Conceicao Letria împotriva Portugaliei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 4049/08) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și care a fost depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Joaquim José Conceição Letria („reclamantul"), la Curte la 15 ianuarie 2008, în virtutea art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Me L. Barros de Figueiredo, avocat la Lisabona. Guvernul portughez („Guvernul"), reprezentat până la 23 februarie 2010 de agentul acestuia, dl. J. Miguel, procuror general adjunct, este reprezentat, de la acea dată, de doamna M. F. Carvalho, de asemenea procuror general adjunct.

Reclamantul susține că condamnarea sa pentru defăimare a prejudicat dreptul lui la libertatea de exprimare.

La 20 aprilie 2009, președintele secțiunii a doua a hotărât să comunice cererea Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a mai hotărât că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.

Doar Guvernul a depus observații asupra admisibilității și fondului. Reclamantul a declarat că nu are observații de răspuns de formulat, dar a depus cererile sale în temeiul art. 41 din Convenție.

La 22 martie 2011, camera a hotărât, în urma unei cereri prezentate de reclamant, să nu țină ședință în speța respectivă, estimând că nu avea nevoie pentru a se achita de funcțiile care-i revin conform art. 38 din Convenție (art. 54 § 3 din regulament). ÎN FAPT

La 6 martie 2001, prăbușirea unui pod la Castelo de Paiva (Portugalia) a ucis 59 persoane, un autobuz și două mașini fiind aruncate dintr-o înălțime de 50 metri în râul Douro care se revărsa.

Parlamentul portughez a creat o comisie parlamentară de anchetă privind cauzele accidentului. La ședința sa din 19 septembrie 2001, comisia parlamentară a audiat dl. Antero Gaspar, prefect de district (governador civil) din Aveiro și primar din Castelo de Paiva între 1985 și 1995. O parte din întrebări se refereau la activitățile mai multor companii de extragere a nisipului din patul râului Douro; o asemenea extragere ar fi putut contribui la slăbirea structurii podului. Întrebat despre autorizații care ar fi fost date acestor companii pentru a efectua asemenea extracții de nisip, dl. Antero Gaspar a afirmat că nu se mai amintea. A fost mai târziu confruntat – de către unii parlamentari – cu documente semnate de el însuși care păruseră contradictorii cu răspunsurile sale la întrebările comisiei parlamentare.

Aceasta a fost preluată de toată presa portugheză, care a raportat penibila fostului primar din Castelo de Paiva și faptul că ar fi dat răspunsuri contradictorii la întrebările comisiei parlamentare. B. Articolul litigios și procedura penală

Reclamantul, jurnalist foarte cunoscut, era la acea vreme cronicar al cotidianului național 24 Horas, dispărut de atunci.

În ediția din 25 septembrie 2001, cronica reclamantului, intitulată „Risc și mincinosii", citea în special: „(...) Psihoza terorii se târăște încet. Sunt avizele privind guerra bacteriologică, recomandări privind riscul de gorba chimică, frici de un nou atac terorist. Și Europa în tot asta? Există speranță în explozia din Toulouse [1]. Două sute de tone de nitrat de amoniu prost depozitate, o parte din oraș distrusă, zeci de morți, sute de răniți, din care treizeci în stare critică. Terorism! Răspunsul responsabililor locali și ai miniștrilor francezi a fost remarcabil: era un accident. Lipsă de atenție, depozitare proastă, orașul care se extinde la apropierea fabricii de produse chimice. Nu, mulțumesc, dar nu era terorism, era o succesiune de erori! Câți (îi cunoaștem doar prea bine) nu ar profita de scuza terorii; sau ar arunca vina pe guvernele anterioare. Gândiți-vă la acest mincinosul (aldrabão) [2] de prefect de district al Aveiro. Priviți afacerea extracției de nisipuri. Cât de ușor este în această țară să minți Parlamentul; cum se înșeală această țară cu atâta îndrăzneală. "

La o dată neprecizată, dl. Antero Gaspar a depus la parchetul din Castelo de Paiva o plângere penală cu constituție de asistent (auxiliar al Ministerului Public) împotriva reclamantului. Procurorul responsabil de cauză a acuzat mai târziu reclamantul de infracțiunea de defăimare agravată.

Prin sentință din 24 decembrie 2005, Tribunalul din Castelo de Paiva l-a găsit vinovatul de defăimare agravată, pe baza art. 180, 183 § 2 și 184 din codul penal, precum și a art. 30 din legea presei. Reclamantul a fost condamnat la 310 zile-amendă, corespunzând unei sume de 4.650 euro (EUR). A fost de asemenea condamnat să plătească plângitorului suma de 6.500 EUR ca daunelor interese.

