AFFAIRE PULATLI c. TURQUIE

AFFAIRE PULATLI c. TURQUIE (CtEDO, 2011)

A DOUA SECȚIUNE CAUZA PULATLI c. TURCIA (solicitarea nr. 38665/07) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 aprilie 2011 DEFINIF 26/07/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Pulatl Danutė Jočienė, David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, Guido Raimondi, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera consiliului la 5 aprilie 2011, Rend la hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o hotărâre (n 38665/07) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, dl Ersin Pulatl La 26 aprilie 2010, președintele celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (1) din convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitatea și la fondul cauzei. La data de 18 aprilie 2007, la data de 25 aprilie 2007, căpitanul B.E. l-a acuzat de acțiune în calitate de sergent și i-a cerut să-și prezinte apărarea. În aceeași zi, comandantul îl pedepsește pe solicitant pentru o sancțiune privativă de libertate, și anume o hotărâre de rigoare de șapte zile în temeiul articolului 171 din Codul Penal Militar. La 30 aprilie 2007, reclamantul a formulat o acțiune în fața colonelului În perioada 15 mai 2007 - 22 mai 2007, reclamantul și-a ispășit pedeapsa pentru celula disciplinară a jandarmeriei Diyarbakr. II. DREPTUL INTERNELE PERTINENTE 11. La momentul faptelor, art. 129 din Constituție se citea după cum urmează: Deciziile disciplinare nu pot fi supuse controlului jurisdicțional. Dispozițiile privind membrii forțelor armate, precum și judecătorii și procurorii sunt rezervate articolului 21 alineatul (3) din Legea nr. 1602 privind Înalta Curte Administrativă Militară prevede următoarele: Actele președintelui Republicii, actele Consiliului Superior al Armatei, precum și actele luate în temeiul Legii nr. 1402 de către comandanții statului de sediu și sancțiunile disciplinare impuse de superiorii ierarhici pentru încălcarea disciplinei militare, nu fac obiectul oricărui control judiciar Legea nr. În art. 38, art. 38 precizează modalitățile de executare a legii: Un militar care a fost lovit de o interdicție își execută pedeapsa, dacă este posibil, singur, într-o celulă. El nu își poate exercita funcția. El nu poate da ordine în legătură cu violarea de la art. 5 alin. (1) din Convenție 12. Invocând articolele 5 și 6 din Convenție, reclamantul se plânge că i s-a aplicat o sancțiune disciplinară privativă de libertate de către superiorul său militar, nu de către o instanță independentă și imparțială. 13. Guvernul combate această teză. 14. Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei detenții regulate pentru nesupunerea unei ordonanțe pronunțate, în conformitate cu legea, de către o instanță sau în vederea asigurării executării unei obligații impuse de lege dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a comite o infracțiune sau dacă există motive întemeiate de a crede că este necesar să se împiedice comiterea unei infracțiuni sau de a se retrage după ce aceasta a fost comisă în cazul în care este vorba despre detenția regulată a unui minor, decisă pentru educația supravegheată sau detenția regulată, pentru a-l aduce în fața autorității competente, dacă este vorba despre deținerea regulată a unei persoane susceptibile de a răspândi o boală contagioasă, a unui nebun, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond în cazul în care este vorba despre arestare sau deținerea în mod regulat a unei persoane pentru a împiedica intrarea ilegală în teritoriu sau împotriva căreia este în desfășurare o procedură de expulzare sau de extrădare. Pe admisibilitate Pe excepția reținută din neaplicarea Convenției la procedura disciplinară militară 15. Guvernul susține că procedura disciplinară militară nu intră în domeniul de aplicare al Convenției. 16. Curtea reamintește că art. 5 din Convenție garantează dreptul fundamental la libertate și securitate. Orice persoană are dreptul la protecția acestui drept, adică să nu fie sau să rămână privată de libertate (Weeks c. Regatul Unit, 2 martie 1987, § 40, seria A n 114), cu excepția respectării cerințelor alin. (1) din art. 5 din Convenție. 17. Acest articol se aplică, prin urmare, oricărei sentințe de libertate, indiferent dacă dreptul intern al lalui o numește infracțiune sau disciplinare. 18. Într-adevăr, lista excepțiilor pe care le conține art. 5 alin. Cu excepția următoarelor cazuri: (Quinn c. Franța, 22 martie 1995, § 42, seria A n 311, și Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 170, CEDH 2000-IV). 