Anastasakis împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 41959/08) îndreptată împotriva Republicii Eleniste și depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl. Theofilos Anastasakis („reclamantul"), la 19 august 2008, în conformitate cu art. 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Me A. Vardakis, avocat la Heraklion, în Creta. Guvernul grecesc („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, dl. S. Spyropoulos, evaluator la Consiliul juridic al Statului, și dl. D. Kalogiros, auditor la Consiliul juridic al Statului.

Reclamantul se plânge în particular de o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal (art. 6 § 1 al Convenției) și a dreptului său la respectul proprietății sale (art. 1 al Protocolului nr. 1).

La 23 februarie 2010, vicepreședinta primei secțiuni a hotărât comunicarea plângerii privind art. 6 § 1 al Convenției Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât de asemenea ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului cauzei.

Prin decizie comună a miniștrilor Economiei, Dezvoltării Teritoriale și Culturii din 6 februarie 2002, terenuri acoperind o suprafață totală de 79 218,52 m² au fost expropriate lângă stadionul național din Heraklion pentru Jocurile Olimpice din 2004, dintre care un teren cu stație de benzină aparținând reclamantului.

La 26 martie 2002, Statul a sesizat tribunalul de primă instanță din Heraklion cu o acțiune care vizează fixarea valorii provizorii pe metru pătrat pentru indemnizația de expropriere.

Printr-o sentință din 24 iulie 2002, tribunalul de primă instanță fixă valoarea cerută pentru terenul expropriat al reclamantului și instalația care se afla pe aceasta. Statul a ocupat terenul la 14 octombrie 2002, ceea ce a provocat încetarea imediată a activității stației de benzină a reclamantului.

La 11 octombrie 2002, Statul a cerut curții de apel din Creta să fixeze suma unitară definitivă a indemnizației pentru bunul reclamantului.

În observațiile scrise depuse la 7 ianuarie 2003 și în cursul dezbaterilor din 14 ianuarie 2003, reclamantul, invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, invită curtea de apel să fixeze suma unitară definitivă a indemnizației și să-i acorde o indemnizație de 1 milion de euro (EUR) corespunzând, după parerea sa, valorii fondului de comerț pe care nu a putut continua activitățile sale ca urmare a exproprierii. Susținea că instalarea stației sale de benzină la alt loc era imposibilă, numeroasele autorizații necesare la acest scop fiind dificil de obținut din cauza lipsei terenurilor propice unei astfel de instalări.

Printr-o hotărâre din 3 iunie 2003 (nr. 320/2003), curtea de apel fixează suma unitară definitivă a indemnizației pentru teren la 162 EUR pe metru pătrat și la 220 EUR pe metru pătrat pentru clădirea stației de benzină. În schimb, declară inadmisibilă cererea reclamantului privind o indemnizație pentru pierderea întreprinderii, pe motiv că această cerere privea întrebări diferite de cele vizate în cererea Statului. Precizează că noțiunea de indemnizație pentru expropriere nu cuprindea valoarea unui fond de comerț existent pe terenul expropriat.

La 20 mai 2004, reclamantul depune cale de recurs în casație. Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, susținea că pierderea întreprinderii sale, care încetase să existe odată ce terenul pe care se afla fusese expropriat, trebuia să fie indemnizată separat deoarece constituia un element patrimonial autonom și nu trebuia deci să fie luată în considerare pentru determinarea singure valori a terenului. Invocând același articol și de asemenea art. 6 al Convenției, și referindu-se la hotărârea Curții în cauza Azas c. Grecia (nr. 50824/99, 19 septembrie 2002), reclamantul adăuga că curtea de apel nu trebuia să respingă ca inadmisibilă cererea sa reconvențională pe motiv că această chestiune nu era vizată în acțiunea Statului. Reamintea că, în hotărârea sa precitată (ibidem, § 48), Curtea subliniase că, atunci când bunurile unei persoane fac obiectul unei exproprieri, trebuia să existe o procedură asigurând o apreciere globală a consecințelor exproprierii, și anume acordarea unei indemnități în relație cu valoarea bunului expropriat, determinarea celor cu drepturi asupra indemnității și orice altă chestiune aferentă exproprierii.

Printr-o hotărâre din 5 martie 2008, Curtea de Casație respinge calea de recurs a reclamantului. Subliniază că reiese din art. 20 § 5 al codului exproprierii că o cerere reconvențională pentru determinarea definitivă a indemnizației putea fi exercitată cu condiția să privească obiectul exproprierii așa cum figura în actul introductiv de instanță. Indică că în prezenta cauză această cerere fusese declarată inadmisibilă pentru că privea chestiuni distincte de cele indicate în cererea Statului, care ar fi vizat doar fixarea sumei unitare definitive a indemnizației. Or reclamantul, contrar altor persoane în situația sa, nu depusese o cerere autonomă cu privire la indemnizația suplimentară legată de pierderea activității comerciale. În sfârșit, conform Curții de Casație, dispozițiile articolului 20 § 5 al codului exproprierii nu erau contrare nici articolului 6 al Convenției nici articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Reclamantul primise, în aplicarea sentinței tribunalului de primă instanță din Heraklion și pentru expropriere terenului și clădirii stației de benzină, suma de 355 851,80 EUR, plus anumite sume pentru construcții, garduri, etc. Această sumă fusese redusă de curtea de apel din Creta la 295 845,24 EUR. Printr-o scrisoare din 21 mai 2007, ministerul Culturii încărcă serviciile fiscale din Heraklion să recupereze de la reclamant surplusul de 60 006,56 EUR pe care acesta nu-l restituise încă. II.

