AFFAIRE PASSANHA BRAAMCAMP SOBRAL c. PORTUGAL
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de P1-1
AFFAIRE PASSANHA BRAAMCAMP SOBRAL c. PORTUGAL (CtEDO, 2011)
A DOUA SECȚIUNE
CAUZA
PASSANHA BRAAMCAMP SOBRAL c. PORTUGALIA
(Recurgurii nr. 10145/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 aprilie 2011
DEFINITIVĂ
12/07/2011
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă unor retușuri formale.
În cauza Passanha Braamcamp Sobral c. Portugalia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință într-o cameră compusă din:
Françoise Tulkens, președintă,
Danutė Jočienė,
Ireneu Cabral Barreto,
David Thór Björgvinsson,
Giorgio Malinverni,
András Sajó,
Ișıl Karakaș, judecători,
și Stanley Naismith, grefier de secțiune,
După deliberări în camera consilului la 22 martie 2011,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o recurgere (nr. 10145/07) îndreptată împotriva Republicii Portugale și din partea căreia 7 cetățeni ai acestui stat, d. Luís José Passanha Braamcamp Sobral, d. António José Passanha Braamcamp Sobral, d-na Matilde Passanha Braamcamp Sobral, d-na Maria Teresa Passanha Braamcamp Sobral, d. Joaquim Inácio Passanha Braamcamp Sobral, d. Manuel Francisco Passanha Braamcamp Sobral și d. Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral, ("reclamanții"), au sesizat Curtea la 28 februarie 2007 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").
2.
Printr-o scrisoare din 9 iunie 2009, Curtea a fost informată despre decesul d-lui Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral, survenit la 2 martie 2009. Invocând calitatea de moștenitori, d-na Cristina Maria Miranda Alves, d-na Maria Luísa Caldeira Passanha Sobral, d-na Maria Ana Caldeira Passanha Sobral Morais Leitão, d-na Maria Inês Caldeira Passanha Sobral Borba, d. Diogo Francisco Carvalho Passanha Sobral și d-na Matilde Carvalho Passanha Sobral au cerut să fie substituiți în locul acestuia.
3.
Reclamanții sunt reprezentați de d. J.A. Fernandes de Barros, avocat la Lisabona. Guvernul portughez ("Guvernul") a fost reprezentat, până la 23 februarie 2010, de agentul său, d. J. Miguel, procuror general adjunct, și, din acea dată, de d-na M. F. Carvalho, de asemenea procuror general adjunct.
4.
Reclamanții susțineau că fixarea și plata tardivă a unei indemnizații consecutive exproprierii terenurilor lor au afectat dreptul la respectarea bunurilor lor.
5.
La 25 ianuarie 2010, președintele celei de-a doua secțiuni a hotărât comunicarea recurgurii Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului.
PRIVIND FAPTELE
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
6.
Reclamanții sunt moștenitorii d-nei Maria Passanha Braamcamp Sobral, decedată la 12 aprilie 1990, care era proprietara mai multor terenuri cu o suprafață totală de 4 392,76 hectare. Acestea au fost supuse unei exproprierii în 1975 în cadrul politicii privind reforma agrară.
7.
Legislația relevantă în materie prevedea că proprietarii puteau, în anumite condiții, exercita dreptul lor de "rezervă" (direito de reserva) asupra unei părți din terenuri pentru a-și continua activitățile agricole. De asemenea, prevede indemnizarea persoanelor în cauză. Valoarea, termenul și condițiile de plată a unei asemenea indemnizații rămâneau de definit.
8.
La 30 octombrie 1990, în calitate de moștenitori ai proprietarei originare, reclamanții și-au exercitat dreptul de rezervă și au recuperat toate terenurile, cu excepția a 921 hectare.
9.
La o dată nespecificată în dosar, ministerul Agriculturii a propus reclamanților atribuirea unei sume globale cu titlu de indemnizație pentru daunele suferite din cauza exproprierii temporare a proprietăților lor și expropriere definitivă a unei părți din acestea. La 7 martie 2003, reclamanții au contestat această ofertă.
10.
Printr-o ordonanță din 22 mai 2003, ministerul Agriculturii a ordonat tratamentul separat al chestiunilor de indemnizație pentru expropriere temporară și definitivă.
A.
Indemnizație acordată pentru expropriere temporară a terenurilor
11.
