Passanha Braamcamp Sobral împotriva Portugaliei

La originea cauzei se află o recurgere (nr. 10145/07) îndreptată împotriva Republicii Portugale și din partea căreia 7 cetățeni ai acestui stat, d. Luís José Passanha Braamcamp Sobral, d. António José Passanha Braamcamp Sobral, d-na Matilde Passanha Braamcamp Sobral, d-na Maria Teresa Passanha Braamcamp Sobral, d. Joaquim Inácio Passanha Braamcamp Sobral, d. Manuel Francisco Passanha Braamcamp Sobral și d. Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral, ("reclamanții"), au sesizat Curtea la 28 februarie 2007 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Printr-o scrisoare din 9 iunie 2009, Curtea a fost informată despre decesul d-lui Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral, survenit la 2 martie 2009. Invocând calitatea de moștenitori, d-na Cristina Maria Miranda Alves, d-na Maria Luísa Caldeira Passanha Sobral, d-na Maria Ana Caldeira Passanha Sobral Morais Leitão, d-na Maria Inês Caldeira Passanha Sobral Borba, d. Diogo Francisco Carvalho Passanha Sobral și d-na Matilde Carvalho Passanha Sobral au cerut să fie substituiți în locul acestuia.

Reclamanții sunt reprezentați de d. J.A. Fernandes de Barros, avocat la Lisabona. Guvernul portughez ("Guvernul") a fost reprezentat, până la 23 februarie 2010, de agentul său, d. J. Miguel, procuror general adjunct, și, din acea dată, de d-na M. F. Carvalho, de asemenea procuror general adjunct.

Reclamanții susțineau că fixarea și plata tardivă a unei indemnizații consecutive exproprierii terenurilor lor au afectat dreptul la respectarea bunurilor lor.

La 25 ianuarie 2010, președintele celei de-a doua secțiuni a hotărât comunicarea recurgurii Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului.

Legislația relevantă în materie prevedea că proprietarii puteau, în anumite condiții, exercita dreptul lor de "rezervă" (direito de reserva) asupra unei părți din terenuri pentru a-și continua activitățile agricole. De asemenea, prevede indemnizarea persoanelor în cauză. Valoarea, termenul și condițiile de plată a unei asemenea indemnizații rămâneau de definit.

La 30 octombrie 1990, în calitate de moștenitori ai proprietarei originare, reclamanții și-au exercitat dreptul de rezervă și au recuperat toate terenurile, cu excepția a 921 hectare.

La o dată nespecificată în dosar, ministerul Agriculturii a propus reclamanților atribuirea unei sume globale cu titlu de indemnizație pentru daunele suferite din cauza exproprierii temporare a proprietăților lor și expropriere definitivă a unei părți din acestea. La 7 martie 2003, reclamanții au contestat această ofertă.

Printr-o ordonanță din 22 mai 2003, ministerul Agriculturii a ordonat tratamentul separat al chestiunilor de indemnizație pentru expropriere temporară și definitivă. A. Indemnizație acordată pentru expropriere temporară a terenurilor

Prin decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din data de 15 august 2003 și, respectiv, 17 septembrie 2003, aduse la cunoștința reclamanților la 14 octombrie 2003, o indemnizație definitivă a fost stabilită la 199 995 509 escudos portughezi (PTE), respectiv 997 573,39 euro (EUR). Din această sumă trebuiau deduse 47 091 067 PTE, respectiv 234 889,25 EUR care au fost deja plătiți proprietarei originare a terenurilor în cauză cu titlu de indemnizație provizorie în 1985. Reclamanții au contestat suma care le-a fost acordată.

La 9 februarie 2004, indemnizația majorată cu 146 792 232,75 PTE, respectiv 732 196,57 EUR, a fost plătită reclamanților.

În urma reclamației reclamanților, prin decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din data de 2 și, respectiv, 27 ianuarie 2007, aduse la cunoștința reclamanților la 7 februarie 2007, o indemnizație suplimentară de 2 420 513,41 PTE, respectiv 12 073,47 EUR, a fost acordată reclamanților.

La 4 decembrie 2007, această sumă majorată cu 2 023 097 PTE, respectiv 10 091,17 EUR, a fost plătită reclamanților. B. Indemnizație acordată pentru expropriere definitivă a unei părți din terenuri

Prin decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din data de 16 decembrie 2004 și, respectiv, 27 ianuarie 2005, aduse la cunoștința reclamanților la 25 februarie 2005, o indemnizație de 40 652 765 PTE, respectiv 202 775,14 EUR, a fost acordată reclamanților cu titlu compensator pentru pierderea definitivă a unei părți din terenurile lor (a se vedea §8 de mai sus).