19. O sancțiune sau măsură disciplinară privativă de libertate poate, prin urmare, să încalce art. 5 alin. (1) din Convenție. Este de competența Curții să verifice conformitatea oricărei privări de libertate în sensul art. 5 din Convenție, și anume protejarea persoanelor împotriva orbitării (Bozano c. Franța, 18 decembrie 1986, § 54, seria A n 111, Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 50, Rec., 1996 III, Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia [GC], n 8787/99, § 461, CEDH 2004 VII, Assanidze c. Georgia [GC], n 71503/01, § 171, CEDH 2004 II, McKay c. Regatul Unit [GC], n 543/03, § 30, CEDH 2006 X, și Mooren Germania [GC], n 11364/03, § 76, CEDO 2009 .... 20. În această privință, Curtea este pe deplin conștientă de necesitatea de a nu subestima particularitățile vieții militare. O sancțiune sau măsură disciplinară care ar analiza în privare de libertate dacă un civil ar fi legat de un civil ar putea să nu aibă caracterul său dacă l-ar afecta pe un militar Cu toate acestea, aceasta nu intră sub incidența art. 5 din Convenție atunci când se traduce ca și în cazul în care aceasta se traduce prin restricții în mod clar diferite de condițiile normale de viață din cadrul forțelor armate (A.D. c. Turcia, nr. 29986/96, § 21, 22 decembrie 2005). 21. În consecință, excepția guvernului nu poate fi reținută. Cu privire la excepția bazată pe neobosirea căilor de atac interne și pe regula termenului de șase luni 22. Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. 23. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, ea subliniază că orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca art. 35 alineatul (1) să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu se referă decât la utilizarea atât a infracțiunilor incriminate, cât și a infracțiunilor care sunt disponibile și adecvate; acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudinea nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită (Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n 57220/00, ê 15, CEDH 2002 VIII). 24. Curtea constată că, în temeiul articolului 129 din Constituție și al articolului 21 din Legea nr. 1602 privind Înalta Curte Administrativă Militară, reclamantul nu dispunea de niciun mijloc de contestare în fața unei instanțe judecătorești a sancțiunii disciplinare (a se vedea punctul 11 de mai sus). 25. Prin urmare, excepția guvernului nu poate decât să fie retrasă. 26. Pe de altă parte, Curtea constată că reclamantul și-a introdus acțiunea la 13 în august 2007, fie în termen de șase luni de la data la care a încetat privarea de libertate. În această privință, Curtea dorește să reamintească că, în lipsa unei acțiuni interne, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție începe să curgă din actul denunțat (Hamza Yalmaz c. Turcia (dec.), nr 46732/99, 1 aprilie 2003 și Gongadze c. Ucraina, 34056/02, § 155, CEDH 2005 XI). Alte motive d Guvernanța este de acord că nu a existat nici o încălcare a dispozițiilor art. 5 din Convenție. El face referire la lit. (b) din art. 5 § 1 pentru a susține faptul că o privare de libertate este justificată atunci când este destinată să garanteze executarea unei obligații impuse de lege. mai exact, respectarea ordinelor superiorilor fiind o obligație prevăzută de Codul penal militar, deținerea reclamantului era necesară pentru a garanta îndeplinirea acestei obligații inerente disciplinei militare. 29.reclamantul contestă teza guvernului. 30. Curtea consideră că cuvintele "a garanta executarea unei obligații impuse de lege" se referă numai la cazurile în care legea permite deținerea unei persoane" pentru a-l forța să execute o obligație specifică și concretă pe care a neglijat să o îndeplinească până în prezent. Pulatl a avut nici un scop de a asigura în viitor executarea unei astfel de obligații. Pedeapsa privativă de libertate impusă . Pentru încălcarea disciplinei militare a avut legătură cu un comportament din trecut. Ea are loc într-un cadru represiv și punitiv și, prin urmare, nu intră sub incidența lit. (b) din acest articol (Engel și alte c. Țările de Jos, 8 iunie 1976, § 69, seria A n . 31. Curtea amintește că, pentru a respecta dispozițiile articolului 5 alineatul (a), privarea de libertate trebuie să decurgă dintr-o hotărâre judecătorească. Aceasta trebuie să fie impusă de un tribunal competent care are autoritatea necesară pentru a judeca cauza, având în vedere independența față de executare și prezentând garanțiile judiciare adecvate ( Medvedyev și alte Franța [GC], 3394/03, §§ 123-126, CEDO 2010 ..., și Dacosta Silva c. Spania, n 69696/01, § 43 CEDH 2006 XIII). 