Prin decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din data de 15 august 2003 și, respectiv, 17 septembrie 2003, aduse la cunoștința reclamanților la 14 octombrie 2003, o indemnizație definitivă a fost stabilită la 199 995 509 escudos portughezi (PTE), respectiv 997 573,39 euro (EUR). Din această sumă trebuiau deduse 47 091 067 PTE, respectiv 234 889,25 EUR care au fost deja plătiți proprietarei originare a terenurilor în cauză cu titlu de indemnizație provizorie în 1985. Reclamanții au contestat suma care le-a fost acordată.
12.
La 9 februarie 2004, indemnizația majorată cu 146 792 232,75 PTE, respectiv 732 196,57 EUR, a fost plătită reclamanților.
13.
În urma reclamației reclamanților, prin decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din data de 2 și, respectiv, 27 ianuarie 2007, aduse la cunoștința reclamanților la 7 februarie 2007, o indemnizație suplimentară de 2 420 513,41 PTE, respectiv 12 073,47 EUR, a fost acordată reclamanților.
14.
La 4 decembrie 2007, această sumă majorată cu 2 023 097 PTE, respectiv 10 091,17 EUR, a fost plătită reclamanților.
B.
Indemnizație acordată pentru expropriere definitivă a unei părți din terenuri
15.
Prin decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din data de 16 decembrie 2004 și, respectiv, 27 ianuarie 2005, aduse la cunoștința reclamanților la 25 februarie 2005, o indemnizație de 40 652 765 PTE, respectiv 202 775,14 EUR, a fost acordată reclamanților cu titlu compensator pentru pierderea definitivă a unei părți din terenurile lor (a se vedea §8 de mai sus).
16.
La 12 august 2005, această sumă majorată cu 31 762 810,33 PTE, respectiv 158 432,23 EUR cu titlu de dobânzi le-a fost plătită.
C.
Recururile contencioase introduse de reclamanți
1.
Recururi în fața tribunalului administrativ din Lisabona (Procedura internă nr. 1367/05.0BELSB)
17.
În 2005, reclamanții au sesizat tribunalul administrativ din Lisabona cu un recurs contestând suma indemnizației care le-a fost acordată prin cele trei decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei.
18.
La 19 aprilie 2006, au renunțat la motives de plângere privind suma indemnizației pentru expropriere temporară a terenurilor lor, reînnoindu-și reclamația cu privire la indemnizația acordată cu titlu al exproprierii definitive a unei părți din proprietățile lor.
19.
La 11 noiembrie 2009, reclamanții și-au prezentat memoriile tribunalului cerând acestuia să revizuiască suma care le-a fost acordată pentru expropriere definitivă a unei părți din terenurile lor, procedura fiind în continuare în curs.
2.
Recururi în fața tribunalului administrativ și fiscal din Beja (Procedura internă nr. 170/07.7BEBJA)
20.
La 4 mai 2007, reclamanții au introdus în fața tribunalului administrativ și fiscal din Beja un recurs în anulare a celor trei decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei, contestând, în ceeași, suma care le-a fost acordată pentru expropriere definitivă a unei părți din proprietățile lor.
21.
Printr-o sentință din 25 octombrie 2009, tribunalul administrativ și fiscal din Beja a respins recurs ale reclamanților pentru tardivitate. Considerând că decretele ministeriale atacate constituie acte administrative autonome, el a estimat că reclamanții nu au respectat termenul de trei luni care le era impartit, în conformitate cu art. 58 § 2 b) din codul de procedură în fața tribunalelor administrative, pentru a introduce acțiunea în anulare, în măsura în care avuseseră cunoștință, la 27 februarie 2005, a decretelor ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din data de 16 decembrie 2004 și 27 ianuarie 2005 stabilind suma indemnizației pentru expropriere definitivă a unei părți din terenurile lor.
22.
Reclamanții au formulat apel la sentință în fața tribunalului central administrativ al Sudului. Potrivit ultimelor informații primite, care datează din 2 iulie 2010, recurs ul în fața tribunalului central administrativ al Sudului era încă în curs.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ
23.
Hotărârea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia (nr. 29813/96 și 30229/96, CEDO 2000-I) descrie, în paragrafele 31-37, dreptul și practica internă relevantă în materie de reformă agrară. Trebuie adăugat că Tribunalul Constituțional și-a confirmat jurisprudența în materie (hotărâre Almeida Garrett precitată, § 37) prin hotărârea sa nr. 85/03/T din 12 februarie 2003).
