Petcu și Mihai împotriva României

Reclamantele, doamnele Alexandra Petcu și Dana Mihai, mamă și fiică, sunt resortisante române, născute în 1950 și respectiv 1968 și locuiesc în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

La 1 noiembrie 1990, prima reclamantă a sesizat poliția cu privire la dispariția mamei sale, doamna P.P., în vârstă de 66 de ani la momentul respectiv. Reclamanta a invocat faptul că mama sa a dispărut de la domiciliul său la 17 octombrie 1990, după ce a fost dusă de agenții de poliție la Secția 16 Poliție din București.

La 6 noiembrie 1990, un mandat de urmărire locală a fost emis pe numele mamei reclamantei și trimis tuturor secțiilor de poliție din București și Ilfov.

La 25 februarie 1991, șeful Secției 16 Poliție din București i-a răspuns reclamantei că, la 17 octombrie 1990, mama acesteia a fost condusă la secție în urma reclamației primite din partea vecinilor săi, pe motiv că aceasta se afla într-o stare de agitație psiho-motorie, făcuse o criză de nervi și arunca cu pietre în casa acestora. De asemenea, se preciza faptul că nu s-a luat nicio măsură împotriva sa având în vedere că aceasta se calmase și că a fost trimisă acasă. Șeful secției de poliție a precizat și faptul că înainte de dispariția acesteia, ea fusese văzută de vecini acasă, la 25 octombrie 1990, și că se întreprinseseră cercetări în legătură cu dispariția sa. În acest sens, a fost deschis dosarul nr. 1372562/90.

Conform scrisorii din 6 mai 2010 din partea poliției București, adresată agentului guvernamental pe lângă Curte, începând cu noiembrie 1990, au fost făcute cercetări la spitalele din București și Ilfov pentru a verifica dacă P.P. a fost spitalizată după dispariția sa și la centrele de servicii sociale din zonă, pentru a verifica dacă aceasta fusese admisă într-un astfel de centru. De asemenea, s-au făcut cercetări în comuna sa natală, unde locuiau frații săi, și la spitalul unde lucrase ca femeie de serviciu. S-au comparat fotografii ale lui P.P. cu toate cadavrele de sex feminin neidentificate, recuperate după dispariția sa.

În ciuda cercetărilor desfășurate, P.P. nu a fost găsită. În schimb, a reieșit că aceasta suferea de tulburări psihice, că fusese spitalizată de mai multe ori și că, în timpul crizelor sale, aceasta fusese adesea închisă în casă și agresată de fiica și nepoata ei, adică de reclamante. De asemenea, a reieșit că aceasta dispăruse de la domiciliu de mai multe ori, fiind găsită în comuna sa natală, în județul Călărași. Ultima sa dispariție de la domiciliu data din prima jumătate a anului 1990. Aceasta s-a întors la domiciliu la 31 august 1990. 2. Plângerea penală depusă de prima reclamantă

La 20 noiembrie 1991, prima reclamantă a sesizat Procurorul general cu o plângere penală împotriva a doi agenți de poliție, S. și N., din cadrul secției de poliție la care a fost condusă mama sa la 17 octombrie 1990. Aceasta s-a plâns de absența unei anchete efective cu privire la sesizarea inițială referitoare la dispariția mamei sale. Plângerea a făcut obiectul dosarului nr. 55/P/1992 al Parchetului Militar București.

Din ancheta finalizată la 6 ianuarie 1992 reiese că agenții de poliție S. și N. nu au avut nimic de-a face cu mama primei reclamante în ziua în care a fost adusă la secția de poliție, ci că alți doi agenți de poliție, M. și I., au răspuns apelului vecinului lui P.P. și au interpelat-o pe aceasta din urmă.

La 6 martie 1992, după audierea agenților de poliție acuzați și a mai multor martori, parchetul militar a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză, pe motiv că agenții de poliție respectivi nu au comis nicio infracțiune. Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a stabilit că dispariția lui P.P. s-a produs ulterior interpelării sale de către poliție. S-a stabilit faptul că, ulterior, aceasta putuse să se reîntoarcă la domiciliu, unde a fost văzută de martori în perioada 17-25 octombrie 1990.