32. În speță, Curtea constată că recurentul a executat arestarea de șapte zile într-o celulă disciplinară din ordinul jandarmeriei de la Diyarbakar (a se vedea punctul 10 de mai sus). Prin urmare, a fost privat de libertatea sa în sensul articolului 5 din convenție. Această detenție a fost ordonată de superiorul său militar, care își exercită autoritatea în cadrul lanțului de comandă. În acest sens, el este supus autorității ierarhice militare și, prin urmare, nu se bucură de independență față de ea. În plus, procedura de opoziție la sancțiunea disciplinară care se desfășoară în fața superiorului militar nu oferă nici garanțiile judiciare prevăzute la art. 5 din convenție. 33. În consecință, detenția reclamantului nu avea caracterul unei detenții legale mai târziu decât condamnarea de către o instanță competentă 34. Prin urmare, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND ÎNDEPLINIREA ARTICOLULUI 46 DIN CONVENȚIA 35. În temeiul acestei dispoziții Înaltele părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curii în litigiile la care sunt părți. Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului miniștrilor care supraveghează executarea acesteia. 36. Curtea amintește că o hotărâre cu privire la o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale antrenează pentru statul membru în cauză obligația juridică nu numai de a plăti persoanelor interesate sumele alocate cu titlu de satisfacție echitabilă, ci și de a alege, sub controlul Comitetului miniștrilor, măsurile generale și/sau, dacă este cazul, cele individuale care urmează să fie adoptate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte. 37. Ea constată că, în speță, încălcarea articolului 5 alineatul (1) (punctul 34 de mai sus) rezultă în principal dintr-o problemă structurală legată de faptul că, în aplicarea articolului 21 din Legea nr. 1602 privind Înalta Curte Administrativă Militară, sancțiunile disciplinare chiar privative de libertate impuse de superiorii ierarhici pentru încălcarea disciplinei militare sunt reduse la controlul judiciar. 38. Reafirmând că statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului miniștrilor, să aleagă mijloacele de a se achita de obligația sa juridică în temeiul art. 46 din Convenție, cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile din hotărârea Curții Broniowski c. Polonia [GC], n 31443/96, § 192, CEDH 2004 V), Curtea constată că, fără îndoială, adoptarea de măsuri generale la nivel național impune în cadrul executării prezentei hotărâri. 39. Având în vedere concluzia la care a ajuns în această cauză și fără a aduce atingere celorlalte măsuri pe care statul pârât le poate lua în considerare pentru a-și îndeplini obligațiile în temeiul articolului 46 din convenție, Curtea consideră că redresarea cea mai adecvată ar consta în integrarea în sistemul juridic turc a unui mecanism care să garanteze că sancțiunile disciplinare de libertate sunt impuse sau controlate în cadrul unei căi de atac de către o autoritate care beneficiază de garanții judiciare. III. CU PRIVIRE LA APLICAREA LEGĂTURII 41 DIN CONVENȚIA 40. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia, și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de la o astfel de încălcare, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 41. Reclamantul solicită 50 000 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și solicită, de asemenea, 50 000 EUR pentru prejudicii morale și solicită, de asemenea, 20 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Ca justificare, acesta furnizează facturi de traducere în valoare totală de 1 000 de lire turce (aproximativ 500 EUR). 42. Guvernul contestă aceste pretenții. 43. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere; în schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert și că ar trebui să i se acorde 9 000 EUR din cauza prejudiciului moral. 44. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Având în vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 500 EUR în acest sens. 45. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES APLICABILE, CURȚA, ÎN L cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 9 000 EUR (9 mii EUR) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, aceste sume fiind convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 aprilie 2011, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Modululer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

