CASE OF MIROSLAW WOJCIECHOWSKI v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 6-1+6-3-c
CASE OF MIROSLAW WOJCIECHOWSKI v. POLAND (CtEDO, 2011)
CAUZA DE CAUZĂ DE CAUZĂ DE MIROSÄAW WOJCIECHOWSKI v. POLONIA (Depunerea nr. 18063/07) JUDGMENT STRASBOURG 20 decembrie 2011 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Mirosław Wojciechowski v. Polonia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: George Nicolaou, Președinte, Ledi Bianku, Vincent A. De Gaetano, judecători, și Fatoș Aracı, secretar adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 29 noiembrie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 18063/07) împotriva Republicii Poloniei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național polonez, dl Miroslaw Wojciechowski („reclamantul”), la 16 aprilie 2007. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. La 24 iulie 2009, președintele secțiunii a patra a hotărât să anunțe cererea guvernului. În conformitate cu Protocolul nr. 14, cererea a fost alocată unui comitet. Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecției guvernului, Curtea a respins-o. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1957 și trăiește în Kamienna Gora. La 11 octombrie 2006, Tribunalul de District Kazenna Góra a condamnat reclamantul de jaf și l-a condamnat la patru ani de închisoare. La 7 februarie 2007, Curtea regională Jelenia Góra a susținut hotărârea de primă instanță. La 7 februarie 2007, reclamantul a solicitat instanței să primească motivele scrise ale hotărârii de al doilea. La 12 februarie 2007, instanța a refuzat să pregătească motivele deoarece cererea sa era depusă în afara termenului stabilit. La 22 februarie 2007, reclamantul a interzis această decizie și a solicitat instanței să-i acorde permisiunea retrospectivă de a depune o propunere pentru a se pregăti și să-i pregătească motivele scrise ale hotărârii din a doua instanță. 10. Într-o dată ulterioară necunoscută, instanța a permis cererea sa și a atribuit un avocat de asistență juridică la acest caz. Într-o scrisoare din 13 aprilie 2007, avocatul a informat instanța cu privire la refuzul său de a pregăti un recurs de casă, hotărând că nu există motive pentru care să facă acest lucru. Această scrisoare a fost transmisă în instanță la 16 Aprilie 2007. Curtea a transmis ulterior scrisoarea reclamantului. Acesta a fost înaintat la 23 aprilie 2007. 11. Curtea nu a informat reclamantului cu privire la drepturile sale procedurale suplimentare. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRATICĂ 12. Legea și practicile interne relevante privind procedura de depunere a procedurilor de casă în fața Curții Supreme împotriva hotărârilor din instanța de apel sunt exprimate în hotărârile Curții în cazurile Kulikowski c. Polonia , nr. 18353/03, §§ 19-27, CEDH 2009 ... (extracte) și Antonicelli c. Polonia , nr. 2815/05, §§ 14-22, 19 mai 2009). 13. În special, la 26 februarie 2002, Curtea Supremă a examinat o situație în care un avocat de asistență juridică a refuzat să reprezinte o persoană condamnată în scopul procedurii de cassare, constatand că un recurs de cassare nu va oferi perspective de succes. limita pentru depunerea unui recurs de casă a început să se execute numai la data la care acuzatul a fost servit cu refuzul avocatului și nu la data anterioară când hotărârea instanței de apel a fost judecată asupra acuzatului însuși. Acesta a afirmat că nu este deschis să se îndoiască că un inculpat care se confrunte cu refuzul unui avocat de asistență juridică are dreptul de a lua alte măsuri de a solicita asistența juridică necesară pentru depunerea efectivă a unui recurs de casă (III 87/01). Curtea Supremă a reiterat poziția sa într-o hotărâre din 6 mai 2008 și într-o serie de hotărâri similare din 2008. Acesta a observat că au existat anumite discrepanțe în practica judiciară în ceea ce privește modul în care s-a calculat termenul în astfel de situații, dar partea jurisprudenței lansată prin decizia din februarie 2002 este atât dominantă și corectă, cât și acceptată prin doctrină ca furnizarea unor garanții procedurale adecvate de acces la Curtea Supremă într-un termen rezonabil (II) În decizia din 25 martie 1998, Curtea Supremă a declarat că refuzul unui avocat de ajutor juridic de a depune un recurs de cassare nu constituie un motiv valabil pentru acordarea concediului retrospectiv de a depune un astfel de recurs de către un alt avocat din timp (V KZ 12/98). A confirmat această hotărâre într-o altă decizie din 1 decembrie 1999. Curtea Supremă a observat că instanța nu poate atribui un nou avocat de asistență juridică cazului decât în cazul în