Într-o hotărâre (nr. 739/2009) din 24 martie 2009, rezumând și confirmând o jurisprudență anterioară recentă decurgând din hotărârea Azas c. Grecia (nr. 50824/99, 19 septembrie 2002), Curtea de Casație se exprimă după cum urmează: „Atunci când fixează suma unitară definitivă a unei indemnități de expropriere, curtea de apel este competentă să se pronunțe simultan, pe lângă fixarea indemnității, asupra: a) recunoașterii beneficiarilor acesteia, b) existenței eventuale a unui beneficiu, legat de expropriere, pentru proprietar, din moment ce restul proprietății sale se situează acum în fața drumului național, c) cererea de fixare a cheltuielilor de justiție. Determinarea tuturor acestor chestiuni într-o singură procedură presupune că acestea vor fi ridicate înaintea curții de apel în mod admisibil (...)" 18. art. 13 al codului exproprierii prevede: „1. Indemnizația trebuie să fie completă și să corespundă valorii terenului expropriat la data ședinței pe cauza privind fixarea provizorii a indemnității de către tribunal. În cazul unei cereri care vizează fixarea imediată a indemnității definitive, se ține seama de valoarea proprietății expropriate la ziua ședinței tribunalului pe această cerere. (...) Profiturile trase din exploatarea terenului expropriat precum și valoarea comercială a terenurilor vecine și similare cu aceasta, așa cum reiese din valoarea lor obiectivă și din prețurile apărând în contractele de vânzare a bunurilor imobiliare redactate la momentul anunțului exproprierii, sunt considerate în mod deosebit drept criterii pentru aprecierea valorii bunului expropriat. (...) „4. În cazul exproprierii unei părți a unui bun și atunci când partea rămasă proprietarului suferă o depreciere substanțială a valorii sale sau devine inutilizabilă, sentința care fixează indemnitatea determină de asemenea indemnitatea specială pentru această parte. Această indemnitate specială este versată proprietarului împreună cu cea pentru partea expropriată."

Curtea constată că această plângere nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă de asemenea că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Pe fond

Guvernul susține că art. 111 al codului de procedură civilă, potrivit căruia memoriile părților comportând cereri având un obiect diferit de cel care figura în actul introductiv de instanță nu sunt admisibile, este conform cu art. 6 § 1 al Convenției. art. 111 ar fi avut scopul de a asigura un proces echitabil și egalitatea armelor evitând ca una din părți să fie surprinsă la ședință de o nouă cerere. Fiecare parte ar trebui să aibă posibilitatea de a se informa la timp despre cererile părții celeilalte și de a aduna și pregăti mijloacele de apărare. Cerințele unui proces echitabil nu ar fi satisfăcute dacă, cum în prezenta cauză, o parte ar supune cinci zile înainte de ședință cereri noi, total diferite de acelea a căror discuție tribunalul și cealaltă parte se pregătiseră.

Reclamantul nu a prezentat observații în răspuns la cele ale Guvernului în termenul stabilit, dar a manifestat intenția de a-și menține cererea. În formularul de cerere, se plângea că Curtea de Casație judecaseșe cererea reconvențională inadmisibilă pe motiv că fusese depusă curții de apel nu prin intermediul unei acțiuni separate, dar în același timp cu observațiile asupra chestiunii fixării sumei unitare definitive a exproprierii. Susținea că o asemenea interpretare nu rezulta din textul articolului 20 § 5 al codului exproprierii, că era extrem de formalistă și că nu urmărea asigurarea unei bune administrări a justiției. Oferea ca dovadă faptul că Statul, în observațiile sale înaintea curții de apel și Curții de Casație, răspunsese pe fond la cererea reconvențională fără a invoca inadmisibilitatea.

Curtea reamintește că sarcina ei nu este aceea de a se substitui instanțelor interne. Reitera că în primul rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, le revine să interpreteze legislația internă (vezi, mutatis mutandis, hotărârile Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, § 31, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 33, Culegerea 1998-I, și Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I) și nu va substitui propria apreciere a dreptului la cea a acestora în absența arbitrarului (vezi, în special, Tejedor García c. Spania, 16 decembrie 1997, § 31, Culegerea 1997-VIII). Aceasta este la fel de adevărat referitor la interpretarea de către tribunale a regulilor de natură procedurală cum sunt formele și termenele care guvernează introducerea unui recurs (Pérez de Rada Cavanilles c. Spania, 19 februarie 1998, § 43, Culegerea 1998-VIII; Gorou c. Grecia (Nr. 3), nr. 21845/03, § 27, 22 iunie 2006; Nedzela c. Franța, nr. 73695/01, § 47, 27 iulie 2006 și Brunet-Lecomte și alții c. Franța, nr. 42117/04, § 55, 5 februarie 2009).

