recurului n° 14582/09
depus de Ioannis PENTAGIOTIS
împotriva Greciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), întrunită pe 10 mai 2011 în plen compus din:
Nina Vajić,
președintă,
Anatoly Kovler,
Christos Rozakis,
Peer Lorenzen,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
George Nicolaou,
judecători,
și de Søren Nielsen,
grefier de secțiune,
Având în vedere recursul menționat mai sus depus pe 14 martie 2009,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberări, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, dl. Ioannis Pentagiotis, este cetățean grec, născut în 1971 și domiciliat la Chania, în Creta. El este reprezentat în fața Curții de avocat S. Hoursoglou din Atena. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului acestuia, dna G. Papadaki, evaluator la Consiliul Juridic al Statului, și dna M. Yermani, auditor la Consiliul Juridic al Statului.
A.
Împrejurările cazului
Faptele cazului, expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul este substitut al procurorului de la tribunalul de primă instanță din Rethymnos, în Creta.
Pe 2 septembrie 2003, poliția din Chania a percheziționat domiciliul E.P. și a descoperit o anumită cantitate de cannabis brut, un anumit număr de plante de cannabis și plante uscate. E.P. a fost arestat a doua zi și prezentat înaintea reclamantului care era, în acea zi, procurorul de serviciu la tribunalul de primă instanță din Chania. După ce a studiat dosarul, l-a ascultat pe E.P. și pe avocatul acestuia, s-a consultat cu polițiștii care au efectuat arestarea și a consultat un coleg experimentat, reclamantul a decis să-l urmărească pe E.P. pentru delictul de cultivare și deținere de stupefaciente pentru consum personal, și nu pentru crima de cultivare și deținere de stupefaciente în scop de trafic. L-a trimis pe E.P. în judecată în fața tribunalului penal din Chania.
Conform reclamantului, elementele determinante care au fundamentat decizia sa de urmărire a E.P. pentru delictul mai sus menționat au fost următoarele: faptul că informațiile la baza percheziției se refereau doar la cultivare de cannabis și nu la o intenție a E.P. de a se angaja într-un trafic; domiciliul E.P., lipsit de infrastructura necesară organizării unui trafic; vârsta E.P. (șaizeci de ani) și personalitatea sa (toxicomandependent cu probleme psihiatrice); faptul că inculpatul nu încercase să nege cultivarea cannabisului sau să înșele autoritățile; existența mai multor hotărâri judecătorești care condamnau persoane pentru același delict și care precizau că, pentru a exista crima, descoperirea unei cantități importante de stupefaciente nu era suficientă, ci mai era nevoie de alte elemente de natură a demonstra intenția de a se angaja într-un trafic.
Pe 9 septembrie 2003, procurorul de la tribunalul de primă instanță din Chania, H.P., a redactat acuzația bazată pe delictul de cultivare și deținere de stupefaciente pentru consum personal.
Ședința a avut loc pe 16 septembrie 2003 în fața tribunalului penal din Chania. Tribunalul unic l-a declarat pe E.P. vinovat de delictul precizat și l-a condamnat la o pedeapsă de opt luni de închisoare. Niciun apel nu a fost declarat împotriva acestei hotărâri, nici de E.P. nici de procurorul din curtea de apel din Creta sau de procurorul din Curtea de Casație.
Cu toate acestea, la o dată neprecizată în februarie 2005, procurorul din Curtea de Casație a ordonat unuia dintre substitații săi să efectueze o investigație preliminară asupra reclamantului, al procurorului de la tribunalul de primă instanță și al judecătorului tribunalului penal care a judecat E.P., toți trei suspecți de a fi comis delicte de abuz de putere și neneglijență în îndeplinirea datoriilor funcției. La sfârșitul investigației, substitutul a cerut procurorului curții de apel din Creta să exercite urmăriri disciplinare împotriva reclamantului, sub motiv că acesta ar fi comis o eroare urmărind E.P. pentru delictul de cultivare și deținere de stupefaciente pentru consum personal și nu pentru crima de cultivare și deținere de cannabis în scop de trafic de stupefaciente.
Pe 15 februarie 2007, procurorul curții de apel din Creta a angajat în fața Consilului disciplinar al curții de apel din Pireu urmăriri disciplinare doar împotriva reclamantului. Acesta ar fi demonstrat neglijență urmărind E.P. pentru un simplu delict, ceea ce ar fi dat naștere la comentarii negative în cadrul societății din Chania și ar fi prejudiciat autoritatea sa, precum și cea a justiției.
În observațiile sale din 19 iulie 2006 prezentate procurorului curții de apel, reclamantul sublinia că a tratat cazul în conformitate cu „Convenția europeană a drepturilor omului, Constituția, legea și conștiința sa". El preciza că un procuror se bucura, în general, de o independență personală și funcțională, și că opinia sa cu privire la urmăriri care urmau să fie exercitate într-un caz dat se forma în funcție de elementele dosarului și în combinație cu legea și conștiința sa, și nu în funcție de impresia, zvonuri și opiniile terților care nu aveau nicio cunoaștere a dosarului. El adăuga că un magistrat nu trebuia să fie judecat după modul în care traita un dosar.