Motivele neînceperii urmăririi penale nu au fost comunicate reclamantelor.

La 18 septembrie 1992, Procurorul general a informat-o pe reclamantă că contestația sa împotriva neînceperii urmăririi penale a fost trimisă Parchetului Militar București. La 3 octombrie 1992, parchetul a reiterat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale.

La 15 septembrie 1994, dosarul cauzei a fost retrimis Secției Parchetelor Militare care l-a returnat fără începerea urmăririi penale la 31 mai 1996.

La 30 martie 2005, prima reclamantă a solicitat redeschiderea anchetei referitoare la agenții de poliție acuzați în legătură cu dispariția mamei sale. La 31 martie 2005, Parchetul Militar București a informat-o că dosarul a fost soluționat definitiv în 1992. 3. Procedura cercetărilor pentru căutarea lui P.P.

La 3 noiembrie 1997, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București i-a comunicat reclamantei faptul că se depuneau eforturi susținute pentru elucidarea dispariției mamei sale și că aceasta a fost dată în urmărire generală la 10 martie 1992.

Pentru aplicarea acestei măsuri, s-au efectuat cercetări la toate spitalele și centrele de asistență socială din țară și acțiuni de identificare a tuturor cadavrelor neidentificate pe teritoriul țării. În acest sens, scrisoarea din 6 mai 2010 citată anterior (a se vedea supra, pct. 6) precizează dificultățile întâmpinate în acest sens din cauza faptului că fotografia din buletinul de identitate al reclamantei data din 1974 și că familia nu a furnizat poliției nicio fotografie mai recentă. Cercetările au inclus și publicarea periodică de anunțuri de căutare pe numele acesteia în media locală și națională.

La 12 martie 1999, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a dat curs plângerilor adresate de reclamantă Ministerului de Interne și Guvernului, și a informat-o de faptul că cercetările erau continuate de către Compartimentul Urmăriri al Poliției Secției 16.

La 25 octombrie 2000, Direcția Generală de Poliție a dat curs unei alte plângeri adresate de prima reclamantă Ministerului de Interne și a informat-o de faptul că acest caz se afla permanent în atenția sa și se întreprindeau cercetări pentru clarificarea situației, urmând ca în final să îi fie comunicat rezultatul. Aceeași scrisoare preciza faptul că nu a putut fi stabilită nicio legătură de cauzalitate între dispariția acesteia și cercetarea sa de către agenții de poliție S. și N., dintre care primul decedase, iar al doilea ieșise la pensie.

La 26 ianuarie 2005, în urma unei reuniuni de lucru a celulelor specializate în căutarea persoanelor dispărute din cadrul inspectoratelor generale de poliție din toate județele țării, s-a stabilit că existau asemănări între P.P. și un cadavru de sex feminin neidentificat, găsit la 18 decembrie 1991 în gara din Drobeta Turnu Severin. Atât reclamantele, cât și vecinii dispărutei au confirmat că existau asemănări, dar nu au putut confirma cu certitudine că era vorba de P.P. din cauza perioadei foarte lungi de timp care se scursese de când o văzuseră în viață ultima dată.

Cercetările au continuat până la 30 martie 2010, data certificatului de deces al lui P.P., emis în urma declarării judecătorești a decesului său. La acel moment, dosarul a fost transferat la evidența pasivă. Conform scrisorii din 6 mai 2010 citată anterior, acesta nu se consideră închis până la stabilirea identității între dispărută și cadavrul neidentificat recuperat după dispariția sa. 4. Declararea judecătorească a dispariției și decesului mamei primei reclamante

La 15 decembrie 2006, Judecătoria București a solicitat Secției 16 Poliție să îi comunice rezultatele anchetei cu privire la dispariția mamei primei reclamante, în vederea declarării judecătorești a dispariției sale, la cererea reclamantei.

Prin hotărârea din 3 decembrie 2007, devenită definitivă la 17 martie 2008, Judecătoria București a admis cererea primei reclamante și a declarat dispariția mamei sale.

Ulterior, prima reclamantă a inițiat o procedură în fața Judecătoriei București pentru a obține declararea judecătorească a morții mamei sale. Instanța a pronunțat declararea judecătorească a morții lui P.P. și, în urma acestei hotărâri judecătorești, a emis un certificat de deces, la 30 martie 2010.

