Garyfallia Chatzi și alții împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 14817/09) împotriva Republicii Elenistice și pe care nouă cetățeni ai acestui stat, ale căror nume figurează în anexă, ("reclamanții"), au adresat Curții la 6 martie 2009 conform articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de avocat G. Karydis, care practică la Atena. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de delegații săi, agent G. Papadaki, asistent auprkellein Consiliului Juridic al Statului, și G. Hadjipavlou, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamanții alegă o violare a dreptului lor la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1, precum și o depășire a "termenului rezonabil", garantat de art. 6 § 1 al Convenției.

La 19 martie 2010, președintele secțiunii a decis comunicarea cererii Guvernului. ÎN FAPT I.

Cererea unei părți a reclamanților viza două terenuri, unul de 236,15 m², altul de 73,61 m² cu construcții, situate în zona cea mai comercială a centrului orașului Thiva. Cea a altor reclamanti viza patru terenuri de 81,88 m², 73,61 m², 146,16 m² și 49,90 m², cu construcții pe unu din ele, situate și ele într-o zonă centrală a orașului. În sfârșit, anumiți reclamanti au introdus o cerere referitoare la alt teren de 111,14 m² cu construcții, situat în același loc.

Ședințele, inițial fixate pentru cererile la 14 octombrie 1997 și 17 martie 1998, au fost amânate. La 26 octombrie 1998, reclamanții au solicitat o nouă fixare a ședințelor care au avut loc la 4 mai 1999.

Printr-o hotărâre interlocutorie (nr. 5974/1999) din 28 iunie 1999, curtea de apel a ordonat o expertiză pentru a determina valoarea de piață, locul exact, natura, suprafața proprietăților, precum și posibilitatea adăugării în viitor a etajelor suplimentare clădirilor. Ședința a avut loc la 4 mai 1999. Reclamanții au primit copie a hotărârii la 19 octombrie 1999 pe care au transmis-o la 20 octombrie 1999 expertului.

Expertul a depus raportul la 9 aprilie 2003.

Ca urmare a realizării expertisei, reclamanții au solicitat curții de apel fixarea unei ședințe care a avut loc la 24 februarie 2004. Printr-o hotărâre din 21 aprilie 2004 (nr. 2354/2004), curtea de apel și-a rezervat decizia pentru a putea să se bazeze pe un raport al direcției impozitelor din Thiva referitor la valoarea obiectivă actualizată a terenurilor și construcțiilor.

O nouă ședință a avut loc la 17 mai 2005.

La 29 iulie 2005, curtea de apel a pronunțat hotărârea sa (nr. 6832/2005). Ea a apreciat că pentru fixarea sumei unitare definitive a indemnizației, trebuia să se bazeze pe valoarea proprietăților la data ședinței referitoare la fixarea sumei unitare provizorii stabilite de tribunalul de prim grad din Thiva, respectiv 13 martie 1997 – cu excepția unui teren pentru care s-a bazat pe valoarea la 4 mai 1999 (data ședinței care a dus la hotărârea interlocutorie, deoarece nu existase în acel caz fixare a sumei unitare provizorii). De asemenea, a respins cererea reclamanților de fixare a unei indemnizații pentru două construcții pe două terenuri, pe motiv că nu era posibil adăugarea de etaje înainte de efectuarea unor lucrări de consolidare la fundații.

La 29 decembrie 2005, reclamanții au format trei contestații în casație care au fost conexate. Ședința a avut loc la 12 ianuarie 2007. La 23 februarie 2007, Curtea de Casație a anulat hotărârea nr. 6832/2005 și a trimis cauza înapoi curții de apel.

Curtea de Casație a apreciat că curtea de apel hotărâse încălcând art. 17 § 2 alinea 3 al Constituției și art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Curtea de apel ar fi trebuit să se situeze la data primei ședințe în fața ei (4 mai 1999), deoarece ultima ședință, în care fixarea indemnizației definitive fusese determinată, avusese loc la 17 mai 2005, atunci când alinea 3 al paragrafului 2 al articolului 17 era deja în vigoare și ar fi trebuit să se aplice în speță (a se vedea "Dreptul și practica internă relevante"). Curtea de Casație a apreciat de asemenea că valoarea anumitor construcții, pentru care nicio indemnizație provizorie nu fusese fixată, ar trebui estimată la data ședinței în fața curții de apel. În fine, a anulat hotărârea curții de apel în măsura în care aceasta refuzase fixarea unei indemnizații pentru construcții care nu puteau fi mărginite fără lucrări de consolidare.