PULATLI c. TURQUIE

(Requête n

o

38665/07)

ARRÊT

STRASBOURG

26 avril 2011

DÉFINITIF

26/07/2011

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Pulatlı c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Danutė Jočienė,

David Thór Björgvinsson,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Guido Raimondi,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 avril 2011,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

38665/07) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Ersin Pulatlı («

le requérant

»), a saisi la Cour le 13 août 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

A. Yeșil, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 26 avril 2010, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article

29 §

1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1981 et réside à Diyarbakır.

5.

Au moment de l’introduction de la requête, le requérant servait dans les forces armées en qualité de sergent. Le 18 avril 2007, il quitta la garnison sans autorisation.

6.

Le 25 avril 2007, le capitaine B.E. l’accusa d’acte d’indiscipline et lui demanda de présenter sa défense.

7.

Le même jour, le capitaine punit le requérant d’une sanction privative de liberté, à savoir un arrêt de rigueur de sept jours sur le fondement de l’article

171 du code pénal militaire.

8.

Le 30 avril 2007, le requérant fit un recours hiérarchique devant le colonel İ.E. pour contester cette sanction qu’il qualifia de disproportionnée.

9.

Il fut débouté de sa demande. Le colonel estima que la sanction infligée à l’intéressé était conforme aux dispositions de la loi.

10.

Du 15 mai 2007 au 22 mai 2007, le requérant purgea sa peine à la cellule disciplinaire du commandement de la gendarmerie de Diyarbakır.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

11.

A l’époque des faits, l’article 129 de la Constitution se lisait comme suit

:

«

Les décisions en matière disciplinaire ne peuvent être soustraites au contrôle juridictionnel. Les dispositions concernant les membres des forces armées ainsi que les juges et procureurs sont réservées

».

Le paragraphe 3 de l’article 21 de la loi n

o

1602 sur la Haute Cour administrative militaire dispose ce qui suit

:

«

Les actes du Président de la République, les actes du Conseil supérieur de l’armée ainsi que les actes pris en vertu de la loi n

o

1402 par les commandants de l’état de siège et les sanctions disciplinaires infligées par les supérieurs hiérarchiques pour infraction à la discipline militaire, échappent à tout contrôle juridictionnel

»

La loi n

o

477 précise dans son article 38 les modalités de l’arrêt de rigueur

:

«

Un militaire frappé d’une sanction d’arrêt de rigueur exécute sa

peine, si possible seul, dans une cellule. Il ne peut exercer ses fonctions. Il ne peut donner des ordres

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 1 DE LA CONVENTION

12.

Invoquant les articles 5 et 6 de la Convention, le requérant se plaint qu’une sanction disciplinaire privative de liberté lui ait été infligée par son supérieur militaire et non par un tribunal indépendant et impartial.

13.

Le Gouvernement combat cette thèse.

14.

La Cour estime qu’il convient d’examiner le grief du requérant seulement sous l’angle de l’article 5 § 1 de la Convention qui se lit comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

a)

s’il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent

;

b)

s’il a fait l’objet d’une arrestation ou d’une détention régulières pour insoumission à une ordonnance rendue, conformément à la loi, par un tribunal ou en vue de garantir l’exécution d’une obligation prescrite par la loi

;

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

;

d)

s’il s’agit de la détention régulière d’un mineur, décidée pour son éducation surveillée ou de sa détention régulière, afin de le traduire devant l’autorité compétente

;

e)

s’il s’agit de la détention régulière d’une personne susceptible de propager une maladie contagieuse, d’un aliéné, d’un alcoolique, d’un toxicomane ou d’un vagabond

;

f)

s’il s’agit de l’arrestation ou de la détention régulières d’une personne pour l’empêcher de pénétrer irrégulièrement dans le territoire, ou contre laquelle une procédure d’expulsion ou d’extradition est en cours.

»

A.

Sur la recevabilité

1.

Sur l’exception tirée de la non-application de la Convention à la procédure disciplinaire militaire

15.

Le Gouvernement soutient que la procédure disciplinaire militaire n’entre pas dans le champ d’application de la Convention.

16.

La Cour rappelle que l’article 5 de la Convention garantit le droit fondamental à la liberté et à la sûreté. Tout individu a droit à la protection de ce droit, c’est-à-dire à ne pas être ou rester privé de liberté (

Weeks c.

Royaume-Uni

, 2 mars 1987, § 40, série A n

o

114), sauf dans le respect des exigences du paragraphe 1 de l’article 5 de la Convention.

17.

Cet article s’applique donc à toute «

condamnation

» privative de liberté, que le droit interne de l’Etat la qualifie de pénale ou de disciplinaire.

18.

En effet, la liste des exceptions que dresse l’article 5 § 1 de la Convention revêt un caractère exhaustif dont témoignent les mots «

sauf dans les cas suivants

» (

Quinn c. France

, 22 mars 1995, § 42, série

A n

o

311, et

Labita c. Italie

[GC], n

o

26772/95, § 170, CEDH 2000-IV).