Curtea reamintește de asemenea că reglementarea privind formalitățile de respectat pentru introducerea unui recurs vizează asigurarea unei bune administrări a justiției și că cei în cauză trebuie să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate. Reafirmă totuși că reglementarea în cauză sau aplicarea care se face din ea nu trebuie să împiedice recunoașterea de către justiți a unei căi de atac disponibile (vezi, mutatis mutandis, Societatea Anonimă "Sotiris și Nikos Koutras ATTEE" c. Grecia, 16 noiembrie 2000, § 20, Culegerea 2000-XII). De altfel, reamintește jurisprudența sa potrivit căreia „dreptul la un tribunal" – din care dreptul de acces constituie un aspect particular – nu este absolut și se pretează la limitări admise implicit, în particular cu privire la condițiile de admisibilitate a unui recurs, căci apelează prin natura sa la o reglementare de către Stat, care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, Curtea reafirmă că aceste limitări nu ar trebui să restrângă accesul deschis unui justițiar în mod sau în punct atât de mult încât dreptul la tribunal al acestuia să fie atins în substanța sa însuși; se împacă cu art. 6 § 1 numai dacă vizează un scop legitim și dacă există o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (vezi, în special, Brualla Gómez de la Torre, precitată, § 33, Edificaciones March Gallego S.A., precitată, § 34; Rodríguez Valín c. Spania, nr. 47792/99, § 22, 11 octombrie 2001; Liakopoulou c. Grecia, nr. 20627/04, § 17, 24 mai 2006; Efstathiou și alții c. Grecia, nr. 36998/02, § 24, 27 iulie 2006; Zouboulidis c. Grecia, nr. 77574/01, § 22, 14 decembrie 2006; Vasilakis c. Grecia, nr. 25145/05, § 24, 17 ianuarie 2008; Koskina și alții c. Grecia, nr. 2602/06, § 21, 21 februarie 2008; Kemp și alții c. Luxemburg, nr. 17140/05, § 47, 24 aprilie 2008 și Roumeliotis c. Grecia, nr. 53361/07, § 26, 15 octombrie 2009).

În prezenta cauză, Curtea observă că curtea de apel fixase o indemnitate definitivă pentru terenul expropriat precum și pentru instalațiile edifiate pe acest teren și că ea, pe schimb, declarase inadmisibilă o cerere reconvențională a reclamantului care vizează fixarea unei indemnități suplimentare pentru valoarea întreprinderii sale situate pe terenul expropriat, pe motiv că nu fusese introdusă prin acțiune separată. Interpretând art. 20 § 5 al codului exproprierii, curtea de apel considerase că cererea reconvențională nu putea ridica alte chestiuni decât cele figurând în actul introductiv de instanță, și anume fixarea sumei unitare definitive a indemnității pentru expropriere, care nu cuprindea pierderea datorită încetării activității întreprinderii în cauză. Curtea de Casație confirmă această interpretare observând că reclamantul, contrar altor persoane în situația sa, nu depusese o cerere autonomă privind indemnizația suplimentară legată de pierderea activității comerciale.

Curtea observă că regula aplicată de instanțele interne pentru a se pronunța asupra admisibilității cererii în cauză este o construcție jurisprudențială: nu rezultă dintr-o dispoziție procedurală specifică, ci din interpretarea articolului 20 § 5 al codului exproprierii. De fapt, acesta prevede că o cerere reconvențională poate fi depusă cu observațiile în cinci zile înainte de dezbateri atunci când privează același bun ca și cel vizat de cererea de fixare a sumei definitive a indemnității de expropriere. Rămâne de stabilit dacă interpretarea făcută în prezenta cauză respecta o proporționalitate rezonabilă și nu a avut ca efect restrângerea accesului deschis reclamantului în mod sau în punct atât de mult încât dreptul la tribunal al acestuia să fie atins în substanța sa însuși.

În prezenta cauză, Curtea observă că ambele părți puteau cere fixarea sumei definitive a indemnității de expropriere. Dacă reclamantul ar fi introdus această acțiune, ar fi inevitabil cerut în acest cadru fixarea unei indemnități suplimentare pentru valoarea întreprinderii și această cerere ar fi fost examinată de instanțele grecești, împreună cu chestiunea determinării sumei definitive a indemnității. Este deci doar din faptul că Statul a introdus acțiunea la 11 octombrie 2002 că cererea reclamantului privind indemnitatea corespunzând valorii fondului de comerț, făcută în observațiile sale din 7 ianuarie 2003, fusese respingă.

Refuzul de a examina cererea reclamantului care privea un aspect al indemnității care ar putea fi acordat urmare a exproprierii bunului, pe motiv că această chestiune nu figura în actul introductiv de instanță în timp ce acesta fusese introdus de Statul, ridică o problemă cu privire la accesul acestui din urmă la un tribunal. De fapt, chestiunea unei indemnități suplimentare corespunzând valorii fondului de comerț era direct în relație cu indemnitatea de expropriere, prevăzută de dreptul grecesc. Doar reclamantul putea avea cunoaștere de elemente justificând-o și era deci imposibil ca ea să figureze în cererea Guvernului. Curtea reamintește de asemenea în acest sens că în hotărârea sa Azas (precitată, § 48), care privea înadevăr doar dreptul de proprietate, considerase că, atunci când bunurile unei persoane fac obiectul unei exproprierii, trebuia să existe o procedură garantând aprecierea globală a consecințelor exproprierii, și anume acordarea unei indemnități în relație cu valoarea bunului expropriat, determinarea celor cu drepturi asupra indemnității și orice altă chestiune aferentă exproprierii, inclusiv cheltuielile de procedură. Curtea apreciază că, chiar dacă s-a exprimat astfel în cadrul examinării unei plângeri trase din art. 1 al Protocolului nr. 1, această afirmație trebuie de asemenea să intre în linie de socoteală atunci când se plasează sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției. Considerații de economie procedurală justificau ca cererea reclamantului înaintea curții de apel să fi fost examinată de aceasta fără să reclamantul fi obligat să introducă o nouă acțiune.

