În cauza Cangelaris c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-un comitet compus din Anatoly Kovler, președinte, Mirjana Lazarova Trajkovska, Linos-Aleksandra Sicilianos, judecători și Andrei Wampach, grefier adjunct al secțiunii, După ce a intenționat în camera Consiliului la 10 aprilie 2012, se pronunță pronunțarea hotărârii, adoptat la această dată a procedurii A la origine a cauzei se află o cerere (n 28073/09) îndreptată împotriva Republicii Elene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Panayotis Cangelaris și dl Macris-Cangelaris ( La 12 mai 2009, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( La 4 mai 2010, cererea a fost comunicată guvernului.
ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LÃSPĂRȚIE Reclamanții s-au născut în 1951 și, respectiv, 1959 și au locuit în Atena. Primul reclamant era diplomat, funcționar la Ministerul Afacerilor Externe cu gradul de consilier A. A doua reclamantă este soția sa. În 1995, primul reclamant a fost numit la ambasada greacă din Islamabad, Pakistan, unde a stat cinci ani. La 4 aprilie 2001, reclamantul a fost trimis în fața consiliului disciplinar al Ministerului Afacerilor Externe pentru încălcarea îndatoririlor sale. El a fost acuzat că a acordat vize în timpul mandatului său în scopul îmbogățirii personale. O anchetă internă ( Enorki diikitiki exetasi Raportul EDE preciza că aceste informații provin dintr-un contact între diplomatul însărcinat cu DEA și directorul Serviciului de Informații Pakistanez.
La 11 martie 2002, Consiliul disciplinar l-a judecat pe reclamant pentru acțiunile reprovocate și i-a impus o sancțiune disciplinară revocandu-l. Consiliul disciplinar a considerat că reclamantul acordă resortisanților pakistanezi vize de intrare în Grecia în mod ilegal și necunoaștere a sistemului Schengen, cu un scop de profit personal. A reieșit că cea de-a doua reclamantă dispunea de un cont bancar în valoare de 510 La 29 iulie 2002, reclamantul a introdus o acțiune împotriva acestei decizii în fața Consiliului de Stat 12. Inițial stabilită la 23 ianuarie 2003, tribunalul a fost amânat din oficiu de zece ori: la 8 mai și 23 octombrie 2003, 26 februarie, 17 iunie și 16 decembrie 2004, 16 iunie și 8 decembrie 2005, 13 aprilie și 28 septembrie 2006, 8 ianuarie 2007. La această dată, aceaceasta a fost amânată la cererea primului reclamant la 25 ianuarie 2007, data la care a avut loc.
13. Prin hotărârea nr. 2474/2008 din 18 septembrie 2008 (refuzat pe net la 13 noiembrie 2008), Consiliul de Stat a respins recursul și a confirmat, după examinarea elementelor dosarului și a afirmațiilor primului reclamant, constatările Consiliului disciplinar al Ministerului Afacerilor Externe 14. Consiliul de Stat a declarat că a reieșit din dosarul pe care l-a primit după postul său de la Islamabad, că reclamantul fusese numit consul general în Hanovra, Germania, dar că autoritățile germane refuzaseră să-i dea Exequatur, deoarece acestea au demonstrat că reclamantul, în timp ce acesta era în misiune în Pakistan, acordase în mod ilegal un număr foarte mare de vize Schengen. Această constatare a fost rezultatul cooperării dintre autoritățile franceze, britanice și germane.
15. Consiliul de Stat a considerat, de asemenea, că calificarea corespunzătoare a dreptului la apărare disciplinară al reclamantului era cea de comportament inuman caracterizat în cadrul serviciului CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE ÎN REGISTRUL DURĂRII PROCEDURII 16. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 17. 2008, cu punerea la dispoziție a hotărârii nr. 2474/2008 a Consiliului de Stat și, prin urmare, a durat șase ani și trei luni pentru un grad de jurisdicție.
Cu privire la admisibilitate 19. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 34 din Convenție, aceasta (...) poate fi sesizat cu o culpă de către orice persoană fizică (...) care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre părțile înalți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale (...) Prin urmare, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de această dispoziție, orice reclamant trebuie să fie în măsură să demonstreze că este direct vizat de încălcarea sau încălcările Convenției pe care o acordă (a se vedea, printre altele, Brumżrescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 50 CEDH 1999-VII 20. Curtea constată că cea de-a doua reclamantă nu a participat în niciun fel la procedura în litigiu și, prin urmare, nu poate să se declare victimă a unei încălcări în această privință.
21. Prin urmare, în ceea ce privește a doua reclamantă, cauza este incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). 22. În ceea ce privește primul reclamant, Curtea constată că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenie. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 23. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII.