19.

Une sanction ou mesure disciplinaire privative de liberté peut par conséquent violer l’article 5 paragraphe 1 de la Convention. Il appartient à la Cour de vérifier la conformité de toute privation de liberté au but de l’article

5 de la Convention, à savoir protéger l’individu contre l’arbitraire (

Bozano c. France

, 18 décembre 1986, § 54, série A n

o

111,

Amuur c.

France

, 25 juin 1996, § 50,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

III,

Ilașcu et autres c. Moldova et Russie

[GC], n

o

8787/99, § 461, CEDH 2004

‑

VII,

Assanidze c. Géorgie

[GC], n

o

71503/01, § 171, CEDH 2004

‑

II,

McKay c. Royaume-Uni

[GC], n

o

543/03, § 30, CEDH 2006

‑

X, et

Mooren

c.

Allemagne

[GC], n

o

11364/03, § 76, CEDH 2009

‑

...).

20.

A cet égard, la Cour a également pleinement conscience de la nécessité de ne pas sous-estimer les particularités de la vie militaire. Une sanction ou mesure disciplinaire qui s’analyserait en une privation de liberté si on l’appliquait à un civil peut ne pas en avoir le caractère si on l’inflige à un militaire

; elle n’échappe cependant pas à l’article 5 de la Convention quand elle se traduit comme en l’espèce par des restrictions s’écartant nettement des conditions normales de la vie au sein des forces armées (

A.D. c.

Turquie

, n

o

29986/96, § 21, 22 décembre 2005).

21.

En conséquence, l’exception du Gouvernement ne saurait donc être retenue.

2.

Sur l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes et sur la règle du délai de six mois

22.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes.

23.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants

: celle d’éviter ou de redresser les violations alléguées contre lui. Néanmoins, les dispositions de l’article

35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de

certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité

voulues (

Mifsud c. France

(déc.) [GC], n

o

57220/00, §

15, CEDH 2002

‑

VIII).

24.

La Cour constate qu’en vertu de l’article 129 de la Constitution et de l’article

21 de la loi n

o

1602 sur la Haute Cour Administrative militaire, le requérant ne disposait en droit turc d’aucune voie de recours pour contester devant une instance juridictionnelle la sanction disciplinaire dont il a fait l’objet (voir paragraphe 11 ci-dessus).

25.

Dès lors, l’exception du Gouvernement ne peut qu’être écartée.

26.

Par ailleurs, la Cour observe que le requérant a introduit son recours le 13

août 2007, soit dans le délai de six mois à partir de la date à laquelle sa privation de liberté a pris fin. A cet égard, la Cour tient à rappeler qu’en l’absence de recours interne, le délai de six mois prévu à l’article 35 §

1 de la Convention commence à courir à partir de l’acte dénoncé (

Hamza Yılmaz c.

Turquie

(déc.), n

o

46732/99, 1

er

avril 2003, et

Gongadzé c.

Ukraine

, n

o

34056/02, § 155, CEDH 2005

‑

XI).

3.

Autres motifs d’irrecevabilité

27.

La Cour constate que le grief du requérant n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

28.

Le Gouvernement est d’avis qu’il n’y a eu aucune violation des dispositions de l’article 5 de la Convention. Il fait référence à l’alinéa b) de l’article

5 § 1 pour soutenir qu’une privation de liberté est justifiée lorsqu’elle est destinée à garantir l’exécution d’une obligation prescrite par la loi. D’après le Gouvernement, l’obéissance aux ordres des supérieurs étant une obligation prescrite par le code pénal militaire, la détention du requérant était nécessaire pour garantir l’exécution de cette obligation inhérente à la discipline militaire.

29.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement.

30.

La Cour estime que les mots «

garantir l’exécution d’une obligation prescrite par la loi

» concernent seulement les cas où la loi autorise à détenir quelqu’un pour le forcer à exécuter une obligation spécifique et concrète qu’il a négligé jusqu’ici de remplir. Or l’arrêt de rigueur de sept jours de M.

Pulatlı n’avait point pour but d’assurer à l’avenir l’exécution de pareille obligation. La sanction privative de liberté infligée à l’intéressé pour avoir enfreint la discipline militaire avait trait à un comportement du passé. Elle se place dans un cadre répressif et punitif et ne relève donc pas de l’alinéa

b) de cet article (

Engel et autres c. Pays-Bas

, 8 juin 1976, §

69, série

A n

o

22).