În observațiile lor în fața jurisdicției de trimitere, reclamanții susțineau că, ca urmare a anulării hotărârii curții de apel nr. 6832/2005, părțile se găseau în situația existentă înainte de hotărâre, în consecință valoarea bunurilor expropriate ar trebui calculată la data ședinței în fața jurisdicției de trimitere, respectiv 6 mai 2008. Au depus rapoarte actualizate de evaluare a proprietăților, ținând seama de creșterea substanțială a valorii acestora până la această dată.

Mai precis, reclamanții subliniază că până la data ședinței în fața jurisdicției de trimitere trecuseră aproximativ șaptesprezece ani de la data exproprierii (18 iulie 1991) și aproximativ nouă ani de la prima ședință în fața curții de apel (13 martie 1997), dată care era luată în considerare pentru fixarea valorii bunurilor. Au subliniat de asemenea că durata procedurii în fața curții de apel, care a dus la hotărârea nr. 6832/2005, nu se conforma "termenului rezonabil" al articolului 6 § 1 al Convenției. Susțineau că în această perioadă valoarea bunurilor lor crescuse considerabil și indemnizația, calculată cu valori din 1997, suferise efectul inflației. În fine, afirmau că au încasat deja o parte din indemnizația acordată (60% din total) și că bunurile lor erau deja folosite de cinci ani de autoritatea în al cărei beneficiu exproprierea avea loc.

Ședința, inițial fixată pentru 25 septembrie 2007, a fost amânată la 6 mai 2008.

Printr-o hotărâre (nr. 5289/2008) din 15 septembrie 2008, curtea de apel din Atena, pronunțând-se asupra trimiterii, a considerat că suma unitară definitivă a indemnizației trebuia calculată la data primei ședințe în fața curții de apel, respectiv 4 mai 1999. S-a bazat pe o jurisprudență recentă a Curții de Casație conform căreia ședința determinantă pentru fixarea indemnizației definitive pentru o expropriare este cea a primului examen al cauzei de tribunal chiar dacă acesta nu examinează fondul cauzei. Alegerea acestei date se explica prin faptul că aceasta cristalizase obiectul administrării de probe și a investigației judiciare.

La 5 februarie 2009, reclamanții s-au pourvăzut în casație. Alegau violare a articolului 6 § 1 al Convenției și articolului 1 al Protocolului nr. 1 din cauza datei la care indemnizația de expropriare fusese calculată și din defectul actualizării.

Printr-o hotărâre din 19 martie 2010, Curtea de Casație a anulat hotărârea nr. 5289/2008 a curții de apel și a trimis cauza înapoi ei pentru pronunțare din nou într-o compoziție diferită.

Curtea de Casație a afirmat că în caz de anulare a unei decizii care fixase suma unitară definitivă a indemnizației de expropriare, trebuia să se situeze la data ședinței în fața curții de apel pronunțând-se asupra trimiterii. Ea a concluzionat că curtea de apel, calculând indemnizația la data primei ședințe în fața ei, 4 mai 1999, și nu la 6 mai 2008, data ședinței după trimitere, încălcase articolele 17 ale Constituției și 1 al Protocolului nr. 1 (hotărâre 524/2010).

Ședința în fața curții de apel a fost fixată pentru 22 februarie 2011.

Din documentele furnizate de reclamanti rezultă că aceștia percepuseră următoarele sume în virtutea sentinței tribunalului de prim grad din Thiva, care fixase suma provizorie a indemnizației: primii trei suma de 319.584,85 euro, al patrulea, al cincilea și al șaselea 159.368,19 euro și al șaptelea, al optulea și al nouălea 276.888,63 euro. Cu toate acestea, prin hotărârea sa 5289/2008, curtea de apel, care fixase suma definitivă a indemnizației, reduseceeste sume respectiv la 206.960,60, 151.641,35 și 202.488,50 euro. În octombrie 2009, reclamanții au fost invitați să restituie supraplata, respectiv 112.624,25, 7.726,84 și 74.400,13 euro. II.

Până în 2007, conform jurisprudenței Curții de Casație (hotărârile nr. 1064/2007 și nr. 1070/2007 menționate de curtea de apel în hotărârea sa nr. 5289/2008), ședința determinantă pentru fixarea indemnizației definitive pentru o expropriare este cea a primului examen al cauzei de tribunal chiar dacă acesta nu examinează fondul cauzei. Alegerea acestei date se explica, conform Curții de Casație, prin faptul că aceasta cristalizase obiectul administrării de probe și investigației judiciare. Dacă la prima ședință o expertiză fusese ordonată, valoarea bunului expropriat era calculată la data acestei ședințe și nu la cea care avea loc după realizarea expertisei.