Reclamantul a apelat în fața Curții de apel din Porto, susținând în special că faptele stabilite trebuiau să conducă la acceptarea exceptio veritatis, prevăzută la art. 180 § 2 b) din codul penal. Reclamantul susținea că reușise să demonstreze că plângitorul de fapt mințise la comisia parlamentară.

Printr-o hotărâre din 28 iunie 2006, Curtea de apel a respins recursul și a confirmat sentința atacată. A subliniat că reclamantul a fost condamnat în urma expresiei unui judecată de valoare, care nu se pretau la demonstrarea adevărului acesteia. Curtea de apel a considerat de altfel că expresiile litigioase nu meritau protecția art. 10 din Convenție, deoarece se dovedeau excesive și disproporționate în raport cu scopul legitim, pentru reclamant, de a discuta chestiuni de interes general.

Reclamantul a depus recurs constituțional în fața Tribunalului constituțional, susținând în special că interpretarea dată de Curtea de apel art. 180 § 2 b) din codul penal era contrară art. 37 și 38 din Constituție.

Printr-o hotărâre din 11 iulie 2007, dusă la cunoștința reclamantului la 16 iulie 2007, Tribunalul constituțional a considerat că art. 180 § 2 b) din codul penal, în interpretarea conform căreia judecățile de valoare nu pot prin natură să fie obiectul unei demonstrații, nu era contrare dispozițiilor în cauză din Constituție.

Sumele la care reclamantul a fost condamnat au fost plătite de societatea proprietară a 24 Horas.

Art. 180 §§ 1, 2 și 4 din codul penal se citește: „1. Cel care, adresându-se terților, acuză o altă persoană de un fapt, chiar și sub formă de suspiciune, sau care exprimă, cu privire la acea persoană, o opinie prejudiciind onoarea și considerația, sau care reproduce o asemenea acuzație sau opinie, va fi pedepsit cu închisoare de până la șase luni sau cu o pedeapsă de până la 240 zile-amendă. 2. Conduita nu este pedepsibilă: a) când acuzația este formulată în vederea unui interes legitim; și b) dacă autorul dovedește adevărul unei asemenea acuzații sau dacă are motive serioase să o creadă adevărată de bună credință. (...) 4. Buna credință menționată la lit. b) al § 2 este exclusă când autorul nu a respectat obligația sa impusă de circumstanțele cauzei de a se informa privind adevărul acuzației. "

Potrivit art. 183 § 2, când infracțiunea este comisă prin intermediul unui organ de presă, pedeapsa este închisoare de până la doi ani sau o sancțiune nu mai mică de 120 zile-amendă.

Art. 184 din codul penal mărește pedepsele în cauză cu jumătate dacă victima este o persoană aleasă de popor.

Art. 30 din legea presei aplicabilă în momentul faptelor (legea nr. 2/99 din 13 ianuarie 1999) redirecționa pedeapsa defăimării prin presă la legislația penală. ÎN DREPT

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că cererea nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Curtea observă de altfel că aceasta nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să o declare admisibilă. B. Privind fondul 1. Tezele părților

Reclamantul subliniază că a fost condamnat pe baza unui articol de opinie care exprima un comentariu de natură politică asupra declarațiilor făcute de un om politic în fața unei comisii parlamentare de anchetă. Reamintind că limitele criticii admise sunt mai largi cu privire la un om politic, agisând în calitate de persoană publică, decât la un simplu particular, reclamantul estimează că condamnarea sa a prejudicat dreptul la libertatea de exprimare.

Reclamantul se ia de deciziile instanțelor interne, care i-au refuzat posibilitatea de a dovedi presupusele minciuni ale părții adverse. După o lungă analiză a declarațiilor plângitorului în fața comisiei parlamentare de anchetă, reclamantul concluzionează că în speța respectivă instanțele interne ar fi trebuit să accepte exceptio veritatis. Chiar și în caz contrar, aceste instanțe ar fi trebuit să recunoască că propunerile reclamantului găseau susținere în bază faptică suficientă.

Guvernul recunoaște că reclamantul a suferit o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare dar consideră că aceasta ar fi în întregime justificată și necesară într-o societate democratică la protecția drepturilor altora.

Privind argumentele reclamantului privind exceptio veritatis, Guvernul reamintește că utilizând expresia incriminată – care avea, după Guvern, o sarcină pejorativă foarte ridicată – reclamantul exprima o judecată de valoare care nu se pretau, conform jurisprudenței naționale și de asemenea a Curții, la demonstrarea adevărului.

Fără a nu recunoaște faptul că persoana vizată era un om politic, Guvernul susține cu toate acestea că reclamantul ar fi depășit limitele criticii acceptabile și ar fi căzut în insulta personală. Acesta din urmă nu ar merita deci protecția art. 10 din Convenție.