De altfel, limitarea în cauză nu rezulta în mod expres din art. 20 § 5 al codului exproprierii care, ea, vizează fixarea sumei definitive a indemnității. Curtea reamintește, în acest sens, că reiese din litera acestei dispoziții că condiția indispensabilă pentru ca o cerere reconvențională depusă cu observațiile în cinci zile înainte de dezbateri să fie admisibilă este că privează același bun ca și cel vizat de cererea de fixare a sumei definitive a indemnității de expropriere. Or această condiție se găsea îndeplinită în prezenta cauză, cererea reconvențională a reclamantului vizând obținerea unei indemnități pentru expropriere aceluiași bun ca și cel vizat de cererea principală formulată de Statul.

Privitor la argumentația Guvernului privind art. 111 al codului de procedură civilă, Curtea observă că la niciun moment curtea de apel și Curtea de Casație nu se bazară, în raționamentul lor, pe această dispoziție și că concluzia lor era fundată pe singur art. 20 § 5 al codului exproprierii. În interpretarea acestuia cum au făcut-o, aceste instanțe au manifestat un exces de formalism contrar principiilor desprrinse de Curte în hotărârea sa Azas precitată, principii pe care instanțele grecești le adoptaseră deja totuși (§17 mai sus).

La lumina considerațiilor care preced, Curtea apreciază că obligația impusă reclamantului de a introduce o nouă acțiune constituie un exces de formalism care necunoscut proporționalității rezonabile ce trebuie să existe între scopul urmărit și mijloacele folosite. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Curtea observă că această plângere este similară cu cea pe care a respins-o în deciziile sale Lido A.E. c. Grecia (nr. 41407/06, 8 ianuarie 2009), Axioglou și alții c. Grecia (nr. 45145/06, 12 martie 2009) și Xypolias și Xypolia c. Grecia (nr. 48159/07, 2 iulie 2009).

În prezenta cauză, Curtea observă că în cerând fixarea sumei unitare definitive a indemnității de expropriere înaintea curții de apel, reclamantul cerea în plus o anumită indemnitate corespunzând, după parerea sa, valorii fondului de comerț pe care nu a putut continua activitățile sale ca urmare a exproprierii. Susținea că instalarea stației sale de benzină la alt loc era imposibilă, numeroasele autorizații necesare la acest scop fiind dificil de obținut din cauza lipsei terenurilor propice unei astfel de instalări.

Cum în cauza Lido precitată, Curtea nu contest că expropriere litigioasă a avut ca efect împiedicarea reclamantului de a-și continua activitatea pe terenul expropriat. Cu toate acestea, observă că reclamantul primise pentru expropriere a terenului și a clădirii care era construită pe acesta, suma de 295 845,24 EUR. Or, aceasta este o sumă importantă care, a priori, nu pare derezonabilă. În acest sens, Curtea observă că art. 13 al codului expropriere a bunurilor imobiliare prevede în mod explicit că profiturile trase din exploatarea terenului expropriat sunt considerate drept criterii pentru aprecierea valorii bunului expropriat și că niciun element din dosar nu este de natură să stabilească că această dispoziție nu a fost respectată. Curtea reitera că în materia exproprierii, echilibrul just vrut de art. 1 al Protocolului nr. 1 este în general atins atunci când expropriat percepe o indemnitate "rezonabil în relație" cu valoarea comercială a bunului (Saints monastère c. Grecia, 9 decembrie 1994, § 71, Seria A nr. 301-A; Axioglou și Xypolias și Xypolia precitate).

De altfel, cum în cauza Lido precitată, Curtea constată că reclamantul nu aduce niciun element care să susțină afirmația sa, prezentată de asemenea înaintea curții de apel, conform căreia la Heraklion nu ar exista niciun teren propice continuării activității comerciale. De mai mult, trebuie remarcat că expropriere privea întregimea terenului litigios, precum și clădirea stației de benzină ca atare. În aceste condiții, nu aparține Curții să intre într-o dezbatere cu privire la posibilitatea pentru o parte cerând de a se muta sau de a găsi în regiune un alt teren potrivit exploatării. Sarcina Curții constă în principiu în a se asigura că indemnita versată părții cerând era de natură să acopere pierderea "instrumentului de muncă" sau permitea reconstitutia acestuia după expropriere (Panagiotou c. Grecia, (decizie) nr. 38361/03, 3 noiembrie 2005; Lido A.E., Axioglou și Xypolias și Xypolia precitate).

Dacă Curtea constata o încălcare a articolului 6 din refuzul instanțelor de a se pronunța într-o singură hotărâre asupra chestiunii indemnității cerute de reclamant și legate de pierderea activității comerciale, nu ar putea specula cu privire la ce ar fi fost concluzia curții de apel dacă ar fi statuează în mod explicit și special asupra acestei preținderi a reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Leoni c. Italia, nr. 43269/98, § 32, 26 octombrie 2000; Mortier c. Franța, nr. 42195/98, § 42, 31 iulie 2001; Farange S.A. c. Franța, nr. 77575/01, § 49, 13 iulie 2006).