La 12 august 2005, această sumă majorată cu 31 762 810,33 PTE, respectiv 158 432,23 EUR cu titlu de dobânzi le-a fost plătită. C. Recururile contencioase introduse de reclamanți 1. Recururi în fața tribunalului administrativ din Lisabona (Procedura internă nr. 1367/05.0BELSB)

În 2005, reclamanții au sesizat tribunalul administrativ din Lisabona cu un recurs contestând suma indemnizației care le-a fost acordată prin cele trei decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei.

La 19 aprilie 2006, au renunțat la motives de plângere privind suma indemnizației pentru expropriere temporară a terenurilor lor, reînnoindu-și reclamația cu privire la indemnizația acordată cu titlu al exproprierii definitive a unei părți din proprietățile lor.

La 11 noiembrie 2009, reclamanții și-au prezentat memoriile tribunalului cerând acestuia să revizuiască suma care le-a fost acordată pentru expropriere definitivă a unei părți din terenurile lor, procedura fiind în continuare în curs. 2. Recururi în fața tribunalului administrativ și fiscal din Beja (Procedura internă nr. 170/07.7BEBJA)

La 4 mai 2007, reclamanții au introdus în fața tribunalului administrativ și fiscal din Beja un recurs în anulare a celor trei decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei, contestând, în ceeași, suma care le-a fost acordată pentru expropriere definitivă a unei părți din proprietățile lor.

Printr-o sentință din 25 octombrie 2009, tribunalul administrativ și fiscal din Beja a respins recurs ale reclamanților pentru tardivitate. Considerând că decretele ministeriale atacate constituie acte administrative autonome, el a estimat că reclamanții nu au respectat termenul de trei luni care le era impartit, în conformitate cu art. 58 § 2 b) din codul de procedură în fața tribunalelor administrative, pentru a introduce acțiunea în anulare, în măsura în care avuseseră cunoștință, la 27 februarie 2005, a decretelor ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din data de 16 decembrie 2004 și 27 ianuarie 2005 stabilind suma indemnizației pentru expropriere definitivă a unei părți din terenurile lor.

Reclamanții au formulat apel la sentință în fața tribunalului central administrativ al Sudului. Potrivit ultimelor informații primite, care datează din 2 iulie 2010, recurs ul în fața tribunalului central administrativ al Sudului era încă în curs. II.

Cu privire la cererea d-nei Cristina Maria Miranda Alves, d-nei Maria Luísa Caldeira Passanha Sobral, d-nei Maria Ana Caldeira Passanha Sobral Morais Leitão, d-nei Maria Inês Caldeira Passanha Sobral Borba, d-lui Diogo Francisco Carvalho Passanha Sobral și d-nei Matilde Carvalho Passanha Sobral, recunoscuți la nivel interne ca moștenitori ai d-lui Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral, care era unul dintre reclamanții originari în ceeași, decedat la 2 martie 2009, Curtea reamintește că, în mai multe cazuri, a ținut seama de dorința exprimată de moștenitorii unui reclamant decedat de a continua procedura (a se vedea, de exemplu, Deweer c. Belgia, hotărâre din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, §§ 37-38; Vocaturo c. Italia, hotărâre din 24 mai 1991, seria A nr. 206 C, § 2, și Malhous c. Republica Cehă (decizie), nr. 33071/96, CEDO 2000-XII). Curtea recunoaște deci moștenitorilor d-lui Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral calitate pentru a se substitui acestuia în fața Curții în cadrul recurgurii precitate. II.

În sprijinul motevelor lor de plângere, reclamanții invocă încălcarea dreptului la respectarea bunurilor lor, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, redactat după cum urmează: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interes general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

Guvernul se opune tezei reclamanților. A. Privind admisibilitatea

Susținând că cele trei decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei constituie acte administrative separate, Guvernul ridică două excepții.

Pe de o parte, excepie din tardivitate a motevelor de plângere privind decretele ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din 15 august 2003 și 17 septembrie 2003, care au fost aduse la cunoștința reclamanților la 14 octombrie 2003. Pentru a susține argumentul, Guvernul se referă la sentința tribunalului administrativ și fiscal din Beja respingând pentru tardivitate acțiunea în anulare introdusă de reclamanți.

Pe de altă parte, Guvernul ridică o excepție trasă din neepuizarea căilor de atac interne cu privire la motevele de plângere relative la decretele ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din 16 decembrie 2004 și 27 ianuarie 2005 privind expropriere definitivă a unei părți din terenurile reclamanților, care fac în prezent obiectul unui recurs în fața tribunalului din Lisabona.

Prin urmare, potrivit Guvernului, doar motevele de plângere privind decretele ministeriale din 2 și 27 ianuarie 2007 sunt admisibile.

Reclamanții contestă teza Guvernului privind autonomia decretelor ministeriale. Ei susțin că au fost victime ale unei încălcări continue a dreptului lor la respectarea proprietății lor până la cele mai recente decrete ministeriale comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din data de 2 și 27 ianuarie 2007, care au încheiat procedura administrativă de acordare a unei indemnități de expropriere.