În 2008, Curtea de Casație a efectuat o schimbare a jurisprudenței sale în acest domeniu. Rezultă din art. 17 § 2, al treilea alineat al Constituției și din anumiți articoli ai legii 2882/2001 cuprinzând codul exproprierii că pentru exproprierea efectuate cu începere de la 1 februarie 1971, în cazul în care ședința pentru fixarea sumei definitive a indemnizației are loc sub autoritatea articolului 17 § 2, al treilea alineat al Constituției, și mai mult de un an după ședința pentru fixarea sumei provizorii a indemnizației, data critică pentru determinarea valorii de piață a bunului este cea a ședinței în fața curții de apel pronunțând-se asupra trimiterii și referitoare la fixarea sumei definitive a indemnizației de expropriare (Curtea de Casație 1054/2008, 721/2009, 997/2009 și 524/2010). Conform informațiilor furnizate de Guvern, hotărârea 1054/2008 fusese pronunțată la 21 mai 2008. ÎN DREPT I.

Curtea constată că acest grief nu este manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă pe de altă parte că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului

Curtea observă că perioada de considerat a început la 31 iulie și 15 octombrie 1997 cu sesizarea curții de apel de reclamanti și nu s-a încheiat încă. Procedura a durat deci deja mai mult de treisprezece ani.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru interesații (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Guvernul susține că durata globală a procedurii nu era excesivă pentru patru instanțe. Mai precis, pretinde că perioada de inactivitate din 17 martie la 26 octombrie 1998 nu este imputabilă autorităților deoarece noua ședință nu putea fi fixată decât la inițiativa părții mai diligente. Retardul pentru realizarea expertisei este imputabil fie reclamanților fie expertului însuși, caz în care reclamanții ar fi trebuit să ceară înlocuirea acestuia. În fine, Guvernul subliniază că curtea de apel a pronunțat cele două hotărâri interlocutorii și hotărârea sa fără întârziere și că cele două proceduri în fața Curții de Casație au fost foarte scurte.

Reclamanții refută teza Guvernului.

Curtea observă mai întâi că perioada de șapte luni între 17 martie 1998, data la care ședința a fost amânată, și 26 octombrie 1998, data la care reclamanții au invitat curtea de apel fixeze o nouă ședință nu este derezonabilă; în plus, curtea de apel a fixat ședința aproximativ șase luni mai târziu, la 4 mai 1999. Cât privește expertiza, Curtea observă că reclamanții au transmis expertului copie a hotărârii interlocutorii a curții de apel la 20 octombrie 1999, dar acesta nu a depus raportul decât la 9 aprilie 2003. O posibilă cerere de înlocuire a expertului ar fi presupus dovadirea unei greșeli de acesta și sigur ar fi retardat în continuare studiul, și un nou expert sigur ar fi realizat o nouă expertiză. În lumina celor de mai sus, chiar dacă din ansamblul perioadei se deduce perioada expertisei, Curtea apreciază că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor "termenului rezonabil", cu atât mai mult cu cât niciun retard excesiv nu pare imputabil reclamanților. Prin urmare, a fost încalcatul art. 6 § 1 al Convenției. II.

Guvernul face apel la neepuizarea căilor de atac de reclamanti. Conform acestuia, aceștia ar fi trebuit să aștepte decizia Curții de Casație ca urmare a pourvazului lor împotriva hotărârii 5289/2008 a curții de apel. Doar în cazul în care Curtea de Casație respingea pourzazul, și hotărârea precitată devenea definitivă, se putea considera că căile de atac interne au fost epuizate. Afirmația reclamanților, potrivit căreia rezultatul pourvazului era incert nu poate fi luată în considerare deoarece existența unei îndoieli privind rezultatul favorabil al unei căi de atac nu scutește reclamantul de obligația de a o încerca.

Reclamanții recunosc că în măsura în care Curtea de Casație a admis pourvazul și a trimis cauza înapoi curții de apel, Curtea nu poate examina cererea. Cu toate acestea, declară că se rezervă dreptul de a reintroduce din nou o cerere, dacă o nouă violare a grievului tras din art. 1 al Protocolului ar trebui să se producă în procedura internă.

Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 al Convenției, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În acest sens, subliniază că orice reclamant trebuie să fi oferit jurisdicțiilor interne oportunitatea pe care art. 35 § 1 o menține în principiu pentru statele contractante: să evite sau să remedieze violările alegate împotriva lui (hotărâre Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36). Această regulă se bazează pe presupunerea că ordinea internă oferă o cale de atac efectivă privind violarea alegată (a se vedea, de exemplu, Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Reamintește de asemenea că epuizarea căilor de atac interne se apreciază în principiu la data introducerii cererii în fața Curții (a se vedea, de exemplu, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, nr. 44952/98 și 44953/98, decizie din 7 noiembrie 2000, Malve c. Franța, nr. 46051/99, decizie din 20 ianuarie 2001 și hotărâre Bouilly c. Franța (nr. 2), nr. 57115/00, § 12, 24 iunie 2003).