Rezultă că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. III.

Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea apreciază că nu este caz să-i acorde o sumă la acest titlu. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind plângerea trase din art. 6 § 1 al Convenției și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat prin scris la 6 decembrie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului. André Wampach Nina Vajić Grefier adjunct Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 41959/08) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Theofilos Anastasakis (« le requérant »), a saisi la Cour le 19 août 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e A. Vardakis, avocat à Héraklion, en Crète. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le requérant se plaint en particulier d’une violation de son droit d’accès à un tribunal (article 6 § 1 de la Convention) et de son droit au respect de ses biens (article 1 du Protocole n o 1).

Le 23 février 2010, la vice-présidente de la première section a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Par une décision commune des ministres de l’Economie, de l’Aménagement du territoire et de la Culture du 6 février 2002, des terrains couvrant une superficie totale de 79 218,52 m² furent expropriés près du stade national de Héraklion en vue des Jeux olympiques de 2004, dont un terrain avec station-service appartenant au requérant.

Le 26 mars 2002, l’Etat saisit le tribunal de première instance de Héraklion d’une action tendant à la fixation de la valeur provisoire du mètre carré pour l’indemnité d’expropriation.

Par un jugement du 24 juillet 2002, le tribunal de première instance fixa la valeur demandée pour le terrain exproprié du requérant et l’installation qui s’y trouvait. L’Etat occupa le terrain le 14 octobre 2002, ce qui provoqua la cessation immédiate de l’activité de la station-service du requérant.

Le 11 octobre 2002, l’Etat demanda à la cour d’appel de Crète de fixer le montant unitaire définitif de l’indemnité pour le bien du requérant.

Dans ses observations écrites déposées le 7 janvier 2003 et lors des débats du 14 janvier 2003, le requérant, invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, invita la cour d’appel à fixer le montant unitaire définitif de l’indemnité et à lui accorder une indemnité d’1 million d’euros (EUR) correspondant, selon lui, à la valeur du fonds de commerce dont il n’avait pu poursuivre les activités suite à l’expropriation. Il prétendait que l’installation de sa station-service à un autre endroit était impossible, les nombreuses autorisations nécessaires à cet égard étant difficiles à obtenir en raison du manque de terrains propices à une telle installation.

Par un arrêt du 3 juin 2003 (n o 320/2003), la cour d’appel fixa le montant unitaire définitif de l’indemnité pour le terrain à 162 EUR le mètre carré et à 220 EUR le mètre carré pour le bâtiment de la station-service. En revanche, elle déclara irrecevable la demande du requérant relative à une indemnisation pour la perte de l’entreprise, au motif que cette demande concernait des questions différentes de celles visées dans la demande de l’Etat. Elle précisa que la notion d’indemnisation pour cause d’expropriation ne comprenait pas la valeur d’un fonds de commerce existant sur le terrain exproprié.

Le 20 mai 2004, le requérant se pourvut en cassation. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention, il soutenait que la perte de son entreprise, laquelle avait cessé d’exister dès lors que le terrain sur lequel elle était située avait été exproprié, devait être indemnisée séparément puisqu’elle constituait un élément patrimonial autonome et qu’elle ne devait dès lors pas être prise en compte pour la détermination de la seule valeur du terrain. Invoquant le même article avec également l’article 6 de la Convention, et se référant à l’arrêt de la Cour dans l’affaire Azas c. Grèce (n o 50824/99, 19 septembre 2002), le requérant ajoutait que la cour d’appel ne devait pas rejeter comme irrecevable sa demande reconventionnelle au motif que cette question n’était pas visée dans l’action de l’Etat. Il rappelait que, dans son arrêt précité ( ibidem , § 48), la Cour avait souligné que, lorsque les biens d’un individu faisaient l’objet d’une expropriation, il devait exister une procédure assurant une appréciation globale des conséquences de l’expropriation, à savoir l’octroi d’une indemnité en relation avec la valeur du bien exproprié, la détermination des ayants droit de l’indemnité et toute autre question afférente à l’expropriation.

Par un arrêt du 5 mars 2008, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Elle souligna qu’il ressortait de l’article 20 § 5 du code des expropriations qu’une demande reconventionnelle pour la détermination définitive de l’indemnisation pouvait être exercée à condition qu’elle portât sur l’objet de l’expropriation tel qu’il figurait dans l’acte introductif d’instance. Elle indiqua qu’en l’espèce cette demande avait été déclarée irrecevable car elle concernait des questions distinctes de celles indiquées dans la demande de l’Etat, qui aurait porté uniquement sur la fixation du montant unitaire définitif de l’indemnisation. Or le requérant, contrairement à d’autres personnes dans son cas, n’avait pas déposé une demande autonome quant à l’indemnisation supplémentaire liée à la perte de son activité commerciale. Enfin, selon la Cour de cassation, les dispositions de l’article 20 § 5 du code des expropriations n’étaient contraires ni à l’article 6 de la Convention ni à l’article 1 du Protocole n o 1.