Pentru cât timp reclamanții se plâng de sumele indemnizațiilor care au fost acordate la nivel intern, Curtea reamintește de la bun început că nu este competentă pentru a examina chestiunile direct legate de privare de proprietate, nici, cu atât mai puțin, pe cele relative la suma indemnizațiilor, care se situează în afara competenței sale ratione temporis. Va examina deci doar motevele de plângere trasă din determinarea și plata tardivă a indemnizației definitive.

Curtea reamintește că în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, trebuie "să fie sesizată (...) în termen de șase luni de la decizia internă definitivă". De asemenea, subliniază că atunci când încălcarea invocată constituie o situație continuă (hotărâre Almeida Garrett, precitată, § 43) împotriva căreia nu există nici un recurs în dreptul intern, termenul de șase luni începe să curgă de la momentul în care această situație continuă a luat sfârșit (Ülke c. Turcia (decizie), nr. 39437/98, 1 iunie 2004). Astfel, pentru cât timp reclamanții se plâng de întârziere în determinarea și plata indemnizațiilor definitive, Curtea consideră că termenul curge de la data la care reclamanții au luat cunoștință a decretelor ministeriale stabilind indemnizația sau, cel mai târziu, la momentul punerii la dispoziție a plății (Calapez Correia și alții c. Portugalia (decizie), nr. 653/06, 27 ianuarie 2009).

În ceeași, Curtea observă că procedura administrativă de indemnizație consecutivă exproprierii a fost supusă a trei decrete comune ale ministrului Agriculturii și secretarului de stat al Trezoreriei din cauza diverselor reclamații prezentate de reclamanți. Curtea consideră că procedura administrativă de indemnizație a fost încheiată cu decretele ministeriale pronunțate la 2 și 27 ianuarie 2007 și executate la 4 decembrie 2007 cu plata ultimei sume reclamanților. De asemenea, observă că cele două recururi introduse la nivel intern de reclamanți sunt în continuare în curs. Prin urmare, Curtea consideră că excepția Guvernului trasă din tardivitate trebuie respinsă.

Cu privire la cea de-a doua excepție, Curtea reamintește că în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, ea poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de atac interne. Regula epuizării căilor de atac interne, enunțată în art. 35 § 1 din Convenție, urmărește să ofere statelor contractante ocazia de a preveni sau de a repara încălcările invocate împotriva lor înainte ca Curtea să fie sesizată. Această regulă impune deci reclamanților obligația de a utiliza anterior recururile pe care le oferă sistemul juridic al țării lor, eliberând astfel statele de a răspunde pentru actele lor în fața Curții. Cu toate acestea, art. 35 § 1 din Convenție nu prescrie epuizarea decât a recururilor care sunt atât relative la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. De asemenea, această dispoziție trebuie aplicată cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv (Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, § 34). Într-adevăr, regula epuizării căilor de atac interne nu se acomodează unei aplicări automate și nu are un caracter absolut; în controlul respectării acesteia, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei (Van Oosterwijck c. Belgia, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, § 35). Aceasta înseamnă că Curtea trebuie să țină seama în mod realist de recururile prevăzute în teorie în sistemul juridic al Părții contractante în cauză, dar și de contextul în care se situează, precum și de situația personală a reclamantului; în special, trebuie să se investigheze dacă, ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, reclamanții au făcut tot ceea ce se putea reasemea de ei pentru a epuiza căile de atac interne (Aksoy c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Recunoașterea 1996-VI, § 54).

În ceeași, chiar dacă cele două recururi introduse în fața instanțelor interne sunt în continuare în curs, Curtea consideră că nu se poate cere reclamanților o așteptare suplimentară în măsura în care au suferit deja un prejudiciu material care trebuie compensat. Într-adevăr, suma care ar putea fi eventual acordată la sfârșitul celor două proceduri engajate în fața instanțelor administrative interne nu compenseaza absența compensării pe o perioadă lungă și nu ar putea fi decisivă cu privire la durata ansamblului recururilor deja engajate de reclamanți (a se vedea Guillemin c. Franța, hotărâre din 21 februarie 1997, Recunoașterea arrêtelor și deciziilor 1997-I, § 56; Piron c. Franța, nr. 36436/97, § 46, 14 noiembrie 2000, Silva Barreira Júnior c. Portugalia, nr. 38317/06 și 38319/06, § 39, 11 ianuarie 2011). Excepția trasă din neepuizare a căilor de atac interne trebuie deci de asemenea respinsă.