Gândind în fine asupra sancțiunii impuse reclamantului, Guvernul, deși în recunoașterea greutății nu neglijabile, o estimează cu totul proporțională, dacă se ține seama de natura delicată a cauzei. Și Guvernul de a reaminti că cauza litigioasă avea drept fundal accidentul tragic din 6 martie 2001, care a marcat adânc societatea portugheză pe atunci. 2. Aprecierea Curții

Curtea constată că părțile se înțeleg asupra faptului că reclamantul a suferit o „ingerință" în dreptul la libertatea de exprimare și că această ingerință era prevăzută de lege – dispozițiile pertinente din codul penal – și vizau unul din scopurile legitime enumerate la § 2 al art. 10, și anume „protecția reputației" și a „drepturilor altora".

Rămâne de stabilit dacă o asemenea ingerință era „necesară într-o societate democratică".

Curtea reamintește la acest privire jurisprudența sa bine stabilită conform căreia libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale oricărei societăți democratice, una din condițiile primare ale progresului și epanouirii fiecărui om. Sub rezerva § 2 al art. 10, ea merită nu doar pentru „informații" sau „idei" primite cu favoare sau considerate inofensive sau indiferente, dar și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc. Așa vor pluralismul, toleranța și spiritul deschiderii, fără care nu este „societate democratică". Așa cum se găsește consacrată de art. 10 din Convenție, această libertate este supusă unor excepții, care ar trebui cu toate acestea interpretate strict, necesitatea oricărei restricții trebuind stabilită convingător. Condiția de „necesitate într-o societate democratică" cere Curții să determine dacă ingerința litigioasă corespundea unui „nevoie socială imperioasă". Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existența unei asemenea nevoi, dar această marjă se alătură unui control european purtând atât legea cât și deciziile care o aplică, chiar și când provin de la o instanță independentă (vezi Lopes Gomes da Silva c. Portugalia, nr. 37698/97, § 30, CEDO 2000-X).

În exercitarea puterii sale de control, Curtea trebuie să examineze ingerința litigioasă la lumina ansamblului cauzei, inclusiv conținutul propunerilor imputate reclamantului și contextul în care le-a ținut. În particular, îi revine să determine dacă restricția adusă libertății de exprimare a reclamantului era „proporțională cu scopul legitim urmărit" și dacă motivele invocate de instanțele portugheze pentru a o justifica era „relevante și suficiente" (vezi, printre mulți alții, Perna c. Italia [MC], nr. 48898/99, § 39, CEDO 2003-V și Cumpănă și Mazăre c. România [MC], nr. 33348/96, §§ 89-90, 17 decembrie 2004).

În speța respectivă, este vorba de articolul de opinie publicat de reclamant, știind că instanțele interne au pentru esență reproșat acestuia utilizarea cuvântului aldrabão (mincinosul) cu privire la fostul primar din Castelo de Paiva și prefect de district al Aveiro în momentul faptelor.

În hotărârea sa de principiu Oberschlick c. Austria (nr. 2), Curtea a reamintit că limitele criticii admise sunt mai largi cu privire la un om politic, agisând în calitate de persoană publică, decât la un simplu particular. Omul politic se expune inevitabil și cu cunoștință la o inspecție atentă a faptelor și gesturilor, atât de jurnaliști cât și de masa cetățenilor, și trebuie să arate mai multă toleranță, mai ales când se angajează însuși în declarații publice putând presta la critică. Are desigur dreptul să vadă protejată reputația, chiar și în afara cadrului vieții private, dar imperativele acestei protecții trebuie cântărite cu interesele discuției libere a chestiunilor politice, exceptările libertății de exprimare chemând o interpretare strânsă (Oberschlick c. Austria (nr. 2), 1 iulie 1997, § 29, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-IV).

Prezenta cauză se apropie de cauza Oberschlick (nr. 2), în care era vorba de utilizarea cuvântului „imbecil" (Oberschlick (nr. 2), citat, §§ 9 și 30). De fapt, dacă în speța respectivă utilizarea cuvântului aldrabão ar putea trece pentru polemic, nu conținea cu toate acestea o atac personal gratuit, reclamantul dând o explicație obiectiv înțeleasă (Oberschlick (nr. 2), citat, § 33). Era vorba de fapt, pentru reclamant, de a evidenția ce el estima a fi contradicții în mărturisirea plângitorului în fața comisiei parlamentare de anchetă încărcate de a examina cauzele unui accident tragic având un număr important de victime.