Curtea reamintește că o diligență specială se impune pentru soluționarea muncii (Ruotolo c. Italia , 27 februarie 1992, § 17, seria A n 230 D). 24. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Frydlender menționat anterior 25). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II.
PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 26. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil din cauza lipsei de răspuns și a afirmațiilor lor motivate, precum și a utilizării mijloacelor de probă ilegale. Invocând art. 1 și 3 din Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la apărare din cauza unei recalificări a acțiunii disciplinare a Consiliului de Stat. Invocând art. 8 din Convenție, se plâng de dezvăluirea conturilor lor bancare fără consimțământul lor și fără ca procedura legală să fie urmată 27. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Curtea, în măsura în care este competentă să cunoască acuzațiile formulate, nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau a protocoalelor sale.
28. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 036 EUR (EUR) pentru pierderile lor financiare; de asemenea, solicită 15 milioane EUR și, respectiv, 10 milioane EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 31. Guvernul invită Curtea să elimine cererea pentru prejudiciul material și afirmă că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral.
32. Curtea amintește că a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din cauza depășirii termenului rezonabil Prin urmare, aceasta nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și, prin urmare, respinge această cerere. În schimb, consideră că primul reclamant trebuie să primească 3 000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care poate fi datorată de acesta cu titlu de impozit pe profit și cheltuieli de judecată 33. Reclamanții solicită, de asemenea, 3 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 1 500 EUR pentru cele angajate în fața Curții. 34. Guvernul contestă aceste pretenții și subliniază că reclamantul nu prezintă documentele necesare pentru sumele pe care le solicită.
35. Curtea reamintește că achitarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). Având în vedere absența oricărei justificări și a jurisprudenței sale în materie, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. Interese moratorii 36. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzilor moratorii pe rata dobânzii la dobândă a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
PRIN ACEASTA MOTIVE, CURȚA ÎN LÂNGĂ, A DEclara cererea admisibilă cu privire la cauza întemeiat pe durata excesivă a procedurii în ceea ce privește primul reclamant și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată că statul pârât trebuie să plătească primului reclamant, în termen de trei luni, 3 000 EUR (trei mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 3 mai 2012, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. André Wampach Anatoly Kovler Adjunctul Președinte
AFFAIRE CANGELARIS c. GRÈCE ( Requête n o 28073/09) ARRÊT STRASBOURG 3 mai 2012 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Cangelaris c. Grèce, La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un Comité composé de : Anatoly Kovler, président, Mirjana Lazarova Trajkovska, Linos-Alexandre Sicilianos, juges, et de André Wampach, greffier adjoint de section, Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 avril 2012, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 28073/09) dirigée contre la République hellénique et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Panayotis Cangelaris et M me Macris-Cangelaris (« les requérants »), ont saisi la Cour le 12 mai 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Les requérants sont représentés par M e Ch. Chrysanthakis, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me G. Papadaki, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat.
3.Le 4 mai 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT
4. Les requérants sont nés respectivement en 1951 et 1959 et résident à Athènes.
5.Le premier requérant était diplomate, fonctionnaire au ministère des Affaires étrangères avec le grade de conseiller A. La seconde requérante est son épouse.
6.En 1995, le premier requérant fut nommé à l’ambassade grecque à Islamabad, au Pakistan, où il resta durant cinq ans.
7.Le 4 avril 2001, le requérant fut déféré devant le conseil disciplinaire du ministère des Affaires étrangères pour violation des devoirs de sa fonction. Il était accusé d’avoir accordé des visas durant son mandat dans un but d’enrichissement personnel.
8.Une enquête interne ( enorki dioikitiki exetasi –EDE) avait permis de révéler que le requérant disposait d’un compte bancaire à la banque Grindlays d’Islamabad et son épouse disposait d’un compte à la banque Société Générale d’Islamabad, ainsi que des opérations relatives à ces deux comptes. Le rapport de l’EDE précisait que ces informations provenaient d’un contact entre le diplomate chargé de l’EDE et le directeur du Service de renseignements pakistanais.
9.Le 11 mars 2002, le conseil disciplinaire jugea le requérant avait commis les actes reprochés et lui infligea une sanction disciplinaire en le révoquant.
10.Le conseil disciplinaire considéra que le requérant accordait à des ressortissants pakistanais des visas d’entrée en Grèce, de manière illégale et en méconnaissance du dispositif Schengen, dans un but de profit personnel. Il releva que la deuxième requérante disposait, à la banque Société Générale, d’un compte bancaire d’une somme de 510 000 dollars américains dont ni elle ni le requérant ne pouvaient expliquer la provenance et que tous les dépôts avaient été faits en espèces. Il affirma avoir la certitude que cette somme provenait de rentrées d’argent illicites au Pakistan en monnaie locale convertie en dollars.