Cu excepția celor de mai sus, Curtea constată că recurs ul nu este evident lipsit de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate (a se vedea, în acest sens, Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia precitată, §§ 41-43). Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Curtea reamintește că a fost deja chemată să examineze cazuri similare, în ceea ce privește politica de indemnizație a naționalităților și exproprierii care au avut loc în Portugalia în 1975 (a se vedea hotărârea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții precitată și, cel mai recent, Silva Barreira Júnior c. Portugalia, nr. 38317/06 și 38319/06, 11 ianuarie 2011). În toate aceste cazuri, a concluzionat la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, considerând că persoanele în cauză au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul just care trebuie să reine între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvguardarea dreptului la respectarea bunurilor.

Curtea nu vede motive care ar justifica să se abată de la această jurisprudență în prezenta cauză.

Prin urmare, s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. III.

Reclamanții cer 718 661 euro (EUR) și 36 500 EUR cu titlu respectiv al prejudiciului material și moral pe care ar fi suferit.

Guvernul contestă această cerere.

Curtea observă, în conformitate cu jurisprudența sa constantă în materie, că reclamanții ar fi putut suferi o daună materială, corespunzând diferenței dintre dobânzile de primit conform legislației relevante și depreierea monetară din Portugalia în perioada în cauză, care a început la 9 noiembrie 1978, data intrării în vigoare a Convenției cu privire la Portugalia, și s-a terminat la data punerii la dispoziție a reclamanților a indemnizației în cauză. Într-adevăr, sumele pe care trebuia să le primească reclamanții nu au fost puse la dispoziția lor în termenele prevăzute de legislația internă relevantă și rata dobânzii moratoii era prea scăzută în comparație cu depreierea monedei în perioada în cauză (a se vedea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia (satisfacție echitabilă), nr. 29813/96 și 30229/96, §§ 22 și 23, 10 aprilie 2001).

Calculul precis al unei asemenea daune se confruntă totuși în ceeași cu mai multe dificultăți. Astfel, după cum este indicat mai sus la § 37, trebuie să se observe că recururile introduse în fața instanțelor administrative interne sunt în continuare în curs. Suma finală a indemnizației în cauză nu este deci încă definitivă, element care face, în sine, orice calcul speculativ, în măsura în care sumele deja primite de reclamanți cu titlu de dobânzi pot fi încă modificate.

În al doilea rând, indemnizațiile fixate țin deja seama, într-o anumită măsură, de scurgerea timpului, de noi criterii pentru calculul lor, mai favorabile persoanelor în cauză, fiind introduse de o legislație din 1995 (a se vedea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia (satisfacție echitabilă) precitată, § 22).

În sfârșit, Curtea subliniază că reclamanții au posibilitatea de a primi sume suplimentare dacă obțin câștig de cauză la sfârșitul recurului lor în fața tribunalelor administrative.

De aceea, Curtea decide să calculeze daunele reclamanților în echitate, după cum permite art. 41 din Convenție. Va trebui apoi instanțelor portugheze, dacă este cazul, să țină seama de sumele primite cu acest titlu în cadrul procedurii în fața Curții.

Curtea acordă deci reclamanților, în calitate de moștenitori ai d-nei Maria Passanha Braamcamp Sobral, titulara originară a dreptului de indemnizație în cauză, suma de 350 000 EUR pentru daună materială și 1 000 EUR pentru daună morală, de distribuit în funcție de cota-părți ale acestora în succesiunea menționată. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer, de asemenea, 2 000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții.

Guvernul se remite în înțelepciunea Curții.

În conformitate cu practica sa în acest tip de cazuri și ținând seama de documentele prezentate de reclamant, Curtea decide să acorde cu titlu de cheltuieli și costuri suma forfetară de 2 000 EUR. C. Dobânzi moratoii

Curtea consideră oportun să calcheze rata dobânzilor moratoii pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că d-na Cristina Maria Miranda Alves, d-na Maria Luísa Caldeira Passanha Sobral, d-na Maria Ana Caldeira Passanha Sobral Morais Leitão, d-na Maria Inês Caldeira Passanha Sobral Borba, d. Diogo Francisco Carvalho Passanha Sobral și d-na Matilde Carvalho Passanha Sobral, recunoscuți la nivel intern ca moștenitori ai d-lui Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral, au calitate pentru a continua prezenta procedură în locul lui; 2. Declară recurs ul admisibil pentru cât timp se referă la întârziere în fixarea și plata indemnizației definitive, și inadmisibil pentru rest; 3. Declară că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1; 4. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în calitate de moștenitori ai d-nei Maria Passanha Braamcamp Sobral, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, în funcție de cota-părți ale acestora în succesiunea menționată, 350 000 EUR (trei sute cincizeci mii euro) pentru daună materială, 1 000 EUR (o mie euro) pentru daună morală, și 2 000 EUR (două mii euro) pentru cheltuieli și costuri; b) că la sumele acordate mai sus se adaugă orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamanți; c) că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 aprilie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 10145/07) dirigée contre la République portugaise et dont 7 ressortissants de cet Etat, M. Luís José Passanha Braamcamp Sobral, M. António José Passanha Braamcamp Sobral, M me Matilde Passanha Braamcamp Sobral, M me Maria Teresa Passanha Braamcamp Sobral, M. Joaquim Inácio Passanha Braamcamp Sobral, M. Manuel Francisco Passanha Braamcamp Sobral et M. Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral, (« les requérants »), ont saisi la Cour le 28 février 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Par un courrier du 9 juin 2009, la Cour fut informée du décès de M. Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral, survenu le 2 mars 2009. En invoquant leur qualité d'héritiers, M me Cristina Maria Miranda Alves, M me Maria Luísa Caldeira Passanha Sobral, M me Maria Ana Caldeira Passanha Sobral Morais Leitão, M me Maria Inês Caldeira Passanha Sobral Borba, M. Diogo Francisco Carvalho Passanha Sobral et M me Matilde Carvalho Passanha Sobral ont demandé à être substitués à celui-ci.