PE FOND
I.
CHESTIUNE PRELIMINARĂ: Cu privire la locus standi
24.
Cu privire la cererea d-nei Cristina Maria Miranda Alves, d-nei Maria Luísa Caldeira Passanha Sobral, d-nei Maria Ana Caldeira Passanha Sobral Morais Leitão, d-nei Maria Inês Caldeira Passanha Sobral Borba, d-lui Diogo Francisco Carvalho Passanha Sobral și d-nei Matilde Carvalho Passanha Sobral, recunoscuți la nivel interne ca moștenitori ai d-lui Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral, care era unul dintre reclamanții originari în ceeași, decedat la 2 martie 2009, Curtea reamintește că, în mai multe cazuri, a ținut seama de dorința exprimată de moștenitorii unui reclamant decedat de a continua procedura (a se vedea, de exemplu, Deweer c. Belgia, hotărâre din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, §§ 37-38; Vocaturo c. Italia, hotărâre din 24 mai 1991, seria A nr. 206 C, § 2, și Malhous c. Republica Cehă (decizie), nr. 33071/96, CEDO 2000-XII). Curtea recunoaște deci moștenitorilor d-lui Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral calitate pentru a se substitui acestuia în fața Curții în cadrul recurgurii precitate.
II.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
25.
Reclamanții susțin că suma indemnizațiilor nu poate corespunde unei "juste indemnizații" și se plâng de întârziere în fixarea și plata indemnizației definitive.
26.
În sprijinul motevelor lor de plângere, reclamanții invocă încălcarea dreptului la respectarea bunurilor lor, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, redactat după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interes general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."
27.
Guvernul se opune tezei reclamanților.
A.
Privind admisibilitatea
28.
Susținând că cele trei decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei constituie acte administrative separate, Guvernul ridică două excepții.
29.
Pe de o parte, excepie din tardivitate a motevelor de plângere privind decretele ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din 15 august 2003 și 17 septembrie 2003, care au fost aduse la cunoștința reclamanților la 14 octombrie 2003. Pentru a susține argumentul, Guvernul se referă la sentința tribunalului administrativ și fiscal din Beja respingând pentru tardivitate acțiunea în anulare introdusă de reclamanți.
30.
Pe de altă parte, Guvernul ridică o excepție trasă din neepuizarea căilor de atac interne cu privire la motevele de plângere relative la decretele ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din 16 decembrie 2004 și 27 ianuarie 2005 privind expropriere definitivă a unei părți din terenurile reclamanților, care fac în prezent obiectul unui recurs în fața tribunalului din Lisabona.
31.
Prin urmare, potrivit Guvernului, doar motevele de plângere privind decretele ministeriale din 2 și 27 ianuarie 2007 sunt admisibile.
32.
Reclamanții contestă teza Guvernului privind autonomia decretelor ministeriale. Ei susțin că au fost victime ale unei încălcări continue a dreptului lor la respectarea proprietății lor până la cele mai recente decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din data de 2 și 27 ianuarie 2007, care au încheiat procedura administrativă de acordare a unei indemnități de expropriere.
33.
Pentru cât timp reclamanții se plâng de sumele indemnizațiilor care au fost acordate la nivel intern, Curtea reamintește de la bun început că nu este competentă pentru a examina chestiunile direct legate de privare de proprietate, nici, cu atât mai puțin, pe cele relative la suma indemnizațiilor, care se situează în afara competenței sale ratione temporis. Va examina deci doar motevele de plângere trasă din determinarea și plata tardivă a indemnizației definitive.
34.
Curtea reamintește că în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, trebuie "să fie sesizată (...) în termen de șase luni de la decizia internă definitivă". De asemenea, subliniază că atunci când încălcarea invocată constituie o situație continuă (hotărâre Almeida Garrett, precitată, § 43) împotriva căreia nu există nici un recurs în dreptul intern, termenul de șase luni începe să curgă de la momentul în care această situație continuă a luat sfârșit (Ülke c. Turcia (decizie), nr. 39437/98, 1 iunie 2004). Astfel, pentru cât timp reclamanții se plâng de întârziere în determinarea și plata indemnizațiilor definitive, Curtea consideră că termenul curge de la data la care reclamanții au luat cunoștință a decretelor ministeriale stabilind indemnizația sau, cel mai târziu, la momentul punerii la dispoziție a plății (Calapez Correia și alții c. Portugalia (decizie), nr. 653/06, 27 ianuarie 2009).