care s-a dovedit că primul avocat a fost negligent în sarcina sa de a evalua dacă un recurs de casă are vreo perspective de succes. În cazul în care acest lucru nu a fost cazul, o instanță nu a fost obligată să atribuie un nou avocat de asistență juridică pentru a reprezenta persoana condamnată și refuzul acestuia nu a fost supus apelului (III 139/99). Curtea Supremă a reiterat poziția sa în o serie de alte decizii (de exemplu II KZ 11/02, II KZ 36/02). HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 ÎN CONJUNCȚIA CU ARTICOLUL 6 § 3 litera (c) din CONVENȚIE 15. Reclamantul s-a plâns că, ca urmare a refuzului avocatului în materie de asistență juridică de a redacta un recurs de cazare, i-a fost refuzat accesul efectiv la Curtea Supremă. El se bazează pe art. 6 § 1 luat împreună cu articolul (c) din Convenție. Aceste dispoziții, în măsura în care este cazul, au citit: „În determinarea de ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere ... corectă ... de [a] ... tribunal ...” Fiecare acuzat de o infracțiune are următoarele drepturi minime: ... (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă el nu are mijloace suficiente de a plăti asistența juridică, să fie acordată gratuit atunci când interesele justiției o solicită;” Admisibilitate 16. Guvernul a susținut că reclamantul nu a reușit să beneficieze de căile de recurs interne aplicabile. El ar fi trebuit să fi angajat un avocat cu propria sa alegere în vederea depunerii unui recurs de casă în numele său. De asemenea, i-a fost deschis să ceară ca un alt avocat de asistență juridică să fie atribuit cazului. Curtea constată că reprezentarea juridică este obligatorie în scopul pregătirii unui recurs de casă. Cu toate acestea, în cazul reclamantului tribunalul, prin acordarea ajutorului juridic solicitant, a recunoscut lipsa de resurse financiare. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul nu ar fi trebuit, prin urmare, să recurgă la un avocat angajat privat în vederea depunerii unui recurs de casă în scopul epuizării recoursurilor interne (a seliwiak c. Polonia, nr. 3818/04, § 47, 21 iulie 2009). În măsura în care guvernul a susținut că reclamantul ar fi trebuit să solicite un alt avocat de ajutor juridic să-l reprezinte în vederea pregătirii unui recurs de casă, Curtea observă, având în vedere jurisprudența Curții Supreme (a se vedea punctul 14 de mai sus), că refuzul unui avocat de asistență juridică de a pregăti un recurs de casă nu a constituit un motiv valabil pentru care instanțele ar atribui un alt avocat de asistență juridică cazului. În măsura în care guvernul a susținut că reclamantul ar fi trebuit să solicite o autorizație retrospectivă de recurs din timp, Curtea consideră că obiecția preliminară a Guvernului în temeiul acestui șef este strâns legată de meritul plângerii reclamantului. În consecință, decide să se alăture examinării sale în ceea ce privește meritele cauzei. 18. Curtea constată că cererea nu este în mod manifestant bolnavă întemeiat în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție și subliniază, de asemenea, că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 6 sunt aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale, astfel cum se prevede la alineatul (1) din același articol. În consecință, plângerea reclamantului va fi examinată în temeiul acestor dispoziții luate împreună (a se vedea, printre altele, Benham c. Regatul Unit, hotărârea din 10 iunie 1996, Raporturile hotărârilor și deciziilor 1996-III, p. 755, § 52, și Bobek c. Polonia, nr. 68761/01, § 55, 17 iulie 2007). În plus, Curtea a avut deja ocazia de a stabili în lungă măsură principiile relevante derivate din jurisprudența sa în acest domeniu (Kulikowski c. Polonia , nr. 18353/03, CEDH 2009 ... (extractele); Antonicelli c. Polonia , nr. 2815/05, 19 mai 2009; Arciński c. Polonia , nr. 41373/04, 15 septembrie 2009). 21. În cazul în cauză, instanța a informat reclamantul cu privire la refuzul avocatului în materie de asistență juridică printr-o scrisoare din 23 aprilie 2007. Scrisoarea instanței care însoțește acest refuz nu conține informații referitoare la drepturile sale procedurale. În special, instanța nu i-a informat că, în conformitate cu jurisprudența Curții Supreme, adoptată în 2002, termenul pentru depunerea unui recurs de cazare a început să se desfășoare numai la data la care acuzatul a fost servit cu refuzul avocatului de asistență juridică. Eșecul de a clarifica situația juridică a reclamantului, având în vedere că în acel moment el nu a fost reprezentat de un avocat, a însemnat că el nu a avut nici o modalitate de a ști când limita pentru depunerea unui