În observații suplimentare, depuse pe 17 mai 2007 în fața Consilului disciplinar al curții de apel din Pireu, reclamantul prezenta mai multe hotărâri penale care mergeau în același sens ca a sa, chiar dacă se refereau la cantități mai mari de stupefaciente. El expunea din nou motivele care l-au condus să urmărească E.P. pentru un delict și nu pentru o infracțiune, susținea că aprecierea sa asupra cazului se referea la opinia sa juridică și că avea dreptul să-și exprime aceasta și nega că comportamentul său ar fi prejudiciat autoritatea sa sau pe cea a justiției în general. El afirma în special următoarele:
„Este sigur posibil să se exprime critici privind modul în care cazul de față a fost tratat de către parchet. Cred, totuși, că aceasta nu poate da naștere la comentarii negative cu privire la autoritatea justiției sau a mea ca membru al parchetului, pentru că m-am bazat pe criterii și date obiective pe care le-am apreciat exclusiv cu criterii juridice, în cadrul principiului constituțional protejat (art. 87 din Constituție), conform căruia magistrații se bucură de o independență personală și funcțională. Trebuie să se rețină că nu a existat niciun comentariu negativ, ceea ce a confirmat șeful grefierilor parchetului (...), care, când a depus mărturie înaintea procurorului curții de casație (...), a afirmat în mod expres și clar: «Nici la perioada evenimentelor, nici ulterior acestora, nu am auzit comentarii despre acest caz și nicio denunță anonimă sau sub semnătură nu a fost depusă la serviciul nostru.» (...) Același lucru este raportat de șefa grefierilor tribunalului de la o instanță superioară în depunerea ei (...), care a declarat: «Am luat cunoștință de acest caz doar azi că sunt în fața voastră. Nu am auzit niciun comentariu în tribunal și niciun alt comentariu nu mi-a fost raportat.»
Chiar și presupunând că aprecierea mea juridică nu a fost corectă, nu pot fi considerat responsabil, întrucât exercitarea funcțiilor unui magistrat, chiar în prezența unei sentințe eronate, nu este în niciun caz de natură să prejudicieze și nu prejudiciază autoritatea sa sau autoritatea justiției (...)
"
Pe 28 iunie 2007, Consilul disciplinar al curții de apel din Pireu a concluzionat că reclamantul angajase într-adevăr urmăriri penale necorespunzătoare, dar a considerat că aceasta se datorase unei neglijențe ușoare din partea sa, atribuibilă vârstei sale tinere și inexpeirenței, și nu i-a aplicat nicio sancțiune disciplinară.
Cu toate acestea, pe 23 ianuarie și 4 februarie 2008, președintele Inspectoratului curselor și tribunalelor și ministrul justiției au apelat amândoi această decizie în fața Consilului disciplinar al Curții de Casație. Ministrul justiției susținea că fapta disciplinară a reclamantului era serioasă și că acesta nu demonstrase, în acest caz, diligența și seriozitatea necesare unui procuror, de sortoasă ar fi prejudiciat considerabil autoritatea sa și cea a justiției. Conform ministrului, decizia Consilului disciplinar al curții de apel din Pireu era extrem de clementă și nemotivată. Cât privește președintele Inspectoratului, el afirma, în mod succint, că Consilul disciplinar al curții de apel greșise în aprecierea dovezilor și că circumstanțele de fapt și gravitatea infracțiunii comise de reclamant necesitau sancționarea disciplinară a acestuia.
Printr-o decizie din 15 septembrie 2008, Consilul disciplinar al Curții de Casație a ratificat argumentele ministrului justiției și a aplicat reclamantului o amendă în valoare echivalentă cu un lună din salariu. Mai precis, după ce a reamintit faptele cazului privind E.P., Consilul disciplinar a motivat decizia sa după cum urmează:
„(...) Pe baza elementelor acuzării (...) [reclamantul] ar fi trebuit să exercite urmăriri penale pentru infracțiune și să ordoneze o investigație pentru că: numărul plantelor cultivate era mare; cantitățile de substanță narcotică pe care E.P. le colectase sau o să le colecteze ar atinge 4-5 milimetri, ceea ce nu atestă o consum strict personal; E.P. s-a declarat pe sine nu ca toxicomandependent, ci ca consumator de cannabis; în 1982, a fost deja condamnat pentru cultivarea de cannabis la o pedeapsă de șase ani de detenție, adică pentru o infracțiune calificată ca infracțiune. Afirmațiile [reclamantului] conform cărora a exercitat urmăriri pe un temei eronat pentru că a fost indus în eroare de anumite elemente de fapt (...) nu sunt de natură să justifice neglijența lui în comiterea infracțiunii disciplinare (...) Consilul consideră că infracțiunea disciplinară care a făcut obiectul acțiunii disciplinare introduse de procurorul curții de apel din Creta este serioasă și că demonstrează că [reclamantul] nu a demonstrat în acest caz diligența și seriozitatea necesare în funcție de obligațiile sale și că, prin urmare, este susceptibil să fi prejudiciat autoritatea sa, precum și, într-o manieră mai generală, autoritatea justiției. În consecință, trebuie acceptate apelurile președintelui Inspectoratului curselor și tribunalelor și ale ministrului justiției și trebuie anulată decizia Consilului disciplinar de primă instanță (...)
"
Această motivație a reprodus cuvânt cu cuvânt termenii apelului ministrului justiției.
B.
Dreptul intern relevant
art. 87 al Constituției prevede:
„1.
Justiția este exercitată de tribunale constituite din magistrați de sediu care se bucură de o independență atât funcțională cât și personală.
2.
În exercitarea funcțiilor lor, magistrații sunt supuși numai Constituției și legilor; ei nu sunt în niciun caz obligați să respecte dispozițiile adoptate în încălcarea Constituției.
3.
Inspecția magistraților de sediu este efectuată de alți magistrați de grad superior și de procurorul general și avocații generali din Curtea de Casație, în timp ce cea a procurorilor este efectuată de consilieri ai Curții de Casație și de procurori de grad superior, conform modalităților prevăzute de lege.
"
Articolele relevante în caz din codul de organizare a tribunalelor și din statutul magistraților sunt redactate după cum urmează:
art. 91
Fapta disciplinară
„1.