11.Le 29 juillet 2002, le requérant introduisit un recours contre cette décision devant le Conseil d’Etat.
12.Initialement fixée au 23 janvier 2003, l’audience fut ajournée d’office à dix reprises : aux 8 mai et 23 octobre 2003, 26 février, 17 juin et 16 décembre 2004, 16 juin et 8 décembre 2005, 13 avril et 28 septembre 2006, 8 janvier 2007. A cette date, elle fut ajournée à la demande du premier requérant au 25 janvier 2007, date à laquelle elle eut lieu.
13.Par l’arrêt n o 2474/2008 du 18 septembre 2008 (mis au net le 13 novembre 2008), le Conseil d’Etat rejeta le recours. Il confirma, après avoir examiné les éléments du dossier ainsi que les allégations du premier requérant, les constats du conseil disciplinaire du ministère des Affaires étrangères.
14.Le Conseil d’Etat releva qu’il ressortait du dossier qu’après son poste à Islamabad, le requérant avait été nommé consul général à Hanovre, en Allemagne, mais que les autorités allemandes avaient refusé de lui donner l’exequatur car elles disposaient d’éléments qui prouvaient que le requérant, alors qu’il était en poste au Pakistan, avaient accordé de manière irrégulière un très grand nombre de visas Schengen. Ce constat était le fruit d’une coopération entre les autorités françaises, britanniques et allemandes.
15.Le Conseil d’Etat considéra en outre que la qualification adéquate de l’infraction disciplinaire commise par le requérant était celle de « comportement indigne caractérisé au sein du service » et que, compte tenu de sa gravité, la sanction infligée en l’espèce était appropriée. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE
16.Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
17.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
18.La période à considérer a débuté le 29 juillet 2002, avec la saisine du Conseil d’Etat par le premier requérant et s’est terminée le 13 novembre 2008, avec la mise au net de l’arrêt n o 2474/2008 du Conseil d’Etat. Elle a donc duré six ans et trois mois environ pour un degré de juridiction. A. Sur la recevabilité
19.La Cour rappelle que selon l’article 34 de la Convention, elle « (...) peut être saisie d’une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses protocoles (...) ». Il en résulte que pour satisfaire aux conditions posées par cette disposition, tout requérant doit être en mesure de démontrer qu’il est concerné directement par la ou les violations de la Convention qu’il allègue (voir, entre autres, Brumǎrescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 50, CEDH 1999-VII).
20.La Cour observe que la seconde requérante n’a aucunement participé à la procédure litigieuse et ne peut dès lors se prétendre victime d’une violation à cet égard.
21.Il s’ensuit que, pour ce qui est de la seconde requérante, le grief est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
22.S’agissant du premier requérant, la Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
23.La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). La Cour rappelle qu’une diligence particulière s’impose pour le contentieux du travail ( Ruotolo c. Italie , 27 février 1992, § 17, série A n o 230 ‑ D).
24.La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender précité).
25.Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
26. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d’une violation de leur droit à un procès équitable en raison du défaut d’examen de leurs allégations et de réponse motivée à celles-ci ainsi que de l’utilisation des moyens de preuve illégaux. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, les requérants se plaignent d’une violation de leurs droits de la défense en raison d’une requalification de l’infraction disciplinaire effectuée par le Conseil d’Etat. Invoquant l’article 8 de la Convention, ils se plaignent de la révélation de leurs comptes bancaires sans leur consentement et sans que la procédure légale ait été suivie.
27.Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour, dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
28.Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.
29. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
30.Les requérants réclament 977 036 euros (EUR) pour leurs pertes financières. Ils réclament en outre 15 000 000 EUR et 10 000 000 EUR respectivement au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.
31.Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel. Il affirme en outre qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral.
32.La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 en raison du dépassement du « délai raisonnable ». Par conséquent, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette donc cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer au premier requérant 3 000 EUR au titre du préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû par lui à titre d’impôt . B. Frais et dépens
33.Les requérants demandent également 3 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 1 500 EUR pour ceux engagés devant la Cour.
34.Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il souligne que le requérant ne produit pas les justificatifs nécessaires des sommes qu’il réclame.
35.La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Compte tenu de l’absence de tout justificatif et de sa jurisprudence en la matière, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens. C. Intérêts moratoires
36.La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure en ce qui concerne le premier requérant et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au premier requérant, dans les trois mois, 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 mai 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach Anatoly Kovler Greffier adjoint Président