Le requérant reçut, en application du jugement du tribunal de grande instance de Héraklion et pour l’expropriation de son terrain et du bâtiment de la station-service, la somme de 355 851,80 EUR, plus certaines sommes pour les constructions, clôtures, etc. Cette somme fut réduite par la cour d’appel de Crète à 295 845,24 EUR. Par une lettre du 21 mai 2007, le ministère de la Culture chargea les services fiscaux de Héraklion de récupérer auprès du requérant le surplus de 60 006,56 EUR que celui-ci n’avait pas encore restitué. II.

L’article 111 du code de procédure civile prévoit : « 1. La procédure à l’audience est fondée sur une instruction préalable effectuée par écrit. 2. Aucune demande principale ou subsidiaire (...) ne peut être introduite devant le tribunal sans que le stade de l’instruction préalable ait été respecté, sauf si la loi en décide autrement. La demande introduite sans instruction préalable est rejetée d’office comme étant irrecevable. »

Dans un arrêt (n o 739/2009) du 24 mars 2009, résumant et confirmant une jurisprudence antérieure récente découlant de l’arrêt Azas c. Grèce (n o 50824/99, 19 septembre 2002), la Cour de cassation s’exprima comme suit : « Lorsqu’elle fixe le montant unitaire définitif d’une indemnité d’expropriation, la cour d’appel est compétente pour se prononcer simultanément, outre sur la fixation de l’indemnité, sur : a) la reconnaissance de bénéficiaires de celle-ci, b) l’existence éventuelle d’un bénéfice, lié à l’expropriation, pour le propriétaire, dont le restant de sa propriété se situe désormais face à la route nationale, c) la demande de fixation des frais de justice. La détermination de toutes ces questions en une seule procédure présuppose que celles-ci seront soulevées devant la cour d’appel de manière recevable (...) »

L’article 13 du code des expropriations dispose : « 1. L’indemnisation doit être pleine et correspondre à la valeur du terrain exproprié à la date de l’audience sur l’affaire concernant la fixation provisoire de l’indemnité par le tribunal. Dans le cas d’une demande visant à la fixation immédiate de l’indemnité définitive, est prise en considération la valeur de la propriété expropriée au jour de l’audience du tribunal sur cette demande. (...) Les profits tirés de l’exploitation du terrain exproprié ainsi que la valeur vénale des terrains voisins et similaires à celui-ci, telle qu’elle ressort de leur valeur objective et des prix apparaissant dans des contrats de vente des biens immobiliers rédigés au temps de l’annonce de l’expropriation, sont considérés tout particulièrement comme critères pour l’appréciation de la valeur du bien exproprié. (...) « 4. En cas d’expropriation d’une partie d’un bien et lorsque la partie restant au propriétaire subit une dépréciation substantielle de sa valeur ou devient inutilisable, le jugement qui fixe l’indemnité détermine aussi l’indemnité spéciale pour cette partie. Cette indemnité spéciale est versée au propriétaire avec celle pour la partie expropriée. » EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que l’article 111 du code de procédure civile, selon lequel les mémoires des parties comportant des demandes ayant un objet différent de celui qui figure dans l’acte introductif d’instance ne sont pas recevables, est conforme à l’article 6 § 1 de la Convention. L’article 111 aurait pour but d’assurer un procès équitable et l’égalité des armes en évitant que l’une des parties soit prise de court à l’audience par une demande nouvelle. Chaque partie devrait avoir la possibilité de s’informer à temps des demandes de l’autre partie et de rassembler et de préparer ses moyens de défense. Les exigences d’un procès équitable ne seraient pas satisfaites si, comme en l’espèce, une partie soumettait cinq jours avant l’audience de nouvelles demandes, totalement différentes de celles dont le tribunal et l’autre partie s’étaient préparés à débattre.

Le requérant n’a pas présenté d’observations en réponse à celles du Gouvernement dans le délai imparti, mais a manifesté son intention de maintenir sa requête. Dans son formulaire de requête, il se plaignait que la Cour de cassation eût jugé la demande reconventionnelle irrecevable au motif qu’elle avait été déposée à la cour d’appel non pas au moyen d’une action séparée, mais en même temps que les observations sur la question de la fixation du montant unitaire définitif de l’expropriation. Il soutenait qu’une telle interprétation ne ressortait pas du texte de l’article 20 § 5 du code des expropriations, qu’elle était extrêmement formaliste et qu’elle ne visait pas à assurer une bonne administration de la justice. Il en voulait pour preuve que l’Etat, dans ses observations devant la cour d’appel et la Cour de cassation, avait répondu sur le fond de la demande reconventionnelle sans plaider l’irrecevabilité.

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. Elle réitère que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, mutatis mutandis , les arrêts Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , 19 février 1998, § 33, Recueil 1998-I, et Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I) et qu’elle ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir, entre autres, Tejedor García c. Espagne , 16 décembre 1997, § 31, Recueil 1997-VIII). Cela est aussi vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux de règles de nature procédurale telles que les formes et les délais régissant l’introduction d’un recours ( Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne , 19 février 1998, § 43, Recueil 1998-VIII ; Gorou c. Grèce (No 3 ), n o 21845/03, § 27, 22 juin 2006 ; Nedzela c. France , n o 73695/01, § 47, 27 juillet 2006 et Brunet-Lecomte et autres c. France , n o 42117/04, § 55, 5 février 2009).