31.

La Cour rappelle que pour respecter les dispositions de l’article 5 §

1

a), la privation de liberté doit résulter d’une décision juridictionnelle. Elle doit être infligée par un tribunal compétent ayant l’autorité requise pour juger l’affaire, jouissant d’une indépendance à l’égard de l’exécutif et présentant les garanties judiciaires adéquates (

Medvedyev et autres

c

.

France

[GC], n

o

3394/03, §§ 123-126, CEDH 2010

‑

..., et

Dacosta Silva c.

Espagne

, n

o

69966/01, § 43, CEDH 2006

‑

XIII).

32.

En l’espèce, la Cour constate que le requérant a purgé la mise à l’arrêt de rigueur de sept jours dans une cellule disciplinaire du commandement de la gendarmerie de Diyarbakır (voir paragraphe

10 ci-dessus). Il a donc été privé de sa liberté au sens de l’article 5 de la Convention. Cette détention a été ordonnée par son supérieur militaire. Ce dernier exerce son autorité au sein de la chaîne de commandement. A ce titre, il est soumis à l’autorité de la hiérarchie militaire et ne jouit donc pas d’indépendance par rapport à elle. En outre, la procédure d’opposition à la sanction disciplinaire qui se déroule devant le supérieur militaire ne fournit pas non plus les garanties judiciaires requises par l’article 5 de la Convention.

33.

En conséquence, la détention du requérant ne revêtait pas le caractère d’une détention régulière «

après condamnation par un tribunal compétent

».

34.

Dès lors, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 46 DE LA CONVENTION

35.

Aux termes de cette disposition

:

«

1.

Les Hautes Parties contractantes s’engagent à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties.

2.

L’arrêt définitif de la Cour est transmis au Comité des Ministres qui en surveille l’exécution.

»

36.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation de la Convention ou de ses Protocoles entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique non seulement de verser aux intéressés les sommes allouées à titre de satisfaction équitable, mais aussi de choisir, sous le contrôle du Comité des Ministres, les mesures générales et/ou, le cas échéant, individuelles à adopter dans son ordre juridique interne afin de mettre un terme à la violation constatée par la Cour.

37.

Elle constate qu’en l’espèce, la violation de l’article 5 §

1 (paragraphe

34 ci-dessus) tire principalement son origine d’un problème structurel qui tient au fait qu’en application de l’article 21 de la loi n

o

1602 sur la Haute Cour Administrative militaire, les sanctions disciplinaires même privatives de liberté infligées par les supérieurs hiérarchiques pour infraction à la discipline militaire sont soustraites au contrôle judiciaire.

38.

Tout en réaffirmant que l’Etat défendeur demeure libre, sous le contrôle du Comité des Ministres, de choisir les moyens de s’acquitter de son obligation juridique au regard de l’article

46 de la Convention, pour autant que ces moyens soient compatibles avec les conclusions contenues dans l’arrêt de la Cour

(

Broniowski c. Pologne

[GC], n

o

31443/96, §

192, CEDH 2004

‑

V), la Cour observe que l’adoption de mesures générales au niveau national s’impose sans aucun doute dans le cadre de l’exécution du présent arrêt.

39.

Vu la conclusion à laquelle elle est parvenue dans cette affaire, et sans préjudice des autres mesures que l’Etat défendeur peut envisager pour s’acquitter de ses obligations au regard de l’article 46 de la Convention, la Cour considère que le redressement le plus adéquat consisterait à intégrer dans le système juridique turc un mécanisme visant à garantir que les sanctions disciplinaires privatives de liberté soient infligées ou contrôlées dans le cadre d’un recours par une autorité jouissant des garanties judiciaires.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

40.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

41.

Le requérant réclame 50

000 euros (EUR) pour préjudice matériel. Il sollicite en outre 50

000 EUR pour préjudice moral.

Il demande également 20

000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. A titre de justificatif, il fournit des factures de traduction d’un montant total de 1

000 livres turques (soit environ 500 EUR).

42.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

43.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain et qu’il y a lieu de lui accorder 9

000 EUR au titre du dommage moral.

44.

En ce qui concerne les frais et dépens, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant la somme de 500 EUR à ce titre.

45.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 9

000 EUR (neuf mille euros) pour dommage moral, et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, ces sommes étant à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 avril 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Stanley Naismith

Françoise Tulkens

Greffier

Présidente