Les requérants sont représentés par M e J.A. Fernandes de Barros, avocat à Lisbonne. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») était représenté, jusqu'au 23 février 2010, par son agent, M. J. Miguel, procureur général adjoint, et, à partir de cette date, par M me M. F. Carvalho, également procureur général adjoint.

Les requérants alléguaient que la fixation et le paiement tardifs d'une indemnisation consécutive à l'expropriation de leurs terrains avaient porté atteinte au droit au respect de leurs biens.

Le 25 janvier 2010, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

La législation pertinente en la matière prévoyait que les propriétaires pouvaient, sous certaines conditions, exercer leur droit de « réserve » ( direito de reserva ) sur une partie des terrains afin d'y poursuivre leurs activités agricoles. Elle prévoyait par ailleurs l'indemnisation des intéressés. Le montant, le délai et les conditions de paiement d'une telle indemnisation restaient à définir.

Le 30 octobre 1990, en qualité d'héritiers de la propriétaire originaire, les requérants exercèrent leur droit de réserve et récupérèrent l'ensemble des terrains, à l'exception de 921 hectares.

A une date non indiquée dans le dossier, le ministère de l'Agriculture proposa aux requérants l'attribution d'une somme globale à titre d'indemnisation pour les dommages subis du fait de l'expropriation temporaire de leurs propriétés et l'expropriation définitive d'une de ses parties. Le 7 mars 2003, les requérants contestèrent cette offre.

Par une ordonnance du 22 mai 2003, le ministère de l'Agriculture ordonna le traitement séparé des questions d'indemnisation pour expropriation temporaire et définitive. A. Indemnisation octroyée pour l'expropriation temporaire des terrains

Par des arrêtés ministériels conjoints du ministre de l'Agriculture et du secrétaire d'Etat au Trésor en date du 15 août 2003 et du 17 septembre 2003, respectivement, portés à la connaissance des requérants le 14 octobre 2003, une indemnisation définitive fut fixée à 199 995 509 escudos portugais (PTE), soit 997 573,39 euros (EUR). De cette somme devaient être déduits 47 091 067 PTE, soit 234 889,25 EUR qui avaient déjà été payés à la propriétaire originaire des terrains en cause à titre d'indemnisation provisoire en 1985. Les requérants contestèrent le montant qui leur avait été octroyé.

Le 9 février 2004, l'indemnisation majorée de 146 792 232,75 PTE, soit 732 196,57 EUR, fut versée aux requérants.

Suite à la réclamation des requérants, par des arrêtés ministériels conjoints du ministre de l'Agriculture et du secrétaire d'Etat au Trésor en date des 2 et 27 janvier 2007, respectivement, portés à la connaissance des requérants le 7 février 2007, une indemnisation supplémentaire, de 2 420 513,41 PTE, soit 12 073,47 EUR, fut attribuée aux requérants.

Le 4 décembre 2007, cette somme majorée de 2 023 097 PTE, soit 10 091,17 EUR, fut versée aux requérants. B. Indemnisation octroyée pour l'expropriation définitive d'une partie des terrains

Par des arrêtés ministériels conjoints du ministre de l'Agriculture et du secrétaire d'Etat au Trésor en date du 16 décembre 2004 et du 27 janvier 2005, respectivement, portés à la connaissance des requérants le 25 février 2005, une indemnisation de 40 652 765 PTE, soit 202 775,14 EUR, fut attribuée aux requérants à titre compensatoire pour la perte définitive d'une partie de leurs terrains (voir paragraphe 8 ci-dessus).

Le 12 août 2005, cette somme majorée de 31 762 810,33 PTE, soit 158 432, 23 EUR à titre d'intérêts leur fut versée. C. Les recours contentieux introduits par les requérants 1. Recours devant le tribunal administratif de Lisbonne (Procédure interne n o 1367/05.0BELSB)

En 2005, les requérants saisirent le tribunal administratif de Lisbonne d'un recours contestant le montant de l'indemnisation qui leur avait été octroyée par les trois arrêtés ministériels conjoints du ministre de l'Agriculture et du secrétaire d'Etat au Trésor.