La Cour rappelle en outre que la réglementation relative aux formalités à respecter pour introduire un recours vise à assurer une bonne administration de la justice et que les intéressés doivent s’attendre à ce que ces règles soient appliquées. Elle réaffirme toutefois que la réglementation en question ou l’application qui en est faite ne doit pas empêcher les justiciables de se prévaloir d’une voie de recours disponible (voir, mutatis mutandis , Société Anonyme « Sotiris et Nikos Koutras ATTEE » c. Grèce , 16 novembre 2000, § 20, Recueil 2000-XII). Par ailleurs, elle rappelle sa jurisprudence selon laquelle le « droit à un tribunal » – dont le droit d’accès constitue un aspect particulier – n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, la Cour réaffirme que ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles visent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, notamment, Brualla Gómez de la Torre , précité, § 33, Edificaciones March Gallego S.A. , précité, § 34 ; Rodríguez Valín c. Espagne , n o 47792/99, § 22, 11 octobre 2001 ; Liakopoulou c. Grèce , n o 20627/04, § 17, 24 mai 2006 ; Efstathiou et autres c. Grèce , n o 36998/02, § 24, 27 juillet 2006 ; Zouboulidis c. Grèce , n o 77574/01, § 22, 14 décembre 2006 ; Vasilakis c. Grèce, n o 25145/05, § 24, 17 janvier 2008 ; Koskina et autres c. Grèce , n o 2602/06, § 21, 21 février 2008 ; Kemp et autres c. Luxembourg , n o 17140/05, § 47, 24 avril 2008 et Roumeliotis c. Grèce , n o 53361/07, § 26, 15 octobre 2009).

En l’espèce, la Cour note que la cour d’appel a fixé une indemnité définitive pour le terrain exproprié ainsi que pour les installations édifiées sur ce terrain et qu’elle a en revanche déclaré irrecevable une demande reconventionnelle du requérant tendant à la fixation d’une indemnité supplémentaire pour la valeur de son entreprise installée sur le terrain exproprié, au motif qu’elle n’avait pas été introduite par une action séparée. Interprétant l’article 20 § 5 du code des expropriations, la cour d’appel a considéré que la demande reconventionnelle ne pouvait soulever d’autres questions que celles figurant dans l’acte introductif d’instance, à savoir la fixation du montant unitaire définitif de l’indemnité pour l’expropriation, qui ne comprenait pas la perte due à la cessation d’activité de l’entreprise en question. La Cour de cassation a confirmé cette interprétation en relevant que le requérant, contrairement à d’autres personnes dans son cas, n’avait pas déposé une demande autonome quant à l’indemnisation supplémentaire liée à la perte de son activité commerciale.

La Cour observe que la règle appliquée par les juridictions internes pour se prononcer sur la recevabilité de la demande en cause est une construction jurisprudentielle : elle ne découle pas d’une disposition procédurale spécifique, mais bien de l’interprétation de l’article 20 § 5 du code des expropriations. En effet, celui-ci prévoit qu’une demande reconventionnelle peut être déposée avec les observations dans les cinq jours avant les débats lorsqu’elle porte sur le même bien que celui visé par la demande de fixation du montant définitif de l’indemnité d’expropriation. Reste à établir si l’interprétation faite en l’espèce a respecté un rapport raisonnable de proportionnalité et n’a pas eu pour effet de restreindre l’accès ouvert au requérant de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même.

En l’espèce, la Cour relève que les deux parties pouvaient demander la fixation du montant définitif de l’indemnité d’expropriation. Si le requérant avait introduit cette action, il aurait immanquablement demandé dans ce cadre la fixation d’une indemnité supplémentaire pour la valeur de l’entreprise et cette demande aurait fait l’objet d’un examen par les juridictions grecques, conjointement avec la question de la détermination du montant définitif de l’indemnité. C’est dès lors par le seul fait que l’Etat a introduit l’action le 11 octobre 2002 que la demande du requérant relative à l’indemnité correspondant à la valeur de son fonds de commerce, faite dans ses observations du 7 janvier 2003, a été rejetée.

Refuser d’examiner la demande du requérant qui concernait un aspect de l’indemnité qui pourrait lui être accordée suite à l’expropriation de son bien, au motif que cette question ne figurait pas dans l’acte d’introductif d’instance alors que celui-ci avait été introduit par l’Etat, pose de l’avis de la Cour un problème concernant l’accès de l’intéressé à un tribunal. En effet, la question d’une indemnité supplémentaire correspondant à la valeur du fond de commerce est directement en rapport avec l’indemnité d’expropriation, prévue par le droit grec. Seul le requérant pouvait avoir connaissance d’éléments la justifiant et il était donc impossible qu’elle figure dans la demande du Gouvernement. La Cour rappelle aussi à cet égard que dans son arrêt Azas (précité, § 48), qui concernait certes le seul droit de propriété, elle a considéré que, lorsque les biens d’un individu font l’objet d’une expropriation, il doit exister une procédure qui garantisse l’appréciation globale des conséquences de l’expropriation, à savoir l’octroi d’une indemnité en relation avec la valeur du bien exproprié, la détermination des ayants droit de l’indemnité et toute autre question afférente à l’expropriation, y compris les frais de procédure. La Cour estime que, même si elle s’est exprimée ainsi dans le cadre de l’examen d’un grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1, cette affirmation doit aussi entrer en ligne de compte lorsque l’on se place sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention. Des raisons d’économie procédurale justifiaient que la demande du requérant devant la cour d’appel eusse été examinée par celle-ci sans que le requérant soit obligé d’introduire une nouvelle action.