Curtea observă că la data introducerii cererii, respectiv 6 martie 2009, reclamanții formaseră deja pourvazul lor, dar Curtea de Casație nu se pronunțase încă. Cu toate acestea, reclamanții susțineau în cerere că pourvazul nu putea în speță fi considerat o cale de atac utilă și eficace deoarece jurisprudența Curții de Casație până atunci nu era favorabilă tezei lor.

Prin hotărârea sa 524/2010, pronunțată la data la care Curtea comunicase prezenta cerere Guvernului, Curtea de Casație admisese pourvazul reclamanților și trimisese cauza curții de apel care nu se pronunțase încă. Prin această hotărâre, Curtea de Casație confirmase o schimbare recentă a jurisprudenței sale în sens favorabil intereselor reclamanților, în măsura în care de acum data critică pentru determinarea valorii de piață a bunului este cea a ședinței în fața curții de apel pronunțând-se asupra trimiterii și referitoare la fixarea sumei definitive a indemnizației de expropriare.

Curtea constată că cauza este încă pendintă în fața curții de apel ca urmare a acestei decizii a Curții de Casație favorabilă reclamanților. Cum aceștia au recunoscut, căile de atac interne nu au, prin urmare, fost epuizate privind grievul tras din art. 1 al Protocolului nr. 1.

Rezultă că acest aspect al cererii trebuie respins conform articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției. III.

Reclamanții invită Curtea să acorde fiecăruia dintre ei, precum și fiecăreia din cele trei moștenitori ale Dlui Dimitrios Chatzis care a decedat la 14 decembrie 2009, suma de 20.000 euro (EUR), cu dobânzi, la titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza duratei procedurii.

Guvernul consideră că suma reclamată este excesivă și nejustificată de circumstanțele cauzei. De plus, susține că reclamanții au perceput, în virtutea sentinței tribunalului de prim grad din Thiva din 23 iunie 1997, sume mult mai mari decât cele fixate prin hotărârea nr. 5289/2008 a curții de apel. Totuși, aceștia au profitat din aceste sume pe toată durata procedurii, în consecință nu pot mai pretinde că au suferit prejudiciu moral din cauza acestei durate.

Curtea apreciază că reclamanții au suferit prejudiciu moral din cauza duratei excesive a procedurii și că trebuie acordate la acest titlu 8.000 EUR individual la Garyfallia Chatzi, Vasilios Chatzis de Christos, Maria Chatzi, Evmorfia Chatzi, Vasilios Chatzis de Constantinos, Panagiotis Chatzis, Vasilios Chatzis de Ioannis și Periklis Chatzis, și 8.000 EUR în comun celor trei moștenitori ai Dimitrios Chatzis, și anume Théodoros Chatzis, Ioannis Chatzis și Georgia Chatzi. B. Cheltuieli și costuri

Unu din reclamanti, Dl Vasilios Chatzis de Christos, cere, la titlu de cheltuieli și costuri, suma de 2.000 EUR pe care a plat-o, pentru seama tuturor reclamanților, la titlu de onorar de avocați pentru procedura în fața Curții, precum și suma de 275 EUR care corespund cheltuielilor de notificare a părții adverse a citației de comparutură la ședința din 22 februarie 2011.

Guvernul declară că este gata să plătească 1.000 EUR pentru cheltuieli și costuri.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor.

În primul rând, Curtea apreciază că suma reclamată de 275 EUR nu are relație de cauzalitate cu încălcarea articolului 6 § 1. În al doilea rând, ținând seama de documentele din posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea apreciază rezonabilă suma de 1.500 EUR la titlu de cheltuieli și costuri pentru procedura în fața Curții. C. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază că este convenabil să se calcheze rata dobânzilor de întârziere pe rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul tras din art. 6 § 1 și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat violare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni, următoarele sume: i. 8.000 EUR (opt mii euro), individual reclamanților Garyfallia Chatzi, Vasilios Chatzis de Christos, Maria Chatzi, Evmorfia Chatzi, Vasilios Chatzis de Constantinos, Panagiotis Chatzis, Vasilios Chatzis de Ioannis și Periklis Chatzis, și în comun celor trei moștenitori ai Dimitrios Chatzis, și anume Théodoros Chatzis, Ioannis Chatzis și Georgia Chatzi, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii. 1.500 EUR (o mie cinci sute euro), Dlui Vasilios Chatzis de Christos, plus orice sumă care poate fi datorată de el la titlu de impozit, pentru cheltuieli și costuri; b) că din expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat prin scris la 10 mai 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. André Wampach Anatoly Kovler Grefier adjoint Președinte ANEXĂ 1) Garyfallia CHATZI 2) Vasilios CHATZIS de Christos 3) Maria CHATZI 4) Evmorfia CHATZI 5) Vasilios CHATZIS de Constantinos 6) Panagiotis CHATZIS 7) Vasilios CHATZIS de Ioannis 8) Dimitrios CHATZIS (decedat la 14 decembrie 2009 și al cărui moștenitori, fiii săi Théodoros și Ioannis, și soția sa Georgia, s-au substituit lui) 9) Periklis CHATZIS

