AFFAIRE PATRIKIS c. GRÈCE

STRASBURG 19 aprilie 2011 Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate fi supusă unor modificări de formă În cauza Patrikis c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-un comitet compus din Anatoly Kovler, președinte, George Nicolaou, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători, și Andrei Wampach, grefier adjunct din secțiune, După ce a intenționat în camera consiliului la 29 martie 2011, se pronunță hotărârea, adoptată la această dată, la data inițială a cauzei se află o cerere (n 5856/09) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Vassilios Patrikis ( La 22 ianuarie 2009, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul este reprezentat de domnul K. Kosmatos și D. Karagiannis, avocați în baroul din Salonic. Guvernul grec ( Papadaki, membru al Consiliului Juridic de Stat și domnul Germani, auditor pe lângă Consiliul Juridic de Stat. La 25 februarie 2010, președintele primei secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. În temeiul Protocolului nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L AcesteasPECE Reclamantul s-a născut în 1965 și își are reședința în Salonic. Printr-o hotărâre a tribunalului din Katherini din 4 decembrie 2002, reclamantul, în arest provizoriu începând cu 26 septembrie 2001, a fost condamnat la o condamnare pe viață pentru uciderea, împreună cu colega sa acuzată, cu premeditare și într-o stare psihică calmă, soțul acesteia (judecata nr 115,116/2002). La data de 4 decembrie 2002, reclamantul a solicitat această hotărâre. Lanch, stabilită inițial la 18 februarie 2005, a fost amânată din cauza unui impediment al reprezentantului reclamantului, la data de 5 martie 2007. La această ultimă dată, tribunalul a fost amânat din nou la 11 iunie 2007, din cauza faptului că partea civilă a fost împiedicată de această dată. La 12 iunie 2007, tribunalul din Salonic a confirmat hotărârea (hotărârea nr. 233-237/2007). Aceasta concluzionează că reclamantul comitea o crimă cu premeditare, urmând un plan conceput împreună cu colega sa acuzată, că această crimă fusese executată împreună cu aceasta din urmă și că starea sa psihică nu denota nicio perturbare. În ceea ce privește afirmația reclamantului că ar trebui să beneficieze de circumstanțele atenuante din cauza comportamentului său bun în închisoare, tribunalul dașise în judecată se pronunță astfel Comportamentul său excelent în închisoarea în care este ținut, disciplina și respectarea regulamentului (și, de asemenea, modul în care acesta își îndeplinește sarcinile de bucătar șef, scrierea unei cărți (...) crearea, prin inițiativa sa, a unui teren de activități fizice și menținerea clădirilor (...) nu sunt rezultatul liberei alegeri, ci al obligației de a se conforma normelor care guvernează comportamentul deținuților. Elementele pozitive invocate de el în favoarea sa (...) nu pot fundamenta recunoașterea unor circumstanțe atenuante, deoarece, din punctul de vedere al instanței, ele sunt rezultatul temerilor sale în cadrul procesului și al acuzațiilor aduse împotriva lui (...). Instanța de apel a respins, de asemenea, afirmația reclamantului potrivit căreia ar trebui să se modifice acuzația în bătăi și răniri care au dus la moartea fără intenția de a o da. Ea a considerat că recurentul a încălcat mai multe lovituri victimei sale, cu cruzime și barbarie și având intenția de a da moartea. 10. În plus, instanța de apel a respins argumentele reclamantului care susținea că ar trebui să i se recunoască circumstanțele atenuante, din cauza cazierului său judiciar curat și a căinței sale sincere în aceste cuvinte. (...) reclamantul a avut un cazier judiciar curat, dar până la comisia de judecată (la 22 septembrie 2001), el nu a demonstrat că a avut o viață privată, familială și socială onestă, deoarece, începând cu toamna anului 2000, când a legat o relație extraconjugală cu colega sa acuzată, el a început să neglijeze familia sa, să nu-i dea bani (așa cum a făcut-o el, el își cheltuia salariul pentru a-i face cadouri amantei sale), să se comporte distant cu soția sa, care, potrivit lui, era ireproșabil (...). (...) nu reiese din fapte că persoana acuzată este sinceră și efectiv reținută pentru actul său, adică nu a căutat să șteargă sau să minimalizeze consecințele acestui act, printr-un comportament concret și sincer față de familia victimei. Singurul fapt că a trimis din închisoare, la 29 iunie 2005 (cu mult după procesul care a avut loc la 3 și 4 decembrie 2002), o scrisoare laconică care pur și simplu își cere scuze tatălui victimei, nu este suficient pentru a recunoaște această circumstanță atenuantă. În iulie 2008, Curtea de Casație a respins recursul recurentului (hotărârea nr. 1897/2008). Data punerii la dispoziție a acestei hotărâri nu reiese din dosar. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA ÎN REGARDA PROCEDURII 13. Reclamantul susține că durata generală a procedurii penale, precum și în special durata procedurii în fața tribunalului de judecată din Salonic, au încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 14. ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În 2008, cu hotărârea nr. 1897/2008 a Curții de Casație, procedura penală a durat șase ani și aproximativ nouă luni, cu trei grade de jurisdicție, cu privire la admisibilitatea 16. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 17. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare cu cele ale cazului din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Pelioire și Sassi citată anterior). 19. În speță, Curtea constată că procedura în fața instanei de judecată a durat patru ani și aproximativ zece luni; aceasta a început la 4 În decembrie 2002 și s-a încheiat la 25 octombrie 2007. Guvernul nu oferă nicio explicație care ar putea justifica această durată. 20. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cazul de față, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). CU PRIVIRE LA ALTE VIOLAȚII ALEGATE 21. Reclamantul se plânge în sfârșit de motivarea hotărârilor pronunțate în cauza sa, precum și de administrarea elementelor de probă efectuate de instanțele penale 22. Curtea reamintește că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Sarcina Curții este de a verifica dacă procedura în litigiu, considerată ca un întreg, inclusiv modul de administrare a probelor, a avut un caracter echitabil (Mantovanelli c. Franța, 18 martie 1997, § 34, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1997 II și G.B. c. Franța, n 44459/98, § 59 CEDH 2001 X 23. În speță, condamnarea reclamantului a fost confirmată de toate instanțele penale sesizate cu cauza, care au pronunțat hotărâri motivate în mod corespunzător care să indice dovezile decisive pentru condamnarea sa și determinarea pedepsei sale. Curtea nu identifică niciun indice derbitrar în desfășurarea procedurii, care a respectat pe deplin drepturile reclamantului. 24. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza presupusei încălcări a procedurii; de asemenea, solicită 10 000 EUR din cauza prejudiciului moral legat de durata excesivă a procedurii 27. Guvernul invită Curtea să respingă prima cerere a reclamantului, iar cea de-a doua cerere a acestuia afirmă că suma solicitată este exorbitantă și că, în orice caz, o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 28. Curtea amintește că a constatat o încălcare a articolului 6 din Convenție numai în ceea ce privește durata procedurii. Prin urmare, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 1 500 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei încălcări, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Taxa și cheltuielile de judecată 29. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere în ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. Interese moratorii 30. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii aferente facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea a Uniunii Europene (UNANIMITATE), se declară cererea admisibilă cu privire la termenul excesiv al procedurii și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A se vedea că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1 500 EUR (mii de cinci sute de euro), pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 aprilie 2011, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. André Wampach Anatoly Kovler Modululer Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