Curtea observă la acest privire că expresia în cauză revenea fără îndoială judecății de valoare. Or, contrar a ceea ce susține reclamantul, asemenea judecăți de valoare nu se pretau la demonstrarea adevărului acestora. Opinia litigioasă nu s-a dovedit cu toate acestea excesivă, deoarece se baza pe bază faptică suficientă (Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca [MC], nr. 49017/99, § 76, CEDO 2004-XI). Curtea observă că reclamantul s-a exprimat, în articolul de opinie, pe baza rapoartelor făcute de presă cu privire la audiere a dl. Gaspar de comisia parlamentară de anchetă. Acestea rapoarte relatau anumite contradicții în răspunsurile la întrebări ale membrilor Parlamentului (§ 10 de mai sus).

Desigur, modul în care reclamantul încheia articolul litigios – pe care Curtea nu are nevoie de a aproba – se dovedea foarte critic cu privire la dl. Gaspar. Acesta din urmă trebuia cu toate acestea, ca om politic, să facă dovadă a mai multei toleranțe cu privire la critică și deci să contribuie la debat liber a chestiunilor de interes general fără care nu este societate democratică (Alves da Silva c. Portugalia, nr. 41665/07, § 29, 20 octombrie 2009).

În fine, sancțiunea penală din care reclamantul a fost subiect – și anume 310 zile-amendă, corespunzând unei sume de 4.650 EUR – cât și suma plătită plângitorului ca daunelor (6.500 EUR), era greutate anumit, chiar dacă aceste sume au fost în final plătite de societatea proprietară a ziarului 24 Horas. Asemenea sancțiuni riscă inevitabil să descurajeze jurnaliștii de a contribui la discuția publică a chestiunilor care intereseaza viața colectivității. Prin aceea, sunt de natură să împiedice presa în îndeplinirea misiunii sale de informare și control (Monnat c. Elveția, nr. 73604/01, § 70, CEDO 2006-X).

În concluzie, Curtea estimează că un echilibru corect nu a fost menținut între necesitatea de a proteja dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și aceea de a proteja drepturile și reputația plângitorului. Condamnarea reclamantului nu a reprezentat un mijloc rezonabil proporțional la urmărirea scopului legitim vizat, ținând seama de interesul societății democratice de a asigura și menține libertatea de exprimare.

De aceea, a existat o violă a art. 10 din Convenție.

La titlul prejudiciului material, reclamantul cere rambursarea sumelor versate din cauza condamnării sale. Cere de altfel 25.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care ar fi suferit.

Guvernul subliniază că sumele cerute pentru prejudiciul material nu au fost plătite de reclamant, ci de societatea proprietară a ziarului în care publicase articolul. Se opune deci rambursării acestor sume. Cât la presupusul tort moral, Guvernul estimează suma cerută de reclamant excesivă.

Curtea reamintește că o hotărâre constatând o violație duce pentru statul pârât obligația juridică în conformitate cu Convenția de a pune capăt violației și de a-i șterge consecințele. Printre elementele luate în considerație de Curtea, când judecă în materia aceasta, figură prejudiciul material, adică pierderi suferite de fapt în consecință directă a violației susținute (Comingersoll S.A. c. Portugalia [MC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).

Curtea constată că reclamantul nu a versează în final sumele datorate din cauza condamnării sale. Nu a suferit deci „de fapt" pierderi financiare în cauză, motiv pentru care ar trebui respinge cererea pe titlul prejudiciului material.

Curtea estimează în schimb că ar trebui octroia reclamantului o sumă pentru prejudiciul moral pe care a suferit. Îi alocă la acest titlu 5.000 EUR. B. Frais și dépens

Reclamantul cere de asemenea 10.000 EUR pentru frais și dépens angajate în fața instanțelor interne și în fața Curții.

Guvernul se opune acestei cereri, subliniind că onorariile în cauză nu se găsesc susținute de niciun justificativ.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea frais și dépens decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Curtea constată că reclamantul și-a formulat cererea fără a produce justificative în sprijinul pretenț (Adamiak c. Polonia, nr. 20758/03, § 49, 28 noiembrie 2006). De aceea, nu ar trebui octroia o sumă la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă ca fiind potrivit de a alinia rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că a existat o violație a art. 10 din Convenție; 3. Spune, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termenul de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată pentru impozite; b) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 aprilie 2011, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintă [1] Reclamantul se referă la catastrofa fabricii AZF la Toulouse (Franța), care a avut loc la 21 septembrie 2001. În acea zi, un stoc de aproximativ 300 tone de nitrat de amoniu desfunctionat destinat producției de îngrășământ explodase, săpând un crater de formă ovală de 70 metri lungime și 40 metri lățime, și 5 la 6 metri adâncime. Bilanțul oficial raportase 30 morți și aproximativ 2.500 răniți. [2] Cuvântul aldrabão desemnează o persoană care minte sau fabula cu intenție de a-și înșela interlocutorul. Deși nu are echivalent direct în limba franceză, poate fi tradus aici cu mincinosul.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 4049/08) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M. Joaquim José Conceição Letria (« le requérant »), a saisi la Cour le 15 janvier 2008 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e L. Barros de Figueiredo, avocat à Lisbonne. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement »), représenté jusqu'au 23 février 2010 par son agent, M. J. Miguel, procureur général adjoint, est représenté, depuis cette date, par M me M. F. Carvalho, également procureur général adjoint.