Constituie o fapta disciplinară orice act sau comportament culpabil imputabil magistratului care a fost comis în cadrul sau în afara funcțiilor sale, când este contraru obligațiilor stabilite de Constituție și dispozițiile relevante sau când este incompatibil cu funcțiile magistratului și prejudiciază autoritatea sa sau pe cea a justiției.
"
art. 93
Sancțiuni disciplinare
„1.
Sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate magistraților sunt următoarele:
a)
o mustrare scrisă;
b)
o amendă corespunzând sumei de la doi zile la trei luni de salariu net;
c)
o suspensie pentru o perioadă de zece zile la șase luni;
d)
revocarea.
"
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil.
Invocând articolele 9 și 10 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare ca magistrat.
Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost victimă a unei discriminări.
1.
Reclamantul reprochează consilului disciplinar al Curții de Casație, care i-a aplicat o sancțiune disciplinară, că nu a motivat suficient decizia. El se plânge de o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, a cărui parte relevantă în caz este redactată după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sa de caracter civil (...)
"
În primul rând, Guvernul contesta aplicabilitatea în caz a articolului 6 § 1. Conform acestuia, procedura angajată împotriva reclamantului nu se referea la aspectul penal al articolului 6 din următoarele motive: ea nu ar fi bazată pe codul penal, ci pe articolele 91 § 1 și 93 § 1 din codul de organizare a tribunalelor și din statutul magistraților; art. 91 § 1 din acest cod nu ar urmări represiunea penală a magistratului culpabil, ci restabilirea autorității justiției; în final, acest articol ar concerna doar magistrații și nu, în general, justiciabilii, și existența sa se justifica prin natura funcțiilor exercitate de magistrați și prin preocuparea de a evita ca acțiunile acestora să aibă efect de zguduire a încrederii cetățenilor în justiție.
Guvernul susține, în plus, că procedura nu se referea nici la aspectul civil al articolului 6, deoarece ar fi relativ la datoriile legate de funcțiile reclamantului și la prejudiciul adus autorității justiției.
În al doilea rând, Guvernul consideră că decizia Consilului disciplinar al Curții de Casație este suficient motivată. După părerea sa, faptul că Consilul disciplinar al curții de apel și cel al Curții de Casație au apreciat diferit circumstanțele cazului nu înseamnă că decizia celui de-al doilea – defavorabilă reclamantului – a fost lipsită de motive. Urmărind E.P. ca autor al unui simplu delict, reclamantul ar fi depășit limitele unei aprecieri rezonabile a elementelor infracțiunii, până la punctul în care aprecierea sa ar fi pierdut credibilitate, chiar și în ochii E.P., ceea ce ar fi demonstrat de absența apelului împotriva sentinței tribunalului penal din Chania; după Guvern, E.P. nu se aștepta la o astfel de clemență atât la etapa urmăririi cât și la etapa sentinței.
Reclamantul susține că art. 91 § 1 mai sus menționat este redactat la fel ca dispozițiile penale și că o fapta disciplinară are un caracter penal. În plus, art. 93 § 1 ar prevedea sancțiuni caracterizate de o anumită severitate, întrucât jurisdicția disciplinară ar fi în poziția de a aplica magistratului o sancțiune de revocare. Scopul adevărat al sancțiunii disciplinare ar fi de a sancționa un magistrat și de a preveni un eventual comportament delictuos viitor. Procedura disciplinară ar semăna, de altfel, cu o procedură penală, întrucât principiile dreptului penal substantiv și procedural ar fi aplicabile acesteia.
Reclamantul subliniază că Consilul disciplinar al Curții de Casație nu a răspuns la principalul mijloc de apărare al său, conform căruia comportamentul sa nu a dat naștere la comentarii negative în cadrul societății din Chania și nu a prejudiciat autoritatea sa ca membru al parchetului nici pe cea a justiției. Decizia Consilului disciplinar ar fi ignorat, de asemenea, mărturiile celor doi martori (grefieri la tribunalul de primă instanță din Rethymnos), care ar fi afirmat în mod clar că nu au auzit niciodată în societatea locală niciun comentariu asupra cazului E.P. nici asupra urmăririlor angajate împotriva acestuia.
Curtea reamintește în prealabil că reclamantul este substitut al procurorului de la tribunalul de primă instanță din Rethymnos. Ea consideră că acest statut nu ridică în sine o problemă privind aplicabilitatea articolului 6 § 1 în prezenta afacere. Conform textului hotărârii Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda ([GC], n° 63235/00, § 62, CEDO 2007-IV), pentru ca Statul pârât să poată invoca în fața Curții statutul de funcționar al unui reclamant pentru a-l sustrage protecției oferite de art. 6, trebuie îndeplinite două condiții. În primul rând, dreptul intern al Statului în cauză trebuie să fi exclus în mod expres accesul la tribunal cu privire la postul sau categoria de salariați în cauză. În al doilea rând, această derogare trebuie să se bazeze pe motive obiective legate de interesul Statului.
Curtea nu consideră necesar să examineze dacă aceste două condiții sunt îndeplinite în caz (a se vedea cu privire la una și cealaltă din aceste condiții, Olujić c. Croația, n° 22330/05, § 41, 5 februarie 2009, Apay c. Turcia (dec.), n° 3964/05, 11 decembrie 2007; Nazsiz c. Turcia (dec.), n° 22412/05, 26 mai 2009), întrucât concluzionează cu privire la inadmisibilitate pe alt motiv.
Curtea reamintește că, conform articolului 19 al Convenției, nu-i revine cunoașterea erorilor de fapt sau de drept pretins comise de o jurisdicție internă, cu excepția și în măsura în care ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgarzdate de Convenție (García Ruiz c. Spania [GC], n° 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Ea nu poate, de fapt, aprecia pe sine aceleași elemente de fapt care au condus o jurisdicție națională să adopte o decizie în loc de cealaltă, altfel s-ar ridica în poziție de judecător de a patra instanță și ar nu recunoaște limitele misiunii sale (a se vedea, mutatis mutandis, Kemmache c. Franța (nr. 3), 24 noiembrie 1994, § 44, seria A n° 296-C).
