâre într-o altă decizie din 1 decembrie 1999. Curtea Supremă a observat că instanța nu poate atribui un nou avocat de asistență juridică cazului decât în cazul în care s-a dovedit că primul avocat a fost negligent în sarcina sa de a evalua dacă un recurs de casă are vreo perspective de succes. În cazul în care acest lucru nu este cazul, o instanță nu a fost obligată să atribuie un nou avocat de asistență juridică să reprezinte persoana condamnată și refuzul acestuia nu a fost supus recursului (III 139/99). Curtea Supremă și-a reiterat poziția în o serie de alte decizii (de exemplu II 11/02, II 36/02). HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 IN CONJUNCȚIE CU ARTICOLUL 6 § 3 litera (c) din CONVENȚIE 16. Reclamantul s-a plâns că, ca urmare a refuzului avocatului-ajutor juridic de a redacta un recurs de cazare, i s-a refuzat accesul efectiv la Curtea Supremă. El se bazează pe art. 6 1 luat împreună cu articolul (c) din Convenție. Aceste dispoziții, în măsura în care este cazul, au citit: „În determinarea de ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere ... corectă ... de [a] ... tribunal ...” Fiecare acuzat de o infracțiune are următoarele drepturi minime: ... (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă el nu are mijloace suficiente de a plăti asistența juridică, să fie acordată gratuit atunci când interesele justiției o solicită;” Admisibilitate 17. Curtea constată că această plângere nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție. Reclamantul a susținut că i s-a acordat asistență juridică în scopul depunerii unui recurs de casație. Cu toate acestea, el a fost în cele din urmă privat de acces la Curtea Supremă pentru că avocatul a refuzat să pregătească un recurs de casație în cazul său și a fost lăsat în incertitudine în ceea ce privește poziția sa juridică. 19. Guvernul nu a prezentat observațiile lor. 20. În primul rând, Curtea remarcă că garanțiile prevăzute la art. 6 alineatul (3) sunt aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale, astfel cum se prevede la alineatul (1) din același articol. În consecință, plângerea reclamantului va fi examinată în temeiul acestor dispoziții luate împreună (a se vedea, printre altele, Benham c. Regatul Unit, hotărârea din iunie 1996, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1996-III, p. 755, § 52, și Bobek c. Polonia , nr. 68761/01, § 55, 17 iulie 2007 . În plus , Curtea a avut deja ocazia de a stabili în lungă măsură principiile relevante derivate din jurisprudența sa în acest domeniu ( Kulikowski c. Polonia , nr. 18353/03, CEDH 2009 ... (extracte); Antonicelli c. Polonia , nr. 2815/05, 19 mai 2009; Arciński c. Polonia , nr. 41373/04, 15 Septembrie 2009). Adoptă aceste principii în sensul cazului instant. 21. În cazul în care reclamantul a fost servit cu refuzul avocatului de asistență juridică la 26 februarie 2007. Notă a instanței care însoțește faptul că refuzul nu conține informații privind drepturile sale procedurale. Neclararea situației juridice ale reclamantului, având în vedere că în acel moment el nu era reprezentat de un avocat, a însemnat că nu avea nici o modalitate de a ști când termenul de depunere a unui recurs de casă a început să se desfășoare și ce măsuri, dacă ar fi avut la dispoziția sa de a continua procedura de casă, de exemplu încercând să găsească un alt avocat care ar putea fi convins să depună un recurs de casă în numele său și de a cere permisiunea de a face apel în afara timpului. În acest sens, Curtea constată că cadrul de procedură care reglementează punerea la dispoziție a asistenței juridice pentru un recurs de casă în cazurile penale, astfel cum s-a descris mai sus, este sub controlul instanțelor de apel. Atunci când se notifică refuzul unui avocat care a acordat asistență juridică de a pregăti un recurs de cassare, este în întregime adecvat și consecvent cu cerințele de echitate, că o instanță de recurs indică unui apelant ce opțiuni procedurale suplimentare sunt disponibile pentru el ( a se vedea Kulikowski c. Polonia , citat mai sus § 70; Antonicelli c. Polonia , citat mai sus § . 45). Cu toate acestea, în cazul instantaneu, această cerință nu a fost respectată, având în vedere faptul că dreptul de acces al reclamantului la Curtea Supremă nu a fost garantat într-un mod „concret și eficace”. 22. În consecință, având în vedere deficitul de mai sus, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 litera (c) din Convenție. II. ARTICOLUL 6 § 1 ALICULUI 23. Reclamantul s-a plâns, în baza articolului 6 din Convenție, că procedurile au fost nedreptate în faptul că instanțele au evaluat în mod eronat dovezile, au eșuat în stabilirea faptelor cauzei și au aplicat în mod incorect dreptul intern aplicabil. 24. Cu toate acestea, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din Convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la Convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de Convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluată, care sunt, prin urmare, în principal chestiuni de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I, cu alte referințe). 25. În cazul în cauză, chiar presupunând că cererea de epuizare a căilor de recurs interne a fost îndeplinită, Curtea constată că reclamantul nu a afirmat că nu a respectat dreptul său la o audiere echitabilă din partea instanțelor competente. Într-adevăr, plângerile sale se limitează la o provocare a rezultatului procedurii. Evaluarea circumstanțelor cazului în ansamblu, Curtea nu constată nici un indiciu că procedurile nedreptate au fost desfășurate în mod nedreptat. 26. Rezulta că această parte a cererii este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 27. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.”28, reclamantul a solicitat 100.000 de euro (EUR) în ceea ce privește pecuniarul și neîntregulăturat. Deteriorări pecuniare. El nu a formulat nici o cerere de rambursare a costurilor și cheltuielilor. 29. Guvernul a susținut că pretinderea sa este excesivă și că nu a existat nicio legătură de cauzalitate între circumstanțele cazului și prejudiciile materiale presupuse de solicitant. 30. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, acceptă faptul că reclamantul a suferit prejudiciu moral care nu este suficient de compensate de constatarea unei încălcări. Evaluarea sa pe o bază echitabilă și având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea atribuie reclamantului 1000 EUR în cadrul acestui șef. 31. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. admisibilă plângerea referitoare la lipsa de acces la o instanță și la restul cererii inadmisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 din Convenție; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie transformat în zloty polonez la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 11 octombrie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Fatoș Aracı George Nicolaou Președintele adjunct al grefierului