Qui plus est, la limitation en cause ne ressort pas expressément de l’article 20 § 5 du code des expropriations qui, elle, vise la fixation du montant définitif de l’indemnité. La Cour rappelle, à cet égard, qu’il ressort de la lettre de cette disposition que la condition indispensable pour qu’une demande reconventionnelle déposée avec les observations dans les cinq jours avant les débats soit recevable est qu’elle porte sur le même bien que celui visé par la demande de fixation du montant définitif de l’indemnité d’expropriation. Or cette condition se trouvait remplie en l’espèce, la demande reconventionnelle du requérant tendait à l’obtention d’une indemnité pour l’expropriation du même bien que celui concerné par la demande principale formulée par l’Etat.

Quant à l’argumentation du Gouvernement relative à l’article 111 du code de procédure civile, la Cour relève qu’à aucun moment la cour d’appel et la Cour de cassation ne se sont appuyées, dans leur raisonnement, sur cette disposition et que leur conclusion était fondée sur le seul article 20 § 5 du code des expropriations. En interprétant celui-ci comme elles l’ont fait, ces juridictions ont fait preuve d’un excès de formalisme contraire aux principes dégagés par la Cour dans son arrêt Azas précité, principes que les juridictions grecques avaient cependant déjà adoptés (paragraphe 17 ci-dessus).

A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime que l’obligation faite au requérant d’introduire une nouvelle action a constitué un excès de formalisme qui a méconnu le rapport raisonnable de proportionnalité devant exister entre le but visé et les moyens employés. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour note que ce grief est similaire à celui qu’elle a rejeté dans ses décisions Lido A.E. c. Grèce (n o 41407/06, 8 janvier 2009), Axioglou et autres c. Grèce (n o 45145/06, 12 mars 2009) et Xypolias et Xypolia c. Grèce (n o 48159/07, 2 juillet 2009).

En l’espèce, la Cour relève qu’en demandant la fixation du montant unitaire définitif de l’indemnité devant la cour d’appel, le requérant demandait en sus une certaine indemnité correspondant, selon lui, à la valeur du fonds de commerce dont il n’avait pu poursuivre les activités suite à l’expropriation. Il prétendait que l’installation de sa station-service à un autre endroit était impossible, les nombreuses autorisations nécessaires à cet égard étant difficiles à obtenir en raison du manque de terrains propices à une telle installation.

Comme dans l’affaire Lido précitée, la Cour ne conteste pas que l’expropriation litigieuse a eu pour effet d’empêcher le requérant de poursuivre son activité sur le terrain exproprié. Toutefois, elle note que le requérant a reçu pour l’expropriation de son terrain et du bâtiment qui y était construit, la somme de 295 845,24 EUR. Or, il s’agit là d’une somme importante qui, a priori , ne semble pas déraisonnable. A cet égard, la Cour relève que l’article 13 du code d’expropriation des biens immobiliers prévoit explicitement que les profits tirés de l’exploitation du terrain exproprié sont considérés comme critères pour l’appréciation de la valeur du bien exproprié et qu’aucun élément du dossier n’est de nature à établir que cette disposition n’a pas été respectée. La Cour réitère qu’en matière d’expropriation, le juste équilibre voulu par l’article 1 du Protocole n o 1 est en règle générale atteint lorsque l’exproprié perçoit une indemnité « raisonnablement en rapport » avec la valeur vénale du bien ( Saints monastères c. Grèce , 9 décembre 1994, § 71, Série A n o 301-A ; Axioglou et Xypolias et Xypolia précitées).

En outre, comme dans l’affaire Lido précitée, la Cour constate que le requérant n’apporte aucun élément à l’appui de son allégation, présentée aussi devant la cour d’appel, selon laquelle il n’existerait à Héraklion aucun terrain qui serait propice à la continuation de son activité commerciale. De plus, il faut relever que l’expropriation concernait l’intégralité du terrain litigieux, ainsi que le bâtiment de la station-service en tant que tel. Dans ces conditions, il n’appartient pas à la Cour d’entrer dans un débat sur la possibilité pour une partie requérante de déménager ou de trouver dans la région un autre terrain approprié à son exploitation. La tâche de la Cour consiste en principe à s’assurer que l’indemnité versée à la partie requérante était de nature à couvrir la perte de son « outil de travail », ou permettait la reconstitution de celui-ci après expropriation ( Panagiotou c. Grèce , (déc.) n o 38361/03, 3 novembre 2005 ; Lido A.E., Axioglou et Xypolias et Xypolia précitées).

Si la Cour a constaté une violation de l’article 6 en raison du refus des juridictions de se prononcer dans un seul arrêt sur la question de l’indemnité revendiquée par le requérant et liée à la perte de son activité commerciale, elle ne saurait spéculer sur ce qu’aurait été la conclusion de la cour d’appel si elle avait statué explicitement et spécifiquement sur cette prétention du requérant (voir, mutatis mutandis , Leoni c. Italie , n o 43269/98, § 32, 26 octobre 2000 ; Mortier c. France , n o 42195/98, § 42, 31 juillet 2001 ; Farange S.A. c. France , n o 77575/01, § 49, 13 juillet 2006).

Il s’ensuit que cette partie la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach Nina Vajić Greffier adjoint Présidente