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 14817/09) dirigée contre la République hellénique et dont neuf ressortissants de cet Etat, dont les noms figurent en annexe, (« les requérants »), ont saisi la Cour le 6 mars 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e G. Karydis, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués son agent, M me G. Papadaki, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M me Z. Hadjipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Les requérants allèguent une violation de leur droit au respect des biens, garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi qu’un dépassement du « délai raisonnable », garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Le 19 mars 2010, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. EN FAIT I.

La requête d’une partie des requérants concernait deux terrains, l’un de 236,15 m², l’autre de 73,61 m² avec constructions, situés à l’endroit le plus commercial du centre de la ville de Thiva. Celle d’autres requérants concernait quatre terrains de 81,88 m², 73,61 m², 146,16 m² et 49,90 m², avec constructions sur l’un d’eux, situés eux aussi à un endroit central de la ville. Enfin, certains requérants introduisirent une requête concernant un autre terrain de 111,14 m² avec constructions, situé au même endroit.

Les audiences, initialement fixées pour les deux requêtes aux 14 octobre 1997 et 17 mars 1998, furent reportées. Le 26 octobre 1998, les requérants demandèrent une nouvelle fixation des audiences qui eurent lieu le 4 mai 1999.

Par un arrêt avant dire droit (n o 5974/1999) du 28 juin 1999, la cour d’appel ordonna une expertise afin de déterminer la valeur vénale, l’endroit exact, la nature, la superficie des propriétés ainsi que la possibilité d’ajouter à l’avenir des étages supplémentaires aux bâtiments. L’audience eut lieu le 4 mai 1999. Les requérants eurent copie de l’arrêt le 19 octobre 1999 qu’ils transmirent le 20 octobre 1999 à l’expert.

L’expert déposa son rapport le 9 avril 2003.

A la suite de la réalisation de l’expertise, les requérants demandèrent à la cour d’appel de fixer une audience qui eut lieu le 24 février 2004. Par un arrêt du 21 avril 2004 (n o 2354/2004), la cour d’appel réserva sa décision afin de pouvoir se fonder sur un rapport de la direction des impôts de Thiva relatif à la valeur objective actualisée des terrains et des constructions.

Une nouvelle audience eut lieu le 17 mai 2005.

Le 29 juillet 2005, la cour d’appel rendit son arrêt (n o 6832/2005). Elle estima que pour fixer le montant unitaire définitif de l’indemnité, elle devait se fonder sur la valeur des propriétés à la date de l’audience portant sur la fixation du montant unitaire provisoire de celle-ci par le tribunal de première instance de Thiva, soit le 13 mars 1997 – sauf pour un terrain pour lequel elle se fonda sur la valeur au 4 mai 1999 (date de l’audience ayant donné lieu à l’arrêt avant dire droit, car il n’y avait pas eu dans ce cas fixation de montant unitaire provisoire). Elle rejeta aussi la demande des requérants de fixer une indemnité pour deux constructions sis sur deux terrains, au motif qu’il n’était pas possible d’ajouter des étages avant qu’il ne soit procédé à des travaux de soutien sur les fondations.

Le 29 décembre 2005, les requérants formèrent trois pourvois en cassation qui furent joints. L’audience eut lieu le 12 janvier 2007. Le 23 février 2007, la Cour de cassation cassa l’arrêt n o 6832/2005 et renvoya l’affaire devant la cour d’appel.

La Cour de cassation jugea que la cour d’appel avait statué en méconnaissance des articles 17 § 2 alinéa 3 de la Constitution et 1 du Protocole n o 1 à la Convention. La cour d’appel aurait dû se placer à la date de la première audience devant celle-ci (le 4 mai 1999), car la dernière audience, pendant laquelle la fixation de l’indemnité définitive avait été déterminée, avait eu lieu le 17 mai 2005, alors que l’alinéa 3 du paragraphe 2 de l’article 17 était déjà en vigueur et aurait dû s’appliquer en l’espèce (voir « Le droit interne pertinent »). La Cour de cassation jugea également que la valeur de certaines constructions, pour lesquelles aucune indemnité provisoire n’avait été fixée, devrait être estimée à la date de l’audience devant la cour d’appel. Enfin, elle cassa l’arrêt de la cour d’appel dans la mesure où celle-ci refusait de fixer une indemnité pour les constructions qui ne pouvaient être agrandies sans travaux de soutien.