35.
În ceeași, Curtea observă că procedura administrativă de indemnizație consecutivă exproprierii a fost supusă a trei decrete comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din cauza diverselor reclamații prezentate de reclamanți. Curtea consideră că procedura administrativă de indemnizație a fost încheiată cu decretele ministeriale pronunțate la 2 și 27 ianuarie 2007 și executate la 4 decembrie 2007 cu plata ultimei sume reclamanților. De asemenea, observă că cele două recururi introduse la nivel intern de reclamanți sunt în continuare în curs. Prin urmare, Curtea consideră că excepția Guvernului trasă din tardivitate trebuie respinsă.
36.
Cu privire la cea de-a doua excepție, Curtea reamintește că în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, ea poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de atac interne. Regula epuizării căilor de atac interne, enunțată în art. 35 § 1 din Convenție, urmărește să ofere statelor contractante ocazia de a preveni sau de a repara încălcările invocate împotriva lor înainte ca Curtea să fie sesizată. Această regulă impune deci reclamanților obligația de a utiliza anterior recururile pe care le oferă sistemul juridic al țării lor, eliberând astfel statele de a răspunde pentru actele lor în fața Curții. Cu toate acestea, art. 35 § 1 din Convenție nu prescrie epuizarea decât a recururilor care sunt atât relative la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. De asemenea, această dispoziție trebuie aplicată cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv (Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, § 34). Într-adevăr, regula epuizării căilor de atac interne nu se acomodează unei aplicări automate și nu are un caracter absolut; în controlul respectării acesteia, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei (Van Oosterwijck c. Belgia, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, § 35). Aceasta înseamnă că Curtea trebuie să țină seama în mod realist de recururile prevăzute în teorie în sistemul juridic al Părții contractante în cauză, dar și de contextul în care se situează, precum și de situația personală a reclamantului; în special, trebuie să se investigheze dacă, ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, reclamanții au făcut tot ceea ce se putea reasemea de ei pentru a epuiza căile de atac interne (Aksoy c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Recunoașterea 1996-VI, § 54).
37.
În ceeași, chiar dacă cele două recururi introduse în fața instanțelor interne sunt în continuare în curs, Curtea consideră că nu se poate cere reclamanților o așteptare suplimentară în măsura în care au suferit deja un prejudiciu material care trebuie compensat. Într-adevăr, suma care ar putea fi eventual acordată la sfârșitul celor două proceduri engajate în fața instanțelor administrative interne nu compenseaza absența compensării pe o perioadă lungă și nu ar putea fi decisivă cu privire la durata ansamblului recururilor deja engajate de reclamanți (a se vedea Guillemin c. Franța, hotărâre din 21 februarie 1997, Recunoașterea arrêtelor și deciziilor 1997-I, § 56; Piron c. Franța, nr. 36436/97, § 46, 14 noiembrie 2000, Silva Barreira Júnior c. Portugalia, nr. 38317/06 și 38319/06, § 39, 11 ianuarie 2011). Excepția trasă din neepuizare a căilor de atac interne trebuie deci de asemenea respinsă.
38.
Cu excepția celor de mai sus, Curtea constată că recurs ul nu este evident lipsit de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate (a se vedea, în acest sens, Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia precitată, §§ 41-43). Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B.
Privind fondul
39.
Curtea reamintește că a fost deja chemată să examineze cazuri similare, în ceea ce privește politica de indemnizație a naționalităților și exproprierii care au avut loc în Portugalia în 1975 (a se vedea hotărârea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții precitată și, cel mai recent, Silva Barreira Júnior c. Portugalia, nr. 38317/06 și 38319/06, 11 ianuarie 2011). În toate aceste cazuri, a concluzionat la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, considerând că persoanele în cauză au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul just care trebuie să reine între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvguardarea dreptului la respectarea bunurilor.
40.
Curtea nu vede motive care ar justifica să se abată de la această jurisprudență în prezenta cauză.
41.
Prin urmare, s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
III.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
42.
Conform articolului 41 din Convenție,
"Dacă Curtea declară că s-a produs o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante înalte nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A.
Daună
43.