Le requérant allègue que sa condamnation du chef de diffamation a porté atteinte à son droit à la liberté d'expression.

Le 20 avril 2009, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

Seul le Gouvernement a déposé des observations sur la recevabilité et le fond. Le requérant a déclaré n'avoir aucune observation en réponse à formuler mais a déposé ses demandes au titre de l'article 41 de la Convention.

Le 22 mars 2011, la chambre a décidé, à la suite d'une demande présentée par le requérant, de ne pas tenir d'audience en l'espèce, estimant qu'elle n'en avait pas besoin pour s'acquitter des fonctions lui incombant en vertu de l'article 38 de la Convention (article 54 § 3 du règlement). EN FAIT I.

Le 6 mars 2001, l'effondrement d'un pont à Castelo de Paiva (Portugal) tua 59 personnes, un autocar et deux voitures ayant été précipités d'une hauteur de 50 mètres dans le fleuve Douro en crue.

Le Parlement portugais créa une commission parlementaire d'enquête sur les causes de l'accident. Dans sa réunion du 19 septembre 2001, la commission parlementaire entendit M. Antero Gaspar, préfet du district ( governador civil ) d'Aveiro et maire de Castelo de Paiva entre 1985 et 1995. Une partie des questions concernait les activités de plusieurs sociétés d'extraction de sable du lit du Douro ; une telle extraction pourrait avoir contribué à l'affaiblissement de la structure du pont. Questionné sur des autorisations qui auraient été données à ces sociétés afin de procéder à de telles extractions de sable, M. Antero Gaspar affirma ne pas se souvenir. Il fut par la suite confronté – par certains parlementaires – à des documents signés par lui-même qui paraissaient contradictoires avec ses réponses aux questions de la commission parlementaire.

Ceci fut repris par l'ensemble de la presse portugaise, qui fit état de l'embarras de l'ancien maire de Castelo de Paiva et du fait qu'il aurait donné des réponses contradictoires aux questions de la commission parlementaire. B. L'article litigieux et la procédure pénale

Le requérant, journaliste très connu, était à l'époque chroniqueur au quotidien national 24 Horas , disparu depuis lors.

Dans l'édition du 25 septembre 2001, la chronique du requérant, intitulée « Risque et bonimenteurs », se lisait notamment ainsi : « (...) La psychose de la terreur s'entraîne lentement. Ce sont les avis sur la guerre bactériologique, les recommandations sur le risque de la guerre chimique, les peurs d'un nouvel attentat terroriste. Et l'Europe dans tout ça ? Il y a de l'espoir dans l'explosion de Toulouse [1] . Deux cents tonnes de nitrate d'ammonium mal stockées, une partie de la ville détruite, des dizaines de morts, des centaines de blessés, dont trente en état critique. Du terrorisme ! La réponse des responsables locaux et des ministres français fut remarquable : c'était un accident. Manque d'attention, mauvais stockage, la ville qui s'agrandit jusqu'aux environs de l'usine de produits chimiques. Non, merci, mais ce n'était pas du terrorisme, c'était une succession d'erreurs ! Combien (on ne les connaît que trop bien) ne profiteraient pas de l'excuse du terrorisme ; ou jetteraient la faute sur les gouvernements précédents. Pensez à ce bonimenteur ( aldrabão ) [2] de préfet du district d'Aveiro. Regardez le business de l'extraction de sables. Comme c'est facile en ce pays de mentir au Parlement ; comme on trompe ce pays avec pareil culot. »

A une date non précisée, M. Antero Gaspar déposa auprès du parquet de Castelo de Paiva une plainte pénale avec constitution d' assistente (auxiliaire du ministère public) contre le requérant. Le procureur chargé de l'affaire accusa par la suite le requérant de l'infraction de diffamation aggravée.

Par un jugement du 24 décembre 2005, le tribunal de Castelo de Paiva jugea le requérant coupable de diffamation aggravée, sur la base des articles 180, 183 § 2 et 184 du code pénal, ainsi que de l'article 30 de la loi sur la presse. Le requérant fut condamné à 310 jours-amendes, correspondant à un montant de 4 650 euros (EUR). Il fut également condamné à verser au plaignant la somme de 6 500 EUR à titre de dommages et intérêts.