Dans leurs observations devant la juridiction de renvoi, les requérants soutenaient que, suite à la cassation de l’arrêt de la cour d’appel n o 6832/2005, les parties se trouvaient dans la situation existant avant cet arrêt, de sorte que la valeur des biens expropriés devrait être calculée à la date de l’audience devant la juridiction de renvoi, soit le 6 mai 2008. Ils déposèrent des rapports actualisés d’évaluation des propriétés, tenant compte de l’augmentation substantielle de la valeur de celles-ci jusqu’à cette date.

Plus précisément, les requérants soulignaient que, jusqu’à la date de l’audience devant la juridiction de renvoi, dix-sept ans environ s’étaient écoulés depuis la date de l’expropriation (le 18 juillet 1991) et neuf ans environ depuis la première audience devant la cour d’appel (le 13 mars 1997), date qui était prise en compte pour la fixation de la valeur des biens. Ils soulignaient aussi que la durée de la procédure devant la cour d’appel, ayant donné lieu à l’arrêt n o 6832/2005, n’était pas conforme au « délai raisonnable » de l’article 6 § 1 de la Convention. Ils prétendaient que pendant cette période la valeur de leurs biens avait augmenté considérablement et que l’indemnité, calculée avec des valeurs de 1997, avait subi l’effet de l’inflation. Enfin, ils affirmaient qu’ils avaient déjà encaissé une partie de l’indemnité accordée (60% du total) et que leurs biens étaient déjà utilisés depuis cinq ans par l’autorité au profit de laquelle l’expropriation avait eu lieu.

L’audience, initialement fixée au 25 septembre 2007, fut reportée au 6 mai 2008.

Par un arrêt (n o 5289/2008) du 15 septembre 2008, la cour d’appel d’Athènes, statuant sur renvoi, considéra que le montant unitaire définitif de l’indemnité devait être calculé à la date de la première audience devant la cour d’appel, soit le 4 mai 1999. Elle se fonda sur une jurisprudence récente de la Cour de cassation selon laquelle l’audience déterminante pour la fixation de l’indemnité définitive pour une expropriation est celle du premier examen de l’affaire par le tribunal même si celui-ci n’examine pas le fond de l’affaire. Le choix de cette date s’expliquait par le fait que celle-ci cristallisait l’objet de l’administration de preuves et de l’enquête judiciaire.

Le 5 février 2009, les requérants se pourvurent en cassation. Ils alléguaient une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison de la date à laquelle l’indemnité d’expropriation avait été calculée et du défaut d’actualisation.

Par un arrêt du 19 mars 2010, la Cour de cassation cassa l’arrêt n o 5289/2008 de la cour d’appel et renvoya l’affaire devant celle-ci pour qu’elle statue à nouveau dans une composition différente.

La Cour de cassation affirma qu’en cas de cassation d’une décision, ayant fixé le montant unitaire définitif de l’indemnité d’expropriation, il fallait se placer à la date de l’audience devant la cour d’appel statuant sur renvoi. Elle conclut que la cour d’appel, en calculant l’indemnité à la date de la première audience devant elle, le 4 mai 1999, et non le 6 mai 2008, date de l’audience après renvoi, avait méconnu les articles 17 de la Constitution et 1 du Protocole n o 1 (arrêt 524/2010).

L’audience devant la cour d’appel fut fixée au 22 février 2011.

Il ressort des documents fournis par les requérants que ceux-ci perçurent les sommes suivantes en vertu du jugement du tribunal de première instance de Thiva, qui fixa le montant provisoire de l’indemnité : les trois premiers la somme de 319 584,85 euros, les quatrième, cinquième et sixième 159 368,19 euros et les septième, huitième et neuvième 276 888,63 euros. Toutefois, par son arrêt 5289/2008, la cour d’appel, qui fixa le montant définitif de l’indemnité, réduisit ces sommes respectivement à 206 960,60, 151 641,35 et 202 488,50 euros. En octobre 2009, les requérants furent invités à restituer le trop-perçu, soit 112 624,25, 7 726,84 et 74 400,13 euros respectivement. II.

Jusqu’en 2007, selon la jurisprudence de la Cour de cassation (arrêts n o 1064/2007 et n o 1070/2007 mentionnés par la cour d’appel dans son arrêt n o 5289/2008), l’audience déterminante pour la fixation de l’indemnité définitive pour une expropriation est celle du premier examen de l’affaire par le tribunal même si celui-ci n’examine pas le fond de l’affaire. Le choix de cette date s’expliquait, selon la Cour de cassation, par le fait que celle-ci cristallisait l’objet de l’administration de preuves et de l’enquête judiciaire. Si, lors de la première audience, une expertise avait été ordonnée, la valeur du bien exproprié était calculée à la date de cette audience et non à celle qui avait lieu après la réalisation de l’expertise.