Curtea reamintește, în plus, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, cuprinde, printre altele, dreptul părților în proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cazul lor. Convenția urmărind nu garantarea drepturilor teoretice sau iluzoare ci a drepturilor concrete și efective (Artico c. Italia, 13 mai 1980, § 33, seria A n° 37), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat „ascultate", adică sunt corespunzător examinate de tribunalul sesizat. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, în special, în sarcina „tribunalului", obligația de a se dedica unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și ofertelor de dovezi ale părților, cu excepția aprecierii relevanței acestora (Perez c. Franța [GC], n° 47287/99, § 80, CEDO 2004-I).
Extinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura deciziei. Trebuie, în plus, să se țină seama, în special, de diversitatea mijloacelor pe care un plaideur le poate ridica în justiție și a diferențelor între statele contractante privind dispozițiile legale, obiceiuri, concepții doctrinale, prezentare și redactare a sentințelor și hotărârilor. De aceea, chestiunea de a ști dacă un tribunal nu și-a îndeplinit obligația de motivare decurgând din art. 6 al Convenției nu poate fi analizată decât în lumina circumstanțelor cazului de față (Ruiz Torija c. Spania, hotărâre din 9 decembrie 1994, § 29, seria A n° 303-A).
Curtea reamintește, în final, că noțiunea de proces echitabil nu interzice ca o jurisdicție internă să motiveze pe scurt decizia, indiferent dacă ar încorpora motivele furnizate de o jurisdicție inferioară sau altfel, cu condiția să fi examinat cu adevărat chestiunile esențiale care i-au fost supuse și să nu fi fost mulțumit pur și simplu să ratifice concluziile unei jurisdicții inferioare (Helle c. Finlanda, hotărâre din 19 decembrie 1997, § 60, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII). Dacă tribunalele nu sunt obligate să ofere un răspuns detaliat la fiecare argument ridicat (Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 61, seria A n° 288), trebuie să rezulte din decizie că chestiunile esențiale ale cazului au fost tratate (Boldea c. România, n° 19997/02, § 30, CEDO 2007-II).
În prezenta afacere, Curtea observă că Consilul disciplinar al curții de apel din Pireu a concluzionat că reclamantul angajase într-adevăr urmăriri penale necorespunzătoare, dar că nu i-a aplicat o sancțiune disciplinară, estimând că era vorba doar de o neglijență ușoară din partea sa, datorată vârstei sale tinere și inexpeirenței. Președintele Inspectoratului curselor și tribunalelor și ministrul justiției au apelat această decizie în fața Consilului disciplinar al Curții de Casație. Primul afirma, în mod succint, că Consilul disciplinar al curții de apel greșise în aprecierea dovezilor și că circumstanțele de fapt și gravitatea infracțiunii comise de reclamant necesitau ca persoana respectivă să fie supusă unei sancțiuni disciplinare. În schimb, apelul ministrului era mult mai circumstanțiat: reamintea faptele cazului, enumerând elementele de dovadă care fundamentaseră urmăririle angajate împotriva E.P.; rezuma argumentele reclamantului în sprijinul tezei sale conform căreia fusese indus în eroare în aprecierea sa de anumite din aceste elemente; indica în patru puncte elementele care erau, după opinia sa, predominante și care ar fi trebuit să-l determine pe reclamant să califice infracțiunea ca infracțiune; și tira concluziile cu privire la gravitatea infracțiunii disciplinare comise de reclamant.
Consilul disciplinar al Curții de Casație a preluat în cea mai mare parte cuvânt cu cuvânt termenii apelului ministrului. El a subliniat, printre altele, că afirmațiile reclamantului conform cărora acesta angajase urmăriri pe un temei eronat pentru că fusese indus în eroare de anumite elemente de fapt nu erau de natură să justifice neglijența lui în comiterea infracțiunii disciplinare.
În măsura în care reclamantul reprochează Consilului disciplinar al Curții de Casație că nu a luat în considerație argumentul lui conform căruia comportamentul sa nu dăduse naștere la comentarii negative în cadrul societății din Chania, Curtea observă că faptele imputate erau potrivit jurisdicțiilor interne „susceptibile de a prejudicia" autoritatea sa și autoritatea justiției.
De altfel, Curtea constată că, chiar dacă Consilul disciplinar al Curții de Casație a se referit în special la termenii apelului ministrului, decizia era suficient motivată pentru necesitățile articolului 6 § 1.
Din aceasta rezultă că acest aspect al recursului trebuie respins ca în mod evident neîntemeiat, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.
Invocând articolele 9 și 10 din Convenție, reclamantul susține că condamnarea sa disciplinară constituie o încălcare a dreptului lui la libertatea de exprimare ca magistrat.
Invocând art. 14 din Convenție, el se plânge, în plus, de a fi fost victimă a unei discriminări, sub motiv că procurorul care redactase acuzația privind toxicomanul și judecătorul care judecase pe acesta nu au fost sancționați disciplinar, deși ar fi amândoi exprimat aceeași opinie juridică ca a lui.
Curtea consideră că reclamantul nu a epuizat caile de atac interne cu privire la aceste diferite grievuri, în măsura în care nu a invocat, chiar și în substanță, nici în fața Consilului disciplinar al curții de apel, nici în fața Consilului disciplinar al Curții de Casație, o încălcare a drepturilor protejate de aceste articole. Rezultă din observațiile făcute de persoana interesată în fața acestor instanțe că, cu excepția unei vagi invocări a Convenției, argumentele sale urmăreau esențial să explice pentru ce motive calificase faptele ca delict și nu ca infracțiune.