Le requérant fit appel devant la cour d'appel de Porto, alléguant notamment que les faits établis devaient conduire à accepter l' exceptio veritatis , prévue à l'article 180 § 2 b) du code pénal. Le requérant alléguait avoir réussi à démontrer que le plaignant avait en effet menti à la commission parlementaire.

Par un arrêt du 28 juin 2006, la cour d'appel rejeta le recours et confirma le jugement attaqué. Elle souligna que le requérant avait été condamné suite à l'expression d'un jugement de valeur, lequel ne se prêtait pas à la démonstration de sa véracité. La cour d'appel considéra par ailleurs que les expressions litigieuses ne méritaient pas la protection de l'article 10 de la Convention car elles se révélaient excessives et disproportionnées par rapport au but légitime, pour le requérant, de discuter des questions d'intérêt général.

Le requérant déposa un recours constitutionnel devant le Tribunal constitutionnel, alléguant notamment que l'interprétation donnée par la cour d'appel à l'article 180 § 2 b) du code pénal était contraire aux articles 37 et 38 de la Constitution.

Par un arrêt du 11 juillet 2007, porté à la connaissance du requérant le 16 juillet 2007, le Tribunal constitutionnel considéra que l'article 180 § 2 b) du code pénal, dans l'interprétation selon laquelle les jugements de valeur ne peuvent par nature faire l'objet d'une démonstration, n'était pas contraire aux dispositions en cause de la Constitution.

Les sommes auxquelles le requérant fut condamné furent réglées par la société propriétaire du 24 Horas . II.

L' article 180 §§ 1, 2 et 4 du code pénal se lit ainsi : « 1. Celui qui, s'adressant à des tiers, accuse une autre personne d'un fait, même sous forme de soupçon, ou qui formule, à l'égard de cette personne, une opinion portant atteinte à son honneur et à sa considération, ou qui reproduit une telle accusation ou opinion, sera puni d'une peine d'emprisonnement jusqu'à six mois ou d'une peine jusqu'à 240 jours-amendes. 2. La conduite n'est pas punissable : a) lorsque l'accusation est formulée en vue d'un intérêt légitime ; et b) si l'auteur prouve la véracité d'une telle accusation ou s'il a des raisons sérieuses de la croire vraie de bonne foi. (...) 4. La bonne foi mentionnée à l'alinéa b) du paragraphe 2 est exclue lorsque l'auteur n'a pas respecté son obligation imposée par les circonstances de l'espèce de s'informer sur la véracité de l'accusation. »

Aux termes de l'article 183 § 2, lorsque l'infraction est commise par l'intermédiaire d'un organe de presse, la peine encourue est une peine d'emprisonnement pouvant aller jusqu'à deux ans ou une sanction non inférieure à 120 jours-amendes.

L'article 184 du code pénal augmente les peines en cause de moitié si la victime est un élu du peuple.

L'article 30 de la loi sur la presse applicable au moment des faits (loi n o 2/99 du 13 janvier 1999) renvoyait la punition de la diffamation par voie de presse à la législation pénale. EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant souligne avoir été condamné sur la base d'un article d'opinion qui exprimait un commentaire de nature politique sur les déclarations faites par un homme politique devant une commission parlementaire d'enquête. Rappelant que les limites de la critique admissible sont plus larges à l'égard d'un homme politique, agissant en sa qualité de personnage public, que d'un simple particulier, le requérant estime que sa condamnation a porté atteinte au droit à la liberté d'expression.

Le requérant s'en prend aux décisions des instances internes, qui lui ont refusé la possibilité d'apporter la preuve des prétendus mensonges de la partie adverse. Après une longue analyse des déclarations du plaignant devant la commission parlementaire d'enquête, le requérant conclut qu'en l'occurrence les juridictions internes auraient dû accepter l' exceptio veritatis . Quand bien même ce ne serait pas le cas, ces juridictions auraient dû reconnaître que les propos du requérant trouvaient appui sur une base factuelle suffisante.

Le Gouvernement reconnaît que le requérant a fait l'objet d'une ingérence dans son droit à la liberté d'expression mais considère que celle-ci serait entièrement justifiée et nécessaire dans une société démocratique à la protection des droits d'autrui.

S'agissant des arguments du requérant à l'égard de l' exceptio veritatis , le Gouvernement rappelle qu'en utilisant l'expression incriminée – qui avait, d'après le Gouvernement, une charge péjorative très élevée – le requérant exprimait un jugement de valeur qui ne se prêtait pas, selon la jurisprudence nationale et également celle de la Cour, à une démonstration de véracité.