En 2008, la Cour de cassation opéra un revirement de sa jurisprudence en ce domaine. Il ressort de l’article 17 § 2, troisième alinéa de la Constitution et de certains articles de la loi 2882/2001 portant code des expropriations que pour les expropriations effectuées à compter du 1 er février 1971, au cas où l’audience pour la fixation du montant définitif de l’indemnité a lieu sous l’empire de l’article 17 § 2, troisième alinéa de la Constitution, et un an après l’audience pour la fixation du montant provisoire de l’indemnité, la date critique pour la détermination de la valeur vénale du bien est celle de l’audience devant la cour d’appel statuant sur renvoi et concernant la fixation du montant définitif de l’indemnité d’expropriation (Cour de cassation 1054/2008, 721/2009, 997/2009 et 524/2010). Selon les informations fournies par le Gouvernement, l’arrêt 1054/2008 fut rendu le 21 mai 2008. EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour note que la période à considérer a commencé les 31 juillet et 15 octobre 1997 avec la saisine de la cour d’appel par les requérants et n’est pas encore terminée. La procédure a donc duré déjà plus de treize ans.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

Le Gouvernement soutient que la durée globale de la procédure n’était pas excessive pour quatre instances. Plus précisément, il prétend que la période d’inactivité du 17 mars au 26 octobre 1998 n’est pas imputable aux autorités puisque la nouvelle audience ne pouvait être fixée qu’à l’initiative de la partie la plus diligente. Le retard pour la réalisation de l’expertise est imputable soit aux requérants soit à l’expert lui-même, auquel cas les requérants auraient dû demander son remplacement. Enfin, le Gouvernement souligne que la cour d’appel a rendu ses deux décisions avant dire droit ainsi que son arrêt sans retard et que les deux procédures devant la Cour de cassation étaient très courtes.

Les requérants réfutent la thèse du Gouvernement.

La Cour note d’abord que la période de sept mois écoulée entre le 17 mars 1998, date à laquelle l’audience a été ajournée, et le 26 octobre 1998, date à laquelle les requérants ont invité la cour d’appel à fixer une nouvelle audience n’est pas déraisonnable ; du reste, la cour d’appel a fixé l’audience six mois environ plus tard, le 4 mai 1999. Quant à l’expertise, la Cour note que les requérants ont transmis à l’expert copie de l’arrêt avant dire droit de la cour d’appel le 20 octobre 1999, mais celui-ci n’a déposé son rapport que le 9 avril 2003. Une demande éventuelle de remplacement de l’expert aurait supposé d’apporté la preuve qu’il avait commis une faute et aurait certainement retardé davantage l’étude et un nouvel expert aurait certainement effectué une nouvelle expertise. Au vu de ce qui précède, même si l’on déduit de l’ensemble de la période celle de l’expertise, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable », d’autant plus qu’aucun retard excessif ne semble être imputable aux requérants. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent du refus des juridictions internes de réactualiser l’indemnité d’expropriation fixée en 1997, pour correspondre à la valeur actuelle de leurs propriétés, expropriées en 1991.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours par les requérants. Selon lui, ces derniers auraient dû attendre la décision de la Cour de cassation suite à leur pourvoi contre l’arrêt 5289/2008 de la cour d’appel C’est seulement dans le cas où la Cour de cassation rejetait le pourvoi, et que l’arrêt précité devenait définitif, que l’on pouvait considérer que les voies de recours internes étaient épuisées. L’allégation des requérants, selon laquelle l’issue du pourvoi était incertaine ne saurait être pris en compte car l’existence d’un doute quant à l’issue favorable d’un recours ne dispense pas le requérant de l’obligation de le tenter.

Les requérants reconnaissent que dans la mesure où la Cour de cassation a accueilli le pourvoi et renvoyé l’affaire à la cour d’appel, la Cour ne peut pas examiner la requête. Ils déclarent cependant se réserver le droit de réintroduire à nouveau une requête, si une nouvelle violation du grief tiré de l’article 1 du Protocole devait se produire lors de la procédure interne.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n o 200, p. 19, § 36). Cette règle se fonde sur l’hypothèse que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple, Selmouni c. France [GC], no 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Elle rappelle aussi que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie en principe à la date d’introduction de la requête devant la Cour (voir, par exemple, Van der Kar et Lissaur van West c. France , nos 44952/98 et 44953/98, décision du 7 novembre 2000, Malve c. France , no 46051/99, décision du 20 janvier 2001 et l’arrêt Bouilly c. France (no 2), no 57115/00, § 12, 24 juin 2003).