Fără a invoca în mod expres vreo dispoziție a Convenției, reclamantele se plâng de numeroasele nereguli descrise mai sus. Prima reclamantă se plânge de rezultatul unei acțiuni în partaj finalizate prin hotărârea Curții de Apel București din 10 februarie 1999 și de rezultatul a două plângeri penale pentru insultă soluționate prin hotărârile Tribunalului București din 3 februarie 1999 și, respectiv, 15 septembrie 2004. De asemenea, aceasta reclamă mai multe contracte încheiate cu agenții imobiliare sau diferite companii prestatoare de servicii, precum furnizorii de electricitate și apă potabilă. Cea de-a doua reclamantă se plânge de succesivele sale concedieri, de un litigiu avut cu o instituție de învățământ superior și de alte litigii cu niște particulari. ÎN DREPT

Guvernul invocă faptul că a doua reclamantă nu a sesizat instanța cu privire la încălcarea art. 2, astfel cum a procedat mama sa, prima reclamantă, și că nu a împuternicit-o pe mama sa să facă acest lucru. În plus, Guvernul ia act de faptul că, în calitate de nepoată a persoanei dispărute, a doua reclamantă este o rudă mai îndepărtată decât prima reclamantă.

După ce a luat act de disparițiile și reîntoarcerile la domiciliu ale lui P.P., anterioare dispariției sale din 25 octombrie 1990, Guvernul invocă incompatibilitatea ratione materiae a capătului de cerere, pe motiv că P.P. nu a dispărut în circumstanțe care să îi pună viața în pericol.

În sfârșit, Guvernul invocă incompatibilitatea ratione temporis a capătului de cerere, în ceea ce privește atât latura sa substanțială, cât și cea procedurală, având în vedere faptul că majoritatea investigațiilor privind dispariția lui P.P. au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenției în România.

În speță, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe cu privire la excepțiile invocate de Guvern pentru următoarele motive.

Curtea reamintește că art. 2 este aplicabil, sub aspect procedural, în caz de dispariție. În afară de numeroasele cauze în care a fost sesizată, referitoare la dispariții în circumstanțe suspecte, Curtea a considerat că art. 2 se aplică în special în cauza Dodov împotriva Bulgariei , (nr. 59548/00, pct. 68-71, CEDO 2008 ‑ ...), care viza dispariția unei femei suferinde de Alzheimer din azilul în care locuia.

Aceasta reamintește că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive pronunțate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne care pot să ofere un mijloc eficient și suficient pentru repararea capetelor de cerere care fac obiectul cererii. În lipsa unui recurs eficient, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 curge începând cu actul sau decizia în cauză și, atunci când este vorba de o situație continuă, curge de la sfârșitul acesteia [a se vedea, printre altele, Mujea împotriva României (dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002].

Chiar dacă presupunem că art. 2 poate fi invocat sub aspect procedural, fiind vorba despre o persoană extrem de vulnerabilă, și presupunând că termenul de șase luni a fost respectat, cererea este vădit nefondată din motivele prezentate mai jos.

În speță, Curtea ia act de faptul că cercetările poliției privind dispariția lui P.P. de la domiciliul său în octombrie 1990 au debutat imediat după ce autoritățile au fost înștiințate de dispariția sa, la 1 noiembrie 1990.

Apoi, aceasta ia act de faptul că, în cadrul investigațiilor desfășurate în acest sens, ancheta penală care îi viza pe cei doi agenți de poliție acuzați de prima reclamantă de implicare în dispariția mamei sale s-a încheiat cel târziu la 3 octombrie 1992, cu confirmarea neînceperii urmăririi penale de către Parchetul Militar București.

De asemenea, Curtea ia act de faptul că, la 26 ianuarie 2005, reclamantele au fost chemate să ia parte la identificarea unui cadavru de sex feminin recuperat în 1991 și neidentificat încă. În acest interval, reclamantele au primit informații despre evoluția anchetei, iar investigațiile nu au fost marcate de întârzieri importante sau întreruperi, astfel încât, în circumstanțele cauzei, nu poate fi contestat caracterul efectiv al anchetei.

Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.