Din aceasta rezultă că acest aspect al recursului trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
recursul inadmisibil.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Grefier
Președintă
de la requête n
o
14582/09
présentée par Ioannis PENTAGIOTIS
contre la Grèce
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 10 mai 2011 en une chambre composée de
:
Nina Vajić,
présidente,
Anatoly Kovler,
Christos Rozakis,
Peer Lorenzen,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
George Nicolaou,
juges,
et de Søren Nielsen,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 mars 2009,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ioannis Pentagiotis, est un ressortissant grec, né en 1971 et résidant à La Canée, en Crète. Il est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par les déléguées de son agent, M
me
G.
Papadaki, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est substitut du procureur près le tribunal de première instance de Rethymnon, en Crète.
Le 2 septembre 2003, la police de La Canée perquisitionna le domicile d’E.P. et découvrit une certaine quantité de cannabis brut, un certain nombre de plants de cannabis et des plants séchés. E.P. fut arrêté le lendemain et présenté devant le requérant qui était, ce jour-là, le procureur de permanence au tribunal de première instance de La Canée. Après avoir étudié le dossier, entendu E.P. et son avocat, s’être entretenu avec les policiers qui avaient procédé à l’arrestation et avoir consulté un collègue expérimenté, le requérant décida de poursuivre E.P. pour le délit de culture et détention de stupéfiants pour consommation personnelle, et non pour le crime de culture et détention de stupéfiants dans un but de trafic. Il renvoya E.P. en jugement devant le tribunal correctionnel de La Canée.
Selon le requérant, les éléments déterminants ayant fondé sa décision de poursuivre E.P. pour le délit susmentionné étaient les suivants
: le fait que les informations à l’origine de la perquisition ne concernaient que la culture du cannabis et non une intention d’E.P. de se livrer à un trafic
; le domicile d’E.P., dépourvu des infrastructures nécessaires à l’organisation d’un trafic
; l’âge d’E.P. (soixante ans) et sa personnalité (toxicomane ayant des problèmes psychiatriques)
; le fait que l’accusé n’avait pas tenté de nier la culture du cannabis ou de tromper les autorités
; l’existence de plusieurs décisions de justice qui condamnaient des personnes pour le même délit et qui précisaient que, pour qu’il y ait crime, la découverte d’une quantité importante de stupéfiants n’était pas suffisante, mais qu’il fallait d’autres éléments de nature à démontrer l’intention de se livrer à un trafic.
Le 9 septembre 2003, le procureur près le tribunal de première instance de La Canée, H.P., rédigea l’acte d’accusation fondé sur le délit de culture et détention de stupéfiants pour consommation personnelle.
L’audience eut lieu le 16 septembre 2003 devant le tribunal correctionnel de La Canée. Le tribunal unique déclara E.P. coupable du délit précité et le condamna à une peine d’emprisonnement de huit mois. Aucun appel ne fut interjeté contre ce jugement, ni par E.P. ni par le procureur près la cour d’appel de Crète ou par le procureur près la Cour de cassation.
Toutefois, à une date non précisée en février 2005, le procureur près la Cour de cassation ordonna à l’un de ses substituts d’effectuer une enquête préliminaire à l’égard du requérant, du procureur près le tribunal de première instance et du juge du tribunal correctionnel ayant jugé E.P., tous trois soupçonnés d’avoir commis des délits d’abus de pouvoir et de manquement aux devoirs de leurs fonctions. A la fin de l’enquête, le substitut demanda au procureur près la cour d’appel de Crète d’exercer des poursuites disciplinaires contre le requérant, au motif que celui-ci aurait commis une erreur en poursuivant E.P. pour délit de culture et détention de stupéfiants pour consommation personnelle et non pour crime de culture et de détention de cannabis dans un but de trafic de stupéfiants.
Le 15 février 2007, le procureur près la cour d’appel de Crète engagea devant le Conseil disciplinaire de la cour d’appel du Pirée des poursuites disciplinaires à l’encontre du requérant uniquement. Celui-ci aurait fait preuve de négligence en poursuivant E.P. d’un simple délit, ce qui aurait donné lieu à des commentaires négatifs au sein de la société de La Canée et porté atteinte à son autorité ainsi qu’à celle de la justice.
Dans ses observations du 19 juillet 2006 soumises au procureur près la cour d’appel, le requérant soulignait qu’il avait traité l’affaire conformément à «
la Convention européenne des droits de l’homme, la Constitution, la loi et sa conscience
». Il précisait qu’un procureur jouissait, de manière générale, d’une indépendance personnelle et fonctionnelle, et que son avis quant aux poursuites à exercer dans une affaire donnée se formait en fonction des éléments du dossier et en combinaison avec la loi et sa conscience, et non en fonction des impressions, rumeurs et opinions de tiers qui n’avaient aucune connaissance du dossier. Il ajoutait qu’un magistrat n’avait pas à être jugé sur la façon dont il traitait un dossier.