Reclamanții cer 718 661 euro (EUR) și 36 500 EUR cu titlu respectiv al prejudiciului material și moral pe care ar fi suferit.
44.
Guvernul contestă această cerere.
45.
Curtea observă, în conformitate cu jurisprudența sa constantă în materie, că reclamanții ar fi putut suferi o daună materială, corespunzând diferenței dintre dobânzile de primit conform legislației relevante și depreierea monetară din Portugalia în perioada în cauză, care a început la 9 noiembrie 1978, data intrării în vigoare a Convenției cu privire la Portugalia, și s-a terminat la data punerii la dispoziție a reclamanților a indemnizației în cauză. Într-adevăr, sumele pe care trebuia să le primească reclamanții nu au fost puse la dispoziția lor în termenele prevăzute de legislația internă relevantă și rata dobânzii moratoii era prea scăzută în comparație cu depreierea monedei în perioada în cauză (a se vedea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia (satisfacție echitabilă), nr. 29813/96 și 30229/96, §§ 22 și 23, 10 aprilie 2001).
46.
Calculul precis al unei asemenea daune se confruntă totuși în ceeași cu mai multe dificultăți. Astfel, după cum este indicat mai sus la § 37, trebuie să se observe că recururile introduse în fața instanțelor administrative interne sunt în continuare în curs. Suma finală a indemnizației în cauză nu este deci încă definitivă, element care face, în sine, orice calcul speculativ, în măsura în care sumele deja primite de reclamanți cu titlu de dobânzi pot fi încă modificate.
47.
În al doilea rând, indemnizațiile fixate țin deja seama, într-o anumită măsură, de scurgerea timpului, de noi criterii pentru calculul lor, mai favorabile persoanelor în cauză, fiind introduse de o legislație din 1995 (a se vedea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia (satisfacție echitabilă) precitată, § 22).
48.
În sfârșit, Curtea subliniază că reclamanții au posibilitatea de a primi sume suplimentare dacă obțin câștig de cauză la sfârșitul recurului lor în fața tribunalelor administrative.
49.
De aceea, Curtea decide să calculeze daunele reclamanților în echitate, după cum permite art. 41 din Convenție. Va trebui apoi instanțelor portugheze, dacă este cazul, să țină seama de sumele primite cu acest titlu în cadrul procedurii în fața Curții.
50.
Curtea acordă deci reclamanților, în calitate de moștenitori ai d-nei Maria Passanha Braamcamp Sobral, titulara originară a dreptului de indemnizație în cauză, suma de 350 000 EUR pentru daună materială și 1 000 EUR pentru daună morală, de distribuit în funcție de cota-părți ale acestora în succesiunea menționată.
B.
Cheltuieli și costuri
51.
Reclamanții cer, de asemenea, 2 000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții.
52.
Guvernul se remite în înțelepciunea Curții.
53.
În conformitate cu practica sa în acest tip de cazuri și ținând seama de documentele prezentate de reclamant, Curtea decide să acorde cu titlu de cheltuieli și costuri suma forfetară de 2 000 EUR.
C.
Dobânzi moratoii
54.
Curtea consideră oportun să calcheze rata dobânzilor moratoii pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară că d-na Cristina Maria Miranda Alves, d-na Maria Luísa Caldeira Passanha Sobral, d-na Maria Ana Caldeira Passanha Sobral Morais Leitão, d-na Maria Inês Caldeira Passanha Sobral Borba, d. Diogo Francisco Carvalho Passanha Sobral și d-na Matilde Carvalho Passanha Sobral, recunoscuți la nivel intern ca moștenitori ai d-lui Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral, au calitate pentru a continua prezenta procedură în locul lui;
2.
Declară recurs ul admisibil pentru cât timp se referă la întârziere în fixarea și plata indemnizației definitive, și inadmisibil pentru rest;
3.
Declară că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
4.
Declară,
a)
că Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în calitate de moștenitori ai d-nei Maria Passanha Braamcamp Sobral, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, în funcție de cota-părți ale acestora în succesiunea menționată, 350 000 EUR (trei sute cincizeci mii euro) pentru daună materială, 1 000 EUR (o mie euro) pentru daună morală, și 2 000 EUR (două mii euro) pentru cheltuieli și costuri;
b)
că la sumele acordate mai sus se adaugă orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamanți;
c)
că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 aprilie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Stanley Naismith Françoise Tulkens
Grefier Președintă