Sans méconnaître le fait que la personne visée était un homme politique, le Gouvernement soutient cependant que le requérant aurait outrepassé les limites de la critique acceptable et serait tombé dans l'offense personnelle. Ce dernier ne mériterait donc pas la protection de l'article 10 de la Convention.

Se penchant enfin sur la sanction imposée au requérant, le Gouvernement, tout en en reconnaissant le poids non négligeable, l'estime tout à fait proportionnée, si l'on tient compte de la nature délicate de l'affaire. Et le Gouvernement de rappeler que l'affaire litigieuse avait pour toile de fond l'accident tragique du 6 mars 2001, qui a profondément marqué la société portugaise à l'époque. 2. Appréciation de la Cour

La Cour constate que les parties s'accordent sur le fait que le requérant a subi une « ingérence » dans son droit à la liberté d'expression et que cette ingérence était prévue par la loi – les dispositions pertinentes du code pénal – et visait l'un des buts légitimes énoncés au paragraphe 2 de l'article 10, à savoir la « protection de la réputation » et des « droits d'autrui ».

Reste à savoir si une telle ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour rappelle à cet égard sa jurisprudence bien établie selon laquelle la liberté d'expression constitue l'un des fondements essentiels de toute société démocratique, l'une des conditions primordiales de son progrès et de l'épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l'article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent. Ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l'esprit d'ouverture, sans lesquels il n'est pas de « société démocratique ». Telle qu'elle se trouve consacrée par l'article 10 de la Convention, cette liberté est soumise à des exceptions, qu'il convient toutefois d'interpréter strictement, la nécessité de toute restriction devant être établie de manière convaincante. La condition de « nécessité dans une société démocratique » commande à la Cour de déterminer si l'ingérence litigieuse correspondait à un « besoin social impérieux ». Les Etats contractants jouissent d'une certaine marge d'appréciation pour juger de l'existence d'un tel besoin, mais cette marge va de pair avec un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l'appliquent, même quand elles émanent d'une juridiction indépendante (voir Lopes Gomes da Silva c. Portugal , n o 37698/97, § 30, CEDH 2000 ‑ X).

Dans l'exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour doit examiner l'ingérence litigieuse à la lumière de l'ensemble de l'affaire, y compris la teneur des propos reprochés au requérant et le contexte dans lequel celui-ci les a tenus. En particulier, il lui incombe de déterminer si la restriction apportée à la liberté d'expression du requérant était « proportionnée au but légitime poursuivi » et si les motifs invoqués par les juridictions portugaises pour la justifier étaient « pertinents et suffisants » (voir, parmi beaucoup d'autres, Perna c. Italie [GC], n o 48898/99, § 39, CEDH 2003-V et Cumpǎnǎ et Mazǎre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, §§ 89-90, 17 décembre 2004).

En l'espèce, est en cause l'article d'opinion publié par le requérant, sachant que les juridictions internes ont pour l'essentiel reproché à ce dernier l'usage du mot aldrabão (bonimenteur) à l'égard de l'ancien maire de Castelo de Paiva et préfet du district d'Aveiro à l'époque des faits.

Dans son arrêt de principe Oberschlick c. Autriche (n o 2) , la Cour a rappelé que les limites de la critique admissible sont plus larges à l'égard d'un homme politique, agissant en sa qualité́ de personnage public, que d'un simple particulier. L'homme politique s'expose inévitablement et consciemment à un contrôle attentif de ses faits et gestes, tant par les journalistes que par la masse des citoyens, et doit montrer une plus grande tolérance, surtout lorsqu'il se livre lui-même à des déclarations publiques pouvant prêter à critique. Il a certes droit à voir protéger sa réputation, même en dehors du cadre de sa vie privée, mais les impératifs de cette protection doivent être mis en balance avec les intérêts de la libre discussion des questions politiques, les exceptions à la liberté d'expression appelant une interprétation étroite ( Oberschlick c. Autriche (n o 2) , 1 er juillet 1997, § 29, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ IV).

La présente affaire se rapproche de l'affaire Oberschlick (n o 2) , dans laquelle était en cause l'utilisation du mot « imbécile » ( Oberschlick (n o 2) , précité, §§ 9 et 30). En effet, si en l'espèce l'utilisation du vocable aldrabão pouvait passer pour polémique, elle ne contenait pas pour autant une attaque personnelle gratuite, le requérant en donnant une explication objectivement compréhensible ( Oberschlick (n o 2) , précité, § 33). Il s'agissait en effet, pour le requérant, de mettre en exergue ce qu'il estimait être des contradictions dans la déposition du plaignant devant la commission parlementaire d'enquête chargée d'examiner les causes d'un accident tragique ayant fait un nombre important de victimes.