Dans des observations complémentaires, déposées le 17 mai 2007 devant le Conseil disciplinaire de la cour d’appel du Pirée, le requérant soumettait plusieurs décisions pénales allant dans le même sens que la sienne alors même qu’elles concernaient des quantités plus importantes de stupéfiants. Il exposait à nouveau les raisons qui l’avaient conduit à poursuivre E.P. pour un délit et non pour un crime, il soutenait que son appréciation de l’affaire relevait de son opinion juridique et qu’il était en droit d’exprimer celle-ci et il niait que son comportement eût porté atteinte à son autorité ou à celle de la justice en général. Il affirmait notamment ce qui suit
:
«
Il est certainement possible d’exprimer des critiques concernant la manière dont le cas d’espèce a été traité par le parquet. J’estime cependant que cela ne peut pas donner lieu à des commentaires négatifs en ce qui concerne l’autorité de la justice ou la mienne en tant que membre du parquet, car je me suis basé sur des critères et des données objectifs que j’ai appréciés exclusivement avec des critères juridiques, dans le cadre du principe constitutionnellement protégé (article 87 de la Constitution), selon lequel les magistrats jouissent d’une indépendance personnelle et fonctionnelle. Il convient de relever qu’il n’y a eu aucun commentaire négatif, ce qu’a confirmé le greffier en chef du parquet (...), qui, lorsqu’il a déposé devant le procureur près la Cour de cassation (...), a affirmé expressément et clairement
: «
Ni à l’époque des faits ni postérieurement à ceux-ci, je n’ai entendu de commentaires sur cette affaire et aucune dénonciation anonyme ou éponyme n’a été faite auprès de notre service.
» (...) La même chose est rapportée par la greffière en chef du tribunal de grande instance dans sa déposition (...), qui a déclaré
: «
J’ai eu connaissance de cette affaire seulement aujourd’hui que je suis devant vous. Je n’ai entendu aucun commentaire au sein du tribunal et aucun autre commentaire ne m’a été rapporté.
»
A supposer même que mon appréciation juridique n’ait pas été correcte, je ne saurais être considéré comme responsable, dès lors que l’exercice des fonctions d’un magistrat, même en présence d’un jugement erroné, n’est en aucun cas de nature à porter atteinte et ne porte pas atteinte à son autorité ou à l’autorité de la justice (...)
»
Le 28 juin 2007, le Conseil disciplinaire de la cour d’appel du Pirée conclut que le requérant avait effectivement engagé des poursuites pénales inappropriées, mais il considéra que cela était dû à une négligence légère de sa part, attribuable à son jeune âge et à son inexpérience, et il ne lui infligea aucune sanction disciplinaire.
Toutefois, le 23 janvier et le 4 février 2008, le président de l’Inspection des cours et tribunaux et le ministre de la Justice interjetèrent tous deux appel de cette décision devant le Conseil disciplinaire de la Cour de cassation. Le ministre de la Justice soutenait que la faute disciplinaire du requérant était sérieuse et que celui-ci n’avait pas fait preuve, dans cette affaire, de la diligence et du sérieux requis pour un procureur, de sorte qu’il aurait considérablement porté atteinte à son autorité et à celle de la justice. Selon le ministre, la décision du Conseil disciplinaire de la cour d’appel du Pirée était extrêmement clémente et non motivée. Quant au président de l’Inspection, il affirmait, de manière succincte, que le Conseil disciplinaire de la cour d’appel avait mal apprécié les éléments de preuve et que les circonstances de fait et la gravité de l’infraction commise par le requérant exigeaient sa sanction disciplinaire.
Par une décision du 15 septembre 2008, le Conseil disciplinaire de la Cour de cassation entérina les arguments du ministre de la Justice et infligea au requérant une amende d’un montant équivalent à un mois de son salaire. Plus précisément, après avoir rappelé les faits de la cause concernant E.P., le Conseil disciplinaire motiva sa décision comme suit
:
«
(...) Sur la base des éléments à charge (...) [le requérant] aurait dû exercer des poursuites pénales pour crime et ordonner une instruction car
: le nombre de plants cultivés était élevé
; les quantités de substance narcotique qu’E.P. avait recueillies ou qu’il allait recueillir atteindraient 4-5 millimètres, ce qui n’atteste pas d’une consommation strictement personnelle
; E.P. s’est dit lui-même non pas toxicomane, mais consommateur de cannabis
; en 1982, il avait déjà été condamné pour avoir cultivé du cannabis à une peine de réclusion de six ans, soit pour une infraction qualifiée de crime. Les allégations du [requérant] selon lesquelles il a engagé des poursuites sur un fondement erroné car il avait été induit en erreur par certains éléments de fait (...) ne sont pas de nature à justifier sa négligence lors de la commission de l’infraction disciplinaire (...) Le Conseil considère que l’infraction disciplinaire qui a fait l’objet de l’action disciplinaire introduite par le procureur près la cour d’appel de Crète est sérieuse et qu’elle démontre que le [requérant] n’a pas fait preuve dans ce cas de la diligence et du sérieux requis au regard de ses obligations et qu’il est donc susceptible d’avoir porté atteinte à son autorité ainsi que, de manière plus générale, à l’autorité de la justice. Par conséquent, il faut accueillir les appels du président de l’Inspection des cours et tribunaux et du ministre de la Justice et annuler la décision du Conseil disciplinaire de première instance (...)
»
Cette motivation reprenait mot pour mot les termes de l’appel du ministre de la Justice.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 87 de la Constitution dispose
:
«
1.
La justice est rendue par des tribunaux constitués de magistrats du siège qui jouissent d’une indépendance tant fonctionnelle que personnelle.
2.
Dans l’exercice de leurs fonctions, les magistrats sont soumis seulement à la Constitution et aux lois
; ils ne sont en aucun cas tenus de se conformer à des dispositions prises en violation de la Constitution.
3.
L’inspection des magistrats du siège est effectuée par d’autres magistrats de grade supérieur et par le procureur général et les avocats généraux près la Cour de cassation, tandis que celle des procureurs est effectuée par des conseillers à la Cour de cassation et par des procureurs de grade supérieur, selon les modalités prévues par la loi.
»
Les articles pertinents en l’espèce du code de l’organisation des tribunaux et du statut des magistrats sont ainsi libellés
:
Article 91
Faute disciplinaire
«
1.