recurs de casă a început să se ruleze și ce opțiuni, dacă există, el a avut la dispoziția sa de a continua procedura de casă, de exemplu încercând să găsească un alt avocat care ar putea fi convins să depună un recurs de casă în numele său. 22. În măsura în care guvernul a susținut că reclamantul ar fi trebuit să solicite o autorizație retrospectivă de recurs din timp, Curtea constată, în primul rând, că termenul pentru depunerea apelului de casă a început să se ruleze din nou și, prin urmare, nu a fost necesar să se caute concediu retrospectiv. În al doilea rând, în ceea ce privește posibilitatea de a solicita un alt avocat de asistență juridică, Curtea constată că acest remediu ar putea fi eficace numai dacă primul avocat desemnat în acest caz ar fi fost negligent (a se vedea punctul 14 de mai sus). În al treilea rând, instanța a informat reclamantul de refuzul avocatului de asistență juridică, dar nu l-a informat despre drepturile sale procedurale. 23. Curtea observă, de asemenea, că cadrul de procedură care reglementează punerea la dispoziție a asistenței juridice pentru un recurs de casă în cazurile penale, astfel cum s-a descris mai sus, este sub controlul instanțelor de apel. refuzul avocatului de a pregăti un recurs de cassare, este în întregime adecvat și corespunzător cu cerințele de echitate, că o instanță de apel indică unui recurent ce opțiuni procedurale suplimentare sunt disponibile pentru el ( a se vedea Kulikowski c. Polonia , citat mai sus § 70; Antonicelli c. Polonia , citat mai sus § 45; Jan Zawadzki c. Polonia , nr. 648/02 , § 16, 6 Iulie 2010). Cu toate acestea, în cazul instantaneu, această cerință nu a fost respectată, având în vedere faptul că dreptul de acces al reclamantului la Curtea Supremă nu a fost garantat într-un „concret și eficient”. 24. Prin urmare, având în vedere deficitul de mai sus, Curtea concluzionează că s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 în legătură cu art. 6 § 3 (c) din Convenția și obiecția Guvernului bazată pe neepuizare a căilor de recurs interne (a se vedea punctul 16 de mai sus) trebuie respinse în consecință. II. ALTE VIOLĂȚII A CONVENȚIEI 25. Reclamantul se plâng în continuare, se bazează pe art. 6 din Convenție, că procedurile au fost nedreptate în faptul că instanțele au evaluat în mod incorect dovezile, au eșuat în stabilirea faptelor cauzei și au aplicat în mod incorect dreptul intern. 26. Cu toate acestea, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din Convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la Convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de Convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea García Ruiz v. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I, cu alte referințe). 27. În cazul în cauză, chiar presupunând că cererea de epuizare a căilor de recurs interne a fost îndeplinită, Curtea constată că reclamantul nu a afirmat că nu a respectat dreptul său la o audiere echitabilă din partea instanțelor competente. Într-adevăr, plângerile sale se limitează la o provocare a rezultatului procedurii. Evaluarea circumstanțelor cazului în ansamblu, Curtea nu constată nici un indiciu că procedurile nedreptate au fost desfășurate în mod nedreptat. 28. Rezulta că această parte a cererii este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 30. Reclamantul a solicitat Curtea să-i acorde satisfacție echitabilă pentru daunele pe care le-a suportat. El a cuantificat prejudiciu material la 18.000 zloti polonezi. El nu a formulat nici o cerere de rambursare a costurilor și cheltuielilor. 31. Guvernul a susținut că nu a existat nicio legătură de cauzalitate între circumstanțele cazului și prejudiciile materiale presupuse de solicitant. 32. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, acceptă faptul că reclamantul a suferit prejudiciu moral care nu este suficient de compensate de constatarea unei încălcări. Curtea își stabilește evaluarea pe o bază echitabilă și având în vedere circumstanțele cauzei, acordă reclamantului 1000 euro (EUR) sub acest șef. 33. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. declară admisibilă plângerea referitoare la lipsa de acces la o instanță și la restul cererii inadmisibile; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 litera (c) din Convenție și respinge în consecință, obiecția menționată mai sus a guvernului; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie transformat în zloty polonez la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 20 decembrie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Fatoș Aracı George Nicolaou Președintele adjunct al grefierului