La Cour note qu’à la date de l’introduction de la requête, soit le 6 mars 2009, les requérants avaient déjà formé leur pourvoi, mais la Cour de cassation ne s’était pas encore prononcée. Toutefois, les requérants soutenaient dans leur requête que le pourvoi ne pouvait pas en l’espèce être considéré comme une voie de recours utile et efficace car la jurisprudence de la Cour de cassation jusqu’alors n’était pas favorable à leur thèse.

Par son arrêt 524/2010, rendu à la date à laquelle la Cour a communiqué la présente requête au Gouvernement, la Cour de cassation a accueilli le pourvoi des requérants et envoyé l’affaire à la cour d’appel qui n’a pas encore statué. Par cet arrêt, la Cour de cassation a confirmé un revirement récent de sa jurisprudence dans un sens favorable aux intérêts des requérants, dans la mesure où désormais la date critique pour la détermination de la valeur vénale du bien est celle de l’audience devant la cour d’appel statuant sur renvoi et concernant la fixation du montant définitif de l’indemnité d’expropriation.

La Cour constate que l’affaire est encore pendante devant la cour d’appel suite à cette décision de la Cour de cassation favorable aux requérants. Comme ces derniers l’ont reconnu, les voies de recours internes n’ont, dès lors, pas été épuisées quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1.

Il s’ensuit que cet aspect de la requête doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Les requérants invitent la Cour à accorder à chacun d’entre eux, ainsi qu’à chacun des trois héritiers de M. Dimitrios Chatzis qui est décédé le 14 décembre 2009, la somme de 20 000 euros (EUR) avec intérêts, au titre du dommage moral qu’ils auraient subi du fait de la durée de procédure.

Le Gouvernement considère que la somme réclamée est excessive et non justifiée par les circonstances de la cause. De plus, il soutient que les requérants ont perçu, en vertu du jugement du tribunal de première instance de Thiva du 23 juin 1997, des sommes bien supérieures à celles fixées par l’arrêt n o 5289/2008 de la cour d’appel. Or, ceux-ci ont tiré profit de ces sommes pendant toute la durée de la procédure, de sorte qu’ils ne peuvent plus prétendre avoir subi un dommage moral en raison de cette durée.

La Cour estime que les requérants ont subi un dommage moral en raison de la durée excessive de la procédure et qu’il y a lieu d’octroyer à ce titre 8 000 EUR individuellement à Garyfallia Chatzi, Vasilios Chatzis de Christos, Maria Chatzi, Evmorfia Chatzi, Vasilios Chatzis de Constantinos, Panagiotis Chatzis, Vasilios Chatzis d’Ioannis et Periklis Chatzis, et 8 000 EUR conjointement aux trois héritiers de Dimitrios Chatzis, à savoir Théodoros Chatzis, Ioannis Chatzis et Georgia Chatzi. B. Frais et dépens

Un des requérants, M. Vasilios Chatzis de Christos, demande, au titre des frais et dépens, la somme de 2 000 EUR qu’il a versée, pour le compte de tous les requérants, à titre d’honoraires d’avocats pour la procédure devant la Cour, ainsi que la somme de 275 EUR qui correspondent aux frais de notification à la partie adverse de la citation à comparaître à l’audience du 22 février 2011.

Le Gouvernement se déclare prêt à verser 1 000 EUR pour frais et dépens.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

En premier lieu, la Cour estime que la somme réclamée de 275 EUR n’a pas de lien de causalité avec la violation de l’article 6 § 1. En deuxième lieu, compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois, les sommes suivantes : i. 8 000 EUR (huit mille euros), individuellement aux requérants Garyfallia Chatzi, Vasilios Chatzis de Christos, Maria Chatzi, Evmorfia Chatzi, Vasilios Chatzis de Constantinos, Panagiotis Chatzis, Vasilios Chatzis d’Ioannis et Periklis Chatzis, et conjointement aux trois héritiers de Dimitrios Chatzis, à savoir Théodoros Chatzis, Ioannis Chatzis et Georgia Chatzi, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral; ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros), à M. Vasilios Chatzis de Christos, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par lui, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 mai 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach Anatoly Kovler Greffier adjoint Président ANNEXE 1) Garyfallia CHATZI 2) Vasilios CHATZIS de Christos 3) Maria CHATZI 4) Evmorfia CHATZI 5) Vasilios CHATZIS de Constantinos 6) Panagiotis CHATZIS 7) Vasilios CHATZIS d’Ioannis 8) Dimitrios CHATZIS (décédé le 14 décembre 2009 et dont les héritiers, ses fils, Théodoros et Ioannis, et sa femme Georgia, se sont substitués à lui) 9) Periklis CHATZIS