Constitue une faute disciplinaire tout acte ou comportement fautif imputable au magistrat qui a été commis dans le cadre ou en dehors de ses fonctions, lorsqu’il est contraire aux obligations fixées par la Constitution et les dispositions pertinentes ou lorsqu’il est incompatible avec les fonctions du magistrat et qu’il porte atteinte à son autorité ou à celle de la justice.
»
Article 93
Sanctions disciplinaires
«
1.
Les sanctions disciplinaires qui peuvent être infligées aux magistrats sont les suivantes
:
a)
un blâme par écrit
;
b)
une amende correspondant au montant de deux jours à trois mois de salaire net
;
c)
une suspension pour une période de dix jours à six mois
;
d)
la révocation.
»
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit à un procès équitable.
Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit à la liberté d’expression en tant que magistrat.
Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint qu’il a été victime d’une discrimination.
1.
Le requérant reproche au conseil disciplinaire de la Cour de cassation, qui lui a infligé une sanction disciplinaire, de n’avoir pas suffisamment motivé sa décision. Il se plaint d’une violation de l’article
6
§
1 de la Convention, dont la partie pertinente en l’espèce est ainsi libellée
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En premier lieu, le Gouvernement conteste l’applicabilité en l’espèce de l’article
6
§
1.Selon lui, la procédure engagée contre le requérant ne relève pas du volet pénal de l’article 6 pour les raisons suivantes
: elle ne serait pas fondée sur le code pénal, mais sur les articles 91 § 1 et 93 § 1 du code de l’organisation des tribunaux et du statut des magistrats
; l’article 91 § 1 de ce code ne tendrait pas à la répression pénale du magistrat fautif, mais au rétablissement de l’autorité de la justice
; enfin, cet article concernerait seulement les magistrats et non, de manière générale, les justiciables, et son existence se justifierait par la nature des fonctions exercées par les magistrats et par le souci d’éviter que leurs actes n’aient pour effet d’ébranler la confiance des citoyens en la justice.
Le Gouvernement soutient en outre que la procédure ne relève pas non plus du volet civil de l’article 6, car elle serait relative aux devoirs liés aux fonctions du requérant et à une atteinte à l’autorité de la justice.
En deuxième lieu, le Gouvernement considère que la décision du Conseil disciplinaire de la Cour de cassation est suffisamment motivée. A ses yeux, le fait que le Conseil disciplinaire de la cour d’appel et celui de la Cour de cassation ont apprécié différemment les circonstances de l’affaire ne signifie pas que la décision du second – défavorable au requérant – ait été privée de motifs. En poursuivant E.P. en tant qu’auteur d’un simple délit, le requérant aurait dépassé les limites d’une appréciation raisonnable des éléments de l’infraction, à un point tel que son appréciation aurait perdu de sa crédibilité, même aux yeux d’E.P., ce qui serait démontré par l’absence d’appel contre le jugement du tribunal correctionnel de La Canée
; d’après le Gouvernement, E.P. ne s’attendait pas à une telle clémence tant au stade des poursuites qu’à celui du jugement.
Le requérant soutient quant à lui que l’article 91 § 1 précité est formulé à l’instar des dispositions pénales et qu’une faute disciplinaire revêt un caractère pénal. De plus, l’article 93 § 1 prévoirait des sanctions caractérisées par une sévérité certaine dès lors que la juridiction disciplinaire serait en mesure d’infliger au magistrat une sanction de révocation. Le but véritable de la sanction disciplinaire serait de sanctionner un magistrat et de prévenir un éventuel comportement délictueux futur. La procédure disciplinaire ressemblerait d’ailleurs en cela à une procédure pénale, puisque les principes du droit pénal substantiel et processuel y seraient applicables.
Le requérant souligne que le Conseil disciplinaire de la Cour de cassation n’a pas répondu à son moyen de défense essentiel, selon lequel son comportement n’avait pas donné lieu à des commentaires négatifs au sein de la société de La Canée et n’avait pas porté atteinte à son autorité en tant que membre du parquet ni à celle de la justice. La décision du Conseil disciplinaire aurait ignoré aussi les dépositions des deux témoins (greffiers au tribunal de grande instance de Rethymnon), qui auraient affirmé clairement qu’ils n’avaient jamais entendu dans la société locale aucun commentaire sur l’affaire d’E.P. ni sur les poursuites engagées contre lui.
La Cour rappelle d’emblée que le requérant est substitut du procureur près le tribunal de grande instance de Rethymnon. Elle considère que ce statut ne pose pas à lui seul de problème quant à l’applicabilité de l’article 6 § 1 dans la présente affaire. Selon les termes mêmes de l’arrêt
Vilho Eskelinen et autres c. Finlande
([GC], n
o
63235/00, §
‑
IV), pour que l’Etat défendeur puisse devant la Cour invoquer le statut de fonctionnaire d’un requérant afin de le soustraire à la protection offerte par l’article 6, deux conditions doivent être remplies. Tout d’abord, le droit interne de l’Etat concerné doit avoir expressément exclu l’accès à un tribunal s’agissant du poste ou de la catégorie de salariés en question. Ensuite, cette dérogation doit reposer sur des motifs objectifs liés à l’intérêt de l’Etat.
La Cour n’estime pas devoir examiner si ces deux conditions sont remplies en l’espèce (voir sur l’une et l’autre de ces conditions,
Olujić c. Croatie
, n
o
22330/05, § 41, 5 février 2009,
Apay c. Turquie
(déc.), n
o
3964/05, 11 décembre 2007
;
Nazsiz c. Turquie
(déc.), n
o
22412/05, 26 mai 2009), car elle conclut à l’irrecevabilité du grief par un autre motif.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (
García Ruiz c. Espagne
[GC], nº 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). Elle ne peut en effet apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon elle s’érigerait en juge de quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (voir,
mutatis mutandis
,
Kemmache c. France
(nº 3)
, 24
novembre 1994, § 44, série A nº 296-C).