Le 19 avril 2006, ils renoncèrent aux griefs portant sur le montant de l'indemnisation pour l'expropriation temporaire de leurs terrains, renouvelant leur réclamation au sujet de l'indemnisation attribuée au titre de l'expropriation définitive d'une partie de leurs propriétés.

Le 11 novembre 2009, les requérants présentèrent leurs réquisitions au tribunal lui demandant de revoir le montant qui leur avait été octroyé pour l'expropriation définitive d'une partie de leurs terrains, la procédure étant à ce jour toujours pendante. 2. Recours devant le tribunal administratif et fiscal de Beja (Procédure interne n o 170/07.7BEBJA)

Le 4 mai 2007, les requérants introduisirent devant le tribunal administratif et fiscal de Beja un recours en annulation des trois arrêtés ministériels conjoints du ministre de l'Agriculture et du secrétaire d'Etat au Trésor, contestant en l'occurrence le montant qui leur avait été octroyé pour l'expropriation définitive d'une partie de leurs propriétés.

Par un jugement du 25 octobre 2009, le tribunal administratif et fiscal de Beja rejeta le recours des requérants pour tardiveté. Considérant que les arrêtés ministériels attaqués constituaient des actes administratifs autonomes, il estima que les requérants n'avaient pas respecté le délai de trois mois qui leur était imparti, conformément à l'article 58 § 2 b) du code de procédure devant les tribunaux administratifs, pour introduire l'action en annulation dans la mesure où ils avaient pris connaissance, le 27 février 2005, des arrêtés ministériels conjoints du ministre de l'Agriculture et du secrétaire d'Etat au Trésor datant du 16 décembre 2004 et du 27 janvier 2005 fixant le montant de l'indemnisation pour l'expropriation définitive d'une partie de leurs terrains.

Les requérants interjetèrent appel du jugement devant le tribunal central administratif du Sud. D'après les dernières informations reçues, lesquelles remontent au 2 juillet 2010, le recours devant le tribunal central administratif du Sud était toujours pendant. II.

S'agissant de la demande de M me Cristina Maria Miranda Alves, M me Maria Luísa Caldeira Passanha Sobral, M me Maria Ana Caldeira Passanha Sobral Morais Leitão, M me Maria Inês Caldeira Passanha Sobral Borba, M. Diogo Francisco Carvalho Passanha Sobral et M me Matilde Carvalho Passanha Sobra, reconnus au niveau interne comme héritiers de M. Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral, lequel était l'un des requérants originaires en l'espèce, décédé le 2 mars 2009, la Cour rappelle que, dans plusieurs cas, elle a tenu compte du souhait exprimé par les héritiers d'un requérant décédé en vue de poursuivre la procédure (voir, par exemple, Deweer c. Belgique , arrêt du 27 février 1980, série A n o 35, §§ 37-38 ; Vocaturo c. Italie , arrêt du 24 mai 1991, série A n o 206 C, § 2, et Malhous c. République tchèque (déc.), n o 33071/96, CEDH 2000-XII). La Cour reconnaît donc aux héritiers de M. Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral la qualité pour se substituer à celui-ci devant la Cour dans le cadre de la requête précitée. II.

Les requérants allèguent que le montant des indemnisations ne saurait correspondre à une « juste indemnisation » et se plaignent du retard dans la fixation et le paiement de l'indemnisation définitive.

A l'appui de leurs griefs, les requérants invoquent la violation du droit au respect de leurs biens, prévu par l'article 1 du Protocole nº 1 à la Convention, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement s'oppose à la thèse des requérants. A. Sur la recevabilité

Faisant valoir que les trois arrêtés ministériels conjoints du ministre de l'Agriculture et du secrétaire d'Etat au Trésor forment des actes administratifs séparés, le Gouvernement soulève deux exceptions.

D'une part, il excipe de la tardiveté des griefs portant sur les arrêtés ministériels conjoints du ministre de l'Agriculture et du secrétaire d'Etat au Trésor du 15 août 2003 et 17 septembre 2003, lesquels furent portés à la connaissance des requérants le 14 octobre 2003. Pour appuyer son argument, le Gouvernement se réfère au jugement du tribunal administratif et fiscal de Beja ayant rejeté pour tardiveté l'action en annulation introduite par les requérants.

D'autre part, le Gouvernement soulève une exception tirée du non- épuisement des voies de recours internes s'agissant des griefs relatifs aux arrêtés ministériels conjoints du ministre de l'Agriculture et du secrétaire d'Etat au Trésor du 16 décembre 2004 et du 27 janvier 2005 portant sur l'expropriation définitive d'une partie des terrains des requérants, lesquels font actuellement l'objet d'un recours devant le tribunal de Lisbonne.