La Cour relève à cet égard que l'expression en cause relevait à n'en pas douter du jugement de valeur. Or, contrairement à ce que le requérant prétend, de tels jugements de valeur ne se prêtent pas à la démonstration de leur véracité. L'opinion litigieuse ne s'est toutefois pas révélée excessive car elle se fondait sur une base factuelle suffisante ( Pedersen et Baadsgaard c. Danemark [GC], n o 49017/99, § 76, CEDH 2004 ‑ XI). La Cour observe que le requérant s'est exprimé, dans son article d'opinion, sur la base des comptes-rendus faits par la presse à l'égard de l'audition de M. Gaspar par la commission parlementaire d'enquête. Ces comptes-rendus faisaient état de certaines contradictions dans les réponses aux questions des membres du Parlement (paragraphe 10 ci-dessus).

Certes, la manière dont le requérant terminait l'article litigieux – que la Cour n'a pas à approuver – se révélait fort critique envers M. Gaspar. Ce dernier devait néanmoins, en tant qu'homme politique, faire preuve d'une plus grande tolérance à l'égard de la critique et ainsi contribuer au libre débat des questions d'intérêt général sans lequel il n'est pas de société démocratique ( Alves da Silva c. Portugal , n o 41665/07, § 29, 20 octobre 2009).

Enfin, la sanction pénale dont le requérant a fait l'objet – à savoir 310 jours-amendes, correspondant à un montant de 4 650 EUR – ainsi que la somme versée au plaignant à titre de dommages et intérêts (6 500 EUR), étaient d'une lourdeur certaine, même si ces montants ont finalement été réglés par la société propriétaire du journal 24 Horas . De telles sanctions risquent inévitablement de dissuader les journalistes de contribuer à la discussion publique de questions qui intéressent la vie de la collectivité. Par là même, elles sont de nature à entraver la presse dans l'accomplissement de sa tâche d'information et de contrôle ( Monnat c. Suisse , n o 73604/01, § 70, CEDH 2006-X).

En conclusion, la Cour estime qu'un juste équilibre n'a pas été ménagé entre la nécessité de protéger le droit du requérant à la liberté d'expression et celle de protéger les droits et la réputation du plaignant. La condamnation du requérant ne représentait pas un moyen raisonnablement proportionné à la poursuite du but légitime visé, compte tenu de l'intérêt de la société démocratique à assurer et à maintenir la liberté d'expression.

Partant, il y a eu violation de l'article 10 de la Convention. II.

Au titre du préjudice matériel, le requérant réclame le remboursement des sommes versées en raison de sa condamnation. Il demande en outre 25 000 euros (EUR) pour le dommage moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement souligne que les sommes demandées pour le préjudice matériel n'ont pas été réglées par le requérant mais par la société propriétaire du journal dans lequel il avait publié son article. Il s'oppose donc au remboursement de ces sommes. Quant au prétendu tort moral, le Gouvernement estime la somme demandée par le requérant excessive.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences. Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu'elle statue en la matière, figure le dommage matériel, c'est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée ( Comingersoll S.A. c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 29, CEDH 2000 ‑ IV).

La Cour constate que le requérant n'a finalement pas versé les sommes dues en raison de sa condamnation. Il n'a donc pas subi « effectivement » les pertes financières en cause, raison pour laquelle il convient de rejeter sa demande au titre du dommage matériel.

La Cour estime en revanche qu'il y a lieu d'octroyer au requérant une somme pour le préjudice moral qu'il a subi. Elle lui alloue à ce titre 5 000 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 10 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement s'oppose à cette demande, soulignant que les honoraires en cause ne se trouvent étayés par aucun justificatif.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. La Cour constate que le requérant a formulé sa demande sans produire de justificatifs à l'appui de ses prétentions ( Adamiak c. Pologne , n o 20758/03, § 49, 28 novembre 2006). Dès lors, il n'y a pas lieu de lui allouer une somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 10 de la Convention ; 3. Dit , a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 avril 2011, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente [1] Le requérant se réfère à la catastrophe de l’usine AZF à Toulouse (France), qui eut lieu le 21 septembre 2001. Ce jour-là, un stock d’environ 300 tonnes de nitrate d’ammonium déclassé destiné à la production d’engrais avait explosé [] , creusant un cratère de forme ovale de 70 mètres de long et 40 mètres de largeur, et de 5 à 6 mètres de profondeur. Le bilan officiel fit état de 30 morts et environ 2 500 blessés. [2] Le mot aldrabão désigne une personne qui ment ou fabule dans l’intention de tromper son interlocuteur. Bien qu’il n’ait pas d’équivalent direct en français, il peut se traduire ici par bonimenteur .