PATRIKIS c. GRÈCE

(

Requête n

o

5856/09)

ARRÊT

STRASBOURG

19 avril 2011

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme

En l’affaire Patrikis c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un Comité composé de

:

Anatoly Kovler,

président,

George Nicolaou,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

juges,

et de André Wampach,

greffier adjoint

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 29 mars 2011,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

5856/09) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Vassilios Patrikis («

le requérant

»), a saisi la Cour le 22 janvier 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

es

K. Kosmatos et D. Karagiannis, avocats au barreau de Thessalonique. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M

me

G.

Papadaki, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat et M

me

M.

Germani, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

Le 25 février 2010, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. En application du Protocole n

o

14, la requête a été attribuée à un Comité.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1965 et réside à Thessalonique.

5.

Par un jugement de la cour d’assises de Katerini, du 4 décembre 2002, le requérant, en détention provisoire depuis le 26 septembre 2001, fut condamné à une peine de réclusion à perpétuité pour avoir tué, avec sa coaccusée, avec préméditation et dans un état psychique calme, le mari de cette dernière (jugement n

o

115,116/2002).

6.

Le 4 décembre 2002, le requérant interjeta appel de ce jugement. L’audience, initialement fixée au 18 février 2005, fut ajournée en raison d’un empêchement du représentant du requérant, au 5 mars 2007. A cette dernière date, l’audience fut à nouveau reportée au 11 juin 2007, en raison cette fois d’un empêchement de la partie civile.

7.

Le 12 juin 2007, la cour d’assises d’appel de Thessalonique confirma le jugement (arrêt n

o

233-237/2007). Elle conclut que le requérant avait commis un homicide avec préméditation en suivant un plan conçu avec sa coaccusée, que ce crime avait été exécuté avec cette dernière et que son état psychique ne dénotait aucune perturbation.

8.

En ce qui concerne l’allégation du requérant qu’il devait bénéficier des circonstances atténuantes en raison de son bon comportement en prison, la cour d’assises d’appel se prononça ainsi

:

«

Son excellent comportement dans la prison où il est détenu, sa discipline et son respect du règlement (et également la manière dont il s’acquitte de ses tâches de cuisinier en chef, l’écriture d’un livre (...) la création, par son initiative, d’un terrain d’activités physiques et le maintien des bâtiments (...) ne sont pas le résultat de son libre choix mais de l’obligation de se conformer aux règles qui régissent le comportement des détenus. Les éléments positifs invoqués par lui en sa faveur (...) ne peuvent pas fonder la reconnaissance de circonstances atténuantes car, de l’avis de la cour, ils sont le résultat de ses craintes dans l’optique du procès et de l’accusation portée contre lui (...).

»

9.

La cour d’appel rejeta également l’allégation du requérant selon laquelle il faudrait modifier le chef d’accusation en coups et blessures ayant entraîné la mort sans intention de la donner. Elle jugea que le requérant avait assené plusieurs coups à sa victime, avec cruauté et barbarie et en ayant l’intention de donner la mort.

10.

De plus, la cour d’appel repoussa les arguments du requérant qui prétendait qu’il devait se voir reconnaître des circonstances atténuantes, en raison de son casier judiciaire vierge et de son repentir sincère en ces termes

:

«

(...) le requérant avait un casier judiciaire vierge, mais jusqu’à la commission de l’acte (le 22 septembre 2001), il n’a pas démontré avoir eu une vie privée, familiale et sociale honnête, car, depuis l’automne 2000, lorsqu’il a noué une relation extraconjugale avec sa coaccusée, il a commencé à négliger sa famille, à ne pas lui donner de l’argent (comme il l’admet, il dépensait son salaire pour faire des cadeaux à sa maîtresse), de se comporter de manière distante avec son épouse qui était selon lui irréprochable (...).

(...) il ne ressort pas des faits que l’accusé s’est sincèrement et effectivement repenti pour son acte, c’est-à-dire qu’il n’a pas cherché à effacer ou à minimiser les conséquences de cet acte, par un comportement concret et sincère envers la famille de la victime. Le seul fait qu’il ait envoyé de la prison, le 29 juin 2005 (bien après le procès qui a eu lieu les 3 et 4 décembre 2002), une lettre laconique présentant simplement ses excuses au père de la victime, ne suffit pas pour reconnaître cette circonstance atténuante.

»

11.

Cet arrêt fut mis au net le 25 octobre 2007.

12.

Le 9 novembre 2007, le requérant se pourvut en cassation. Le 22

juillet 2008, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant (arrêt n

o

1897/2008). La date de la mise au net de cet arrêt ne ressort pas du dossier.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

13.

Le requérant allègue que la durée globale de la procédure pénale, ainsi qu’en particulier, la durée de la procédure devant la cour d’assises d’appel de Thessalonique, ont méconnu le principe du «

délai raisonnable

», tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

14.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

15.

La période à considérer a débuté le 26 septembre 2001, avec la mise en détention provisoire du requérant et s’est terminée au plus tôt le 22

juillet

2008, avec l’arrêt n

o

1897/2008 de la Cour de cassation. La procédure pénale a donc duré six ans et neuf mois environ, pour trois degrés de juridiction.

A.

Sur la recevabilité

16.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

17.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,

Pélissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

18.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Pélissier et Sassi

précité).

19.

En l’espèce, la Cour note que la procédure devant la cour d’assises d’appel a duré quatre ans et dix mois environ

; elle a commencé le 4

décembre 2002 et a pris fin le 25 octobre 2007. Le Gouvernement ne fournit aucune explication susceptible de justifier cette durée.

20.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

21.

Le requérant se plaint enfin de la motivation des arrêts rendus dans son affaire ainsi que de l’administration des éléments de preuve opérée par les juridictions pénales.

22.

La Cour rappelle d’emblée qu’il n’entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, à qui il revient en principe de peser les éléments recueillis par elles. La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure litigieuse, envisagée comme un tout, y compris le mode d’administration des preuves, a revêtu un caractère équitable (

Mantovanelli c. France

, 18

mars 1997, § 34,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

II et

G.B. c.

France

, n

o

44069/98, § 59, CEDH 2001

‑

X).

23.

En l’espèce, la condamnation du requérant a été confirmée par toutes les juridictions pénales saisies de l’affaire, qui ont rendu des décisions dûment motivées indiquant les preuves décisives pour sa condamnation et la détermination de sa peine. La Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire dans le déroulement de la procédure, qui a pleinement respecté les droits du requérant.

24.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

26.

Le requérant réclame 40

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi en raison de la prétendue iniquité de la procédure. Il réclame en outre 10

000 EUR au titre du dommage moral relatif à la durée excessive de la procédure.

27.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la première demande du requérant. Quant à sa seconde demande, il affirme que la somme réclamée est exorbitante et qu’en tout cas, un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

28.

La Cour rappelle qu’elle a constaté une violation de l’article 6 de la Convention seulement au regard de la durée de la procédure. Partant, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1

500 EUR au titre du préjudice moral subi du fait de cette violation, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.

B.

Frais et dépens

29.

Le requérant n’a présenté aucune demande au titre des frais et dépens. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

30.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 1

500 EUR (mille cinq cents euros), pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 avril 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

André Wampach

Anatoly Kovler

Greffier adjoint

Président