Par conséquent, pour le Gouvernement, seuls les griefs portant sur les arrêtés ministériels des 2 et 27 janvier 2007 sont recevables.

Les requérants contestent la thèse du Gouvernement sur l'autonomie des arrêtés ministériels. Ils soutiennent avoir été victimes d'une violation continue de leur droit au respect de leur propriété jusqu'aux derniers arrêtés ministériels conjoints du ministre de l'Agriculture et du secrétaire d'Etat au Trésor en date des 2 et 27 janvier 2007, lesquels conclurent la procédure administrative d'octroi d'une indemnité d'expropriation.

Pour autant que les requérants se plaignent des montants des indemnisations ayant été attribuées au niveau interne, la Cour rappelle d'emblée ne pas être compétente pour examiner les questions directement liées à la privation de propriété, ni, a fortiori , celles relatives au montant des indemnisations, lesquels se trouvent en dehors de sa compétence ratione temporis . Elle n'examinera ainsi que le grief tiré de la détermination et du paiement tardifs de l'indemnisation définitive.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle doit « être saisie (...) dans un délai de six mois à partir de la décision interne définitive ». En outre, elle souligne que lorsque la violation alléguée constitue une situation continue (arrêt Almeida Garrett, précité, § 43) contre laquelle il n'existe aucun recours en droit interne, le délai de six mois commence à courir à partir du moment où cette situation continue a pris fin ( Ülk e c. Turquie (déc.), n o 39437/98, 1 er juin 2004). Ainsi, pour autant que les requérants se plaignent du retard dans la détermination et le paiement des indemnisations définitives, la Cour considère que le délai court à partir de la date à laquelle les requérants ont pris connaissance des arrêtés ministériels fixant l'indemnisation ou, au plus tard, au moment de la mise à disposition du paiement ( Calapez Correia et autres c. Portugal (déc.), n o 653/06, 27 janvier 2009).

En l'espèce, la Cour observe que la procédure administrative d'indemnisation consécutive à l'expropriation a fait l'objet de trois arrêtés conjoints du ministre de l'Agriculture et du secrétaire d'Etat au Trésor en raison des diverses réclamations présentées par les requérants. La Cour considère que la procédure administrative d'indemnisation a été conclue avec les arrêtés ministériels ayant été prononcés les 2 et 27 janvier 2007 et exécutés le 4 décembre 2007 avec le versement de la dernière somme aux requérants. En outre, elle note que les deux recours introduits au niveau interne par les requérants sont toujours pendants. Partant, la Cour estime qu'il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement tirée de la tardiveté.

S'agissant de la deuxième exception, la Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. La règle de l'épuisement des voies de recours internes, énoncée à l'article 35 § 1 de la Convention, vise à ménager aux Etats contractants l'occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que la Cour n'en soit saisie. Cette règle impose donc aux requérants l'obligation d'utiliser auparavant les recours qu'offre le système juridique de leur pays, dispensant ainsi les Etats de répondre de leurs actes devant la Cour. L'article 35 § 1 de la Convention ne prescrit toutefois l'épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Cette disposition doit par ailleurs être appliquée avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif ( Cardot c. France , arrêt du 19 mars 1991, série A n o 200, § 34). En effet, la règle de l'épuisement des voies de recours internes ne s'accommode pas d'une application automatique et ne revêt pas un caractère absolu ; en en contrôlant le respect, il faut avoir égard aux circonstances de la cause ( Van Oosterwijck c. Belgique , arrêt du 6 novembre 1980, série A n o 40, § 35). Cela signifie que la Cour doit tenir compte de manière réaliste des recours prévus en théorie dans le système juridique de la Partie contractante concernée, mais également du contexte dans lequel ils se situent ainsi que de la situation personnelle du requérant ; il faut notamment rechercher si, compte tenu de l'ensemble des circonstances de l'espèce, les requérants ont fait tout ce qu'on pouvait raisonnablement attendre d'eux pour épuiser les voies de recours internes ( Aksoy c. Turquie , arrêt du 18 décembre 1996, Recueil 1996-VI, § 54).

En l'espèce, même si les deux recours introduits devant les juridictions internes sont toujours pendants, la Cour estime qu'on ne saurait exiger des requérants une attente supplémentaire dans la mesure où ils ont déjà subi un préjudice matériel qu'il convient de dédommager. En effet, la somme qui pourra éventuellement être octroyée au terme des deux procédures engagées devant les juridictions administratives internes ne compense pas l'absence de dédommagement pendant une longue période et ne saurait être déterminante eu égard à la durée de l'ensemble des recours déjà engagés par les requérants (voir Guillemin c. France , arrêt du 21 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, § 56 ; Piron c. France , n o 36436/97, § 46, 14 novembre 2000, Silva Barreira Júnior c. Portugal , n os 38317/06 et 38319/06, § 39, 11 janvier 2011). L'exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes doit donc également être rejetée.