La Cour rappelle, en outre, que le droit à un procès équitable, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, englobe, entre autres, le droit des parties au procès à présenter les observations qu’elles estiment pertinentes pour leur affaire. La Convention ne visant pas à garantir des droits théoriques ou illusoires mais des droits concrets et effectifs (
Artico
c.
Italie
, 13
mai 1980, § 33, série A n
o
37), ce droit ne peut passer pour effectif que si ces observations sont vraiment «
entendues
», c’est-à-dire dûment examinées par le tribunal saisi. Autrement dit, l’article 6 implique notamment, à la charge du «
tribunal
», l’obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties, sauf à en apprécier la pertinence (
Perez c. France
[GC], n
o
47287/99, §
L’étendue du devoir de motivation peut varier selon la nature de la décision. Il faut, en outre, tenir compte notamment de la diversité des moyens qu’un plaideur peut soulever en justice et des différences dans les Etats contractants en matière de dispositions légales, coutumes, conceptions doctrinales, présentation et rédaction des jugements et arrêts. C’est pourquoi la question de savoir si un tribunal a manqué à son obligation de motiver découlant de l’article 6 de la Convention ne peut s’analyser qu’à la lumière des circonstances de l’espèce (
Ruiz Torija
c.
Espagne
, arrêt du 9 décembre 1994, §
29, série
A n
o
303
‑
A).
La Cour rappelle enfin que la notion de procès équitable ne prohibe pas qu’une juridiction interne motive brièvement sa décision, que ce fût en incorporant les motifs fournis par une juridiction inférieure ou autrement, pour autant qu’ait réellement examiné les questions essentielles qui lui ont été soumises et qu’elle ne se soit pas contentée d’entériner purement et simplement les conclusions d’une juridiction inférieure (
Helle c. Finlande
, arrêt du 19
décembre 1997, §
60,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII). Si les tribunaux ne sont pas tenus d’apporter une réponse détaillée à chaque argument soulevé (
Van de Hurk c. Pays-Bas
, 19 avril 1994, § 61, série A n
o
288), il doit ressortir de la décision que les questions essentielles de la cause ont été traitées (
Boldea c.
Roumanie
, n
o
‑
II).
Dans la présente affaire, la Cour note que le Conseil disciplinaire de la cour d’appel du Pirée a conclu que le requérant avait effectivement engagé des poursuites pénales inappropriées, mais qu’elle ne lui a pas infligé de sanction disciplinaire, estimant qu’il ne s’agissait que d’une négligence légère de sa part, due à son jeune âge et à son inexpérience. Le président de l’Inspection des cours et tribunaux et le ministre de la Justice ont interjeté appel de cette décision devant le Conseil disciplinaire de la Cour de cassation. Le premier affirmait, de manière succincte, que le Conseil disciplinaire de la cour d’appel avait mal apprécié les éléments de preuve, et que les circonstances de fait et la gravité de l’infraction commise par le requérant exigeaient que l’intéressé fût soumis à une sanction disciplinaire. En revanche, l’appel du ministre était beaucoup plus circonstancié
: il rappelait les faits de la cause, énumérant les éléments de preuve qui avaient fondé les poursuites engagées contre E.P.
; il résumait les arguments du requérant à l’appui de sa thèse selon laquelle il avait été induit en erreur dans son appréciation par certains de ces éléments
; il indiquait en quatre points les éléments qui étaient, à son avis, prédominants et qui auraient dû amener le requérant à qualifier l’infraction de crime
; et il tirait les conclusions quant à la gravité de l’infraction disciplinaire commise par le requérant.
Le Conseil disciplinaire de la Cour de cassation a repris en majeure partie mot pour mot les termes de l’appel du ministre. Il a souligné, entre autres, que les allégations du requérant selon lesquelles celui-ci avait engagé des poursuites sur un fondement erroné car il avait été induit en erreur par certains éléments de fait n’étaient pas de nature à justifier sa négligence lors de la commission de l’infraction disciplinaire.
Dans la mesure où le requérant reproche au Conseil disciplinaire de la Cour de cassation de ne pas avoir eu égard à son argument selon lequel son comportement n’avait pas donné lieu à des commentaires négatifs au sein de la société de La Canée, la Cour note que les faits reprochés étaient selon les juridictions internes «
susceptibles d’avoir porté atteinte
» à son autorité et à l’autorité de la justice.
Par ailleurs, la Cour constate que, même si le Conseil disciplinaire de la Cour de cassation s’est notamment référé aux termes de l’appel du ministre, sa décision était suffisamment motivée pour les besoins de l’article
6
§
1.
Il s’ensuit que cet aspect de la requête doit être rejeté comme manifestement mal fondée, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.
Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, le requérant allègue que sa condamnation disciplinaire constitue une violation de son droit à la liberté d’expression en tant que magistrat.
Invoquant l’article 14 de la Convention, il se plaint en outre d’avoir été victime d’une discrimination, au motif que le procureur ayant rédigé l’acte d’accusation relatif au toxicomane et le juge ayant jugé celui-ci n’ont pas été sanctionnés disciplinairement alors qu’ils auraient tous deux exprimé la même opinion juridique que lui.
La Cour estime que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes en ce qui concerne ces différents griefs, dans la mesure où il n’a pas invoqué, même en substance, ni devant le Conseil disciplinaire de la cour d’appel ni devant le Conseil disciplinaire de la Cour de cassation, une violation des droits protégés par ces articles. Il ressort des observations faites par l’intéressé devant ces instances que, excepté une vague invocation de la Convention, ses arguments visaient pour l’essentiel à expliquer pour quelles raisons il avait qualifié les faits de délit et non de crime.
Il s’ensuit que cet aspect de la requête doit être rejeté en application de l’article
35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Greffier
Présidente