Hormis ce qui précède, la Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité (voir, à cet égard, Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal précité, §§ 41-43). Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle qu'elle a déjà été appelée à examiner des affaires similaires, s'agissant de la politique d'indemnisation des nationalisations et expropriations ayant eu lieu au Portugal en 1975 (voir l'arrêt Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précité et, en dernier lieu Silva Barreira Júnior c. Portugal , n os 38317/06 et 38319/06, 11 janvier 2011). Dans toutes ces affaires, elle a conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1, considérant que les intéressés avaient eu à supporter une charge spéciale et exorbitante ayant rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

La Cour n'aperçoit pas de motifs justifiant de s'écarter de cette jurisprudence dans la présente affaire.

Il y a donc eu violation de l'article 1 du Protocole nº 1 à la Convention. III.

Les requérants réclament 718 661 euros (EUR) et 36 500 EUR au titre respectif du préjudice matériel et moral qu'ils auraient subi.

Le Gouvernement conteste cette demande.

La Cour relève, conformément à sa jurisprudence constante en la matière, que les requérants ont pu subir un préjudice matériel, correspondant à la différence entre les intérêts à recevoir aux termes de la législation pertinente et la dépréciation monétaire au Portugal pendant la période concernée, qui a débuté le 9 novembre 1978, date de l'entrée en vigueur de la Convention à l'égard du Portugal, et s'est terminée à la date de mise à disposition des requérants de l'indemnisation en cause. En effet, les sommes que les requérants devaient recevoir n'ont pas été mises à leur disposition dans les délais prévus par la législation interne pertinente et le taux d'intérêt moratoire était trop faible par rapport à la dépréciation de la monnaie pendant la période concernée (voir Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal (satisfaction équitable), n os 29813/96 et 30229/96, §§ 22 et 23, 10 avril 2001).

Le calcul précis d'un tel préjudice se heurte toutefois en l'espèce à plusieurs difficultés. Ainsi, comme il est indiqué ci-dessus au § 37, il convient de relever que les recours introduits devant les juridictions administratives internes sont toujours pendants. Le montant final de l'indemnisation en cause n'est donc pas encore définitif, élément qui rend, à lui seul, tout calcul spéculatif, dans la mesure où les sommes déjà reçues par les requérants à titre d'intérêts peuvent encore être modifiées.

Deuxièmement, les indemnités fixées tiennent déjà compte, dans une certaine mesure, de l'écoulement du temps, de nouveaux critères pour leur calcul, plus favorables aux intéressés, ayant été introduits par une législation de 1995 (voir Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal (satisfaction équitable) précité, § 22).

Enfin, la Cour souligne que les requérants ont la possibilité de recevoir des sommes supplémentaires s'ils obtiennent gain de cause à l'issue de leur recours devant les tribunaux administratifs.

Aussi, la Cour décide de calculer le préjudice des requérants en équité comme le permet l'article 41 de la Convention. Il appartiendra ensuite aux juridictions portugaises, le cas échéant, de prendre en considération les sommes reçues à ce titre dans le cadre de la procédure devant la Cour.

La Cour alloue ainsi aux requérants, en leur qualité d'héritiers de M me Maria Passanha Braamcamp Sobral, titulaire originaire du droit d'indemnisation en cause, la somme de 350 000 EUR pour le dommage matériel et 1 000 EUR pour le dommage moral, à distribuer en fonction de leurs quotes-parts dans ladite succession. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 2 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour.

Conformément à sa pratique dans ce type d'affaires et en tenant compte des documents soumis par le requérant, la Cour décide d'octroyer à titre de frais et dépens la somme forfaitaire de 2 000 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit que M me Cristina Maria Miranda Alves, M me Maria Luísa Caldeira Passanha Sobral, M me Maria Ana Caldeira Passanha Sobral Morais Leitão, M me Maria Inês Caldeira Passanha Sobral Borba, M. Diogo Francisco Carvalho Passanha Sobral et M me Matilde Carvalho Passanha Sobra, reconnus au niveau interne comme héritiers de M. Diogo Francisco Passanha Braamcamp Sobral, ont qualité pour poursuivre la présente procédure en son lieu et place ; 2. Déclare la requête recevable pour autant qu'elle concerne le retard dans la fixation et le paiement de l'indemnisation définitive, et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit, a) que l'Etat défendeur doit verser aux requérants, en leur qualité d'héritiers de M me Maria Passanha Braamcamp Sobral, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, en fonction de leurs quotes-parts dans ladite succession, 350 000 EUR (trois cent cinquante mille euros) pour dommage matériel, 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral, et 2 000 (deux mille euros) pour frais et dépens ; b) qu'aux sommes accordées ci-dessus, il faut ajouter tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par les requérants ; c) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